Archive:Producția și importurile de energie

Date extrase în iulie 2018.

Actualizare planificată a articolului: decembrie 2019.

Highlights

Producția de energie primară din UE a fost cu 15 % mai mică în 2016 decât cu zece ani în urmă.

Rusia a fost principalul furnizor de țiței, gaze naturale și combustibili solizi al UE în 2016.

Development of the production of primary energy (by fuel type), EU-28, 2006-2016

Dependența Uniunii Europene (UE) de importurile de energie, în special de petrol și, mai recent, de gaze naturale, reprezintă baza preocupărilor din sfera politicii energetice din considerente de securitate a aprovizionării cu energie. Acest articol se referă la producția de energie primară în UE și, ca urmare a discrepanței dintre producție și consum, la dependența în creștere a UE de importurile de energie din țări care nu fac parte din UE. Într-adevăr, în 2016, peste jumătate (53,6 %) din consumul intern brut de energie al UE-28 a provenit din importuri.

Full article

Producția de energie primară a scăzut între anii 2006 și 2016

Producția de energie primară în UE-28 a totalizat 755 de milioane de tone echivalent petrol (Mtep) în 2016 – a se vedea Tabelul 1. Aceasta a fost cu 1,6 % mai mică decât producția din anul precedent și a continuat tendința în general descendentă observată în ultimii ani, anul 2010 fiind principala excepție, în sensul că producția a revenit după o prăbușire relativ puternică a producției de energie în 2009, care a coincis cu criza financiară și economică de la nivel global. Raportată la o perioadă mai lungă, producția de energie primară din UE-28 a fost cu 14,7 % mai mică în 2016 decât cu zece ani în urmă. Tendința generală de scădere a producției de energie primară din UE-28 poate fi atribuită, cel puțin parțial, epuizării rezervelor de materii prime și/sau faptului că producătorii consideră nerentabilă exploatarea resurselor limitate.

În 2016, statul membru al UE care a înregistrat cel mai ridicat nivel al producției de energie primară a fost Franța, cu o pondere de 17,3 % din totalul raportat de UE-28, urmată de Regatul Unit (15,8 %) și Germania (15,3 %). Comparativ cu nivelul înregistrat cu zece ani în urmă, principalele schimbări au fost scăderile cu 5,1 și, respectiv, 1,3 puncte procentuale înregistrate de Regatul Unit și Danemarca și creșterile cu 2,1 și, respectiv 1,1 puncte procentuale, înregistrate de Franța și Italia; ponderile relative ale celorlalte state membre nu au variat cu mai mult de +/-1,0 punct procentual. În afară de Regatul Unit și Danemarca, singurele alte state membre care au înregistrat scăderi de pondere în perioada avută în vedere au fost Țările de Jos, Germania, Grecia, Republica Cehă și Lituania.

În termeni absoluți, 15 dintre cele 28 de state membre ale UE au înregistrat o creștere a nivelului de producție a energiei primare în timpul ultimilor 11 ani, până în 2016. Cea mai mare creștere a producției a fost înregistrată în Italia (o creștere de 3,7 Mtep), urmată de Spania (2,8 Mtep), Irlanda (2,5 Mtep), Austria (2,4 Mtep) și Suedia (2,3 Mtep). În schimb, producția de energie primară din Regatul Unit a scăzut cu 66,0 Mtep, în timp ce Germania, (-22,8 Mtep), Țările de Jos (-15,3 Mtep), Danemarca (-14,4 Mtep) și Polonia (-10,4 Mtep) au raportat la rândul lor scăderi de peste 10 Mtep.

Tabelul 1: Producția de energie, 2006 și 2016
(milioane de tone de echivalent petrol)
Sursa: Eurostat (nrg_100a)

În 2016, producția de energie primară din UE-28 a provenit din mai multe surse diferite de energie, cea mai importantă sub aspectul aportului fiind energia nucleară (28,7 % din total). Importanța energiei nucleare a cunoscut un nivel deosebit de ridicat în Franța, unde a reprezentat aproximativ 80 % din producția națională de energie primară, în timp ce în Belgia această pondere a fost de exact trei sferturi, iar în Slovacia a fost de peste trei cincimi (62,3 %); în alte state, ponderea energiei nucleare în producția primară a fost mai mică de jumătate din total, iar în jumătate dintre statele membre ale UE aportul de energie nucleară a fost nul; guvernul german și-a făcut publice planurile de închidere a tuturor reactoarelor sale nucleare până în 2022.

În 2016, peste un sfert (27,9 %) din producția totală de energie primară din UE-28 a provenit din surse regenerabile de energie, în vreme ce ponderea combustibililor solizi (17,5 %, în cea mai mare parte cărbune) a fost puțin sub o cincime, iar ponderea gazelor naturale a fost puțin mai scăzută (14,2 %). Țițeiul (9,8 %) a reprezentat singura altă sursă importantă pentru producția de energie primară (a se vedea figura 1).

Figura 1: Producția de energie primară, UE-28, 2016
(% din total, în tone echivalent petrol)
Sursa: Eurostat (nrg_100a) și (nrg_107a)

Creșterea producției primare din surse de energie regenerabile în UE-28 a depășit-o pe cea aferentă tuturor celorlalte tipuri de energie; această creștere a fost relativ uniformă în perioada 2006–2016, cu o ușoară scădere a producției în 2011 (a se vedea figura 2). În această perioadă de 11 ani, producția de energie din surse regenerabile a crescut cu 66,5 %, înlocuind într-o anumită măsură producția din alte surse de energie. La polul opus, nivelurile producției pentru celelalte surse de energie au scăzut, cele mai mari reduceri fiind înregistrate la gaze naturale (-41,2 %), țiței (-39,0 %) și combustibili solizi (-30,8 %), cu o scădere mai modestă, de 15,2 %, în cazul energiei nucleare.

Figura 2: Evoluția producției de energie primară (pe tipuri de combustibil), UE-28, 2006-2016
(2006=100, în tone de echivalent petrol)
Sursa: Eurostat (nrg_100a)

UE și statele sale membre sunt toate importatori neți de energie.

Scăderea producției primare de cărbune superior, lignit, țiței, gaze naturale și, mai recent, de energie nucleară a condus la o situație în care UE este din ce în ce mai dependentă de importurile de energie primară pentru a satisface cererea, cu toate că această situație s-a stabilizat după criza financiară și economică de la nivel global. Importurile de energie primară în UE-28 au depășit exporturile cu aproape 904 Mtep în 2016. Cei mai mari importatori neți de energie primară au fost, în general, cele mai populate state membre ale UE, cu excepția Poloniei (unde mai există rezerve autohtone de cărbune). În 2006, singurul exportator net de energie primară dintre statele membre ale UE era Danemarca, însă în 2013 importurile de energie în Danemarca au depășit exporturile, astfel încât nu au mai existat alte state membre exportatoare nete de energie (a se vedea tabelul 2). În 2016, cei mai mari importatori neți în raport cu dimensiunea populației au fost Luxemburg, Malta și Belgia.

Tabelul 2: Importuri nete de energie primară, 2006-2016
Surse: Eurostat (nrg_100a) și (demo_pjan)

Originea importurilor de energie ale UE-28 s-a schimbat într-o anumită măsură în ultimii ani, deși Rusia și-a menținut poziția de furnizor principal de țiței și gaze naturale (în pofida unei ușoare reduceri a cotei sale în ultimii ani) și a devenit, de asemenea, principalul furnizor de combustibili solizi (a se vedea Tabelul 3).

Tabelul 3: Originea principală a importurilor de energie primară, UE-28, 2006-2016
(% de importuri extra UE-28)
Sursa: Eurostat (nrg_122a), (nrg_123a) și (nrg_124a)

În 2016, aproximativ 30,2 % din importurile UE-28 de combustibili solizi au provenit din Rusia: aceasta devenea principalul furnizor de combustibili solizi în 2006, depășind Africa de Sud. Ponderea importurilor de combustibili solizi din Rusia de către UE-28 a înregistrat un prim punct de maxim relativ de 30,0 % în 2009, urmat de o scădere rapidă în 2010 și ulterior de o creștere la 28,8 % în 2013, după care această pondere a rămas aproape neschimbată în următorii doi ani, atingând un punct maxim în 2016. Între 2006 and 2016 ponderea importurilor de combustibili solizi în UE-28 proveniți din Columbia s-a dublat, crescând de la 11,7 % la 23,4 % din total. În schimb, Africa de Sud a fost principalul furnizor de importuri de combustibil solid în UE-28 în 2006 (23,1 % din total), ponderea acesteia scăzând la 5,1 % până în 2016.

Rusia a fost, de asemenea, principalul furnizor al importurilor de țiței în UE-28. Ponderea sa s-a ridicat la 33,8 % în 2006 și a fluctuat între 34,8 % (care a fost și vârful înregistrat în 2011) și 29,1 % (cea mai scăzută pondere, înregistrată în 2015). În 2016, ponderea sa s-a situat la 31,9 %. În aceeași perioadă, s-a înregistrat o scădere relativ lentă a ponderii importurilor de țiței ale UE-28 care proveneau din Norvegia, această pondere scăzând de la 15,4 % în 2006 la 12,4 % în 2016. Ponderile relative ale proviziilor de țiței ale UE-28 provenite din Irak (2,8 ori), Azerbaidjan (2,0 ori) și Nigeria (1,6 ori) au crescut într-un ritm rapid în perioada între anii 2006 și 2016.

În schimb, ponderea importurilor UE-28 de gaze naturale din Rusia a scăzut de la 39,3 % la 31,9 % între 2006 și 2010, însă această tendință s-a inversat, înregistrându-se o valoare maximă de 41,1 % în 2013, ulterior ponderea scăzând oarecum la puțin sub 40,0 %. În cursul celor 11 ani reprezentați în Tabelul 3, Norvegia a rămas al doilea cel mai mare furnizor pentru importurile UE de gaze naturale, ponderea sa scăzând ușor de la peste un sfert (25,9 % în 2006) la puțin sub sfert (24,8 % în 2016). Ponderea proviziilor de gaze naturale ale UE-28 provenite din Nigeria și Libia s-a redus la jumătate între 2006 și 2016, în timp ce ponderea gazelor naturale provenite din Qatar a crescut (3,2 ori).

Securitatea aprovizionării UE cu energie primară poate fi amenințată în cazul în care o mare pondere a importurilor provine de la un număr relativ mic de parteneri. Mai mult de trei pătrimi (77,1 %) din importurile de gaze naturale ale UE-28 în 2016 au provenit din Rusia, Norvegia sau Algeria. O analiză similară arată că mai mult de două treimi (68,2 %) din importurile de combustibili solizi ale UE-28 au provenit din Rusia, Columbia și Australia, în timp ce importurile de țiței au fost relativ mai puțin concentrate la nivelul principalilor furnizori, Rusia, Norvegia și Irak acoperind 52,6 % din importurile UE-28.

Peste jumătate din necesarul de energie al UE-28 este acoperit prin importuri

Dependența UE-28 de importurile de energie a crescut de la puțin peste 40 % din consumul intern brut de energie în anii 1990 la 53,6 % în 2016 (a se vedea figura 3). Începând din 2004, importurile nete de energie ale UE-28 au fost mai mari decât producția sa primară; cu alte cuvinte, peste de jumătate din consumul intern brut de energie al UE-28 a provenit din importuri nete, iar rata de dependență a depășit 50,0 %.

În 2016, rata dependenței energetice s-a situat la același nivel ca în 2006 (53,6 %). Câteva variații au fost observate în această perioadă: un vârf relativ de 54,5 % a fost înregistrat în 2008, în timp ce 52,7 % a fost cea mai scăzută dependență, înregistrată în 2010. Analizând situația în mai mare detaliu, cele mai mari rate din 2016 au fost înregistrate la țiței (87,8 %) și gaze naturale (70,4 %), în timp ce cea mai recentă rată disponibilă pentru combustibilii solizi a fost de 40,2 %.

Figura 3: Rata dependenței energetice, UE-28, 2006-2016
(% reprezentat de importuri nete în consumul intern brut și depozite, în tone echivalent petrol)
Sursa: Eurostat (nrg_100a), (nrg_102a) și (nrg_103a)

Între 2006 și 2016, dependența UE de țările terțe pentru furnizarea de gaze naturale a crescut cu 11,1 puncte procentuale, într-un ritm mai rapid decât cel al dependenței în cazul țițeiului (3,9 puncte procentuale). Dependența în ceea ce privește combustibilii solizi în aceeași perioadă a scăzut cu 1,4 puncte procentuale.

Întrucât Danemarca nu a mai reprezentat un exportator net, nivelul dependenței energetice al acesteia a înregistrat o valoare pozitivă în 2013 și a rămas pozitiv și în 2016, la fel ca în cazul tuturor celorlalte state membre ale UE (a se vedea figura 4). Cele mai scăzute rate ale dependenței energetice în 2016 s-au înregistrat în Estonia, Danemarca, România și Polonia. Malta, Cipru și Luxemburg au fost (aproape) complet dependente de importurile de energie primară, ratele lor de dependență depășind 96,0 %.

O analiză a tendințelor înregistrate în perioada 2006-2016 ne arată că Danemarca, Regatul Unit, Lituania, Țările de Jos și Polonia au devenit din ce în ce mai dependente de importurile de energie pentru a-și satisface consumul intern brut; aceste evoluții pot fi în mare parte asociate scăderii producției de energie primară (legată de faptul că proviziile de materii prime s-au epuizat). O dependență în creștere, deși mai puțin pronunțată, s-a înregistrat, de asemenea, în Belgia, Republica Cehă, Grecia, Germania și Malta. Toate celelalte state membre ale UE au înregistrat o scădere a ratelor de dependență energetică în perioada 2006-2016, cea mai rapidă schimbare fiind înregistrată în Estonia, unde rata de dependență a scăzut de la 29,2 % la 6,8 %; ratele de dependență au scăzut, de asemenea, cu peste 10,0 puncte procentuale în Irlanda, Letonia, Portugalia și Austria, ca urmare a unei combinații între creșterea eficienței energetice și/sau schimbarea gamei energetice în vederea promovării producției primare din surse regenerabile.

Figura 4: Rata dependenței energetice – toate produsele, 2006 și 2016
(% reprezentat de importurile nete în consumul intern brut și depozite, în tone echivalent petrol)
Sursa: Eurostat (t2020_rd320)

Date-sursă pentru tabele și grafice

Producția și importurile de energie: tabele și figuri

Surse de date

Produsele energetice extrase sau captate direct din resurse naturale sunt denumite surse de energie primară, în timp ce produsele energetice care sunt obținute din sursele de energie primară în uzine de transformare sunt denumite produse derivate. Producția de energie primară cuprinde producția națională din sursele de energie primară și are loc atunci când resursele naturale sunt exploatate, de exemplu, în minele de cărbuni, câmpurile petrolifere, centralele hidroelectrice sau în producerea de biocombustibili. Ori de câte ori consumul depășește producția primară, deficitul trebuie să fie acoperit prin importuri de produse primare sau derivate.

Energia termică produsă într-un reactor ca rezultat al fisiunii nucleare este considerată producție primară de energie termonucleară, denumită și energie nucleară. Aceasta se calculează fie pe baza energiei termice produse efectiv, fie pe baza generării brute de electricitate raportate și a eficienței termice a centralei nucleare. Producția primară de cărbune și de lignit constă în cantități de combustibili extrase sau produse, calculate după încheierea tuturor operațiunilor de eliminare a materiei inerte.

Transformarea energiei dintr-o formă în alta, cum ar fi producția de energie electrică sau de energie termică în cadrul centralelor termice sau producția de cocs din cuptoarele de cocs, nu este considerată producție primară.

Importurile nete sunt calculate ca fiind cantitatea de importuri minus cantitatea echivalentă de exporturi. Importurile reprezintă toate intrările pe teritoriul național, cu excepția cantităților tranzitate (în special cele tranzitate prin conductele de gaze și țiței); în mod similar, exporturile cuprind toate cantitățile exportate de pe teritoriul național.

Context

Peste jumătate din energia din UE-28 provine din țări din afara UE, iar această pondere a urmat, în general, o traiectorie ascendentă în ultimii zece ani (deși anumite elemente indică faptul că rata de dependență s-a stabilizat în ultimii ani). O mare parte din energia importată de UE provine din Rusia, ale cărei dispute cu țările de tranzit au amenințat să perturbe aprovizionarea în ultimii ani. Îngrijorările cu privire la securitatea aprovizionării din Rusia au fost accentuate de conflictul din Ucraina. Noi măsuri privind piețele de petrol și de gaze au fost concepute pentru a asigura faptul că toate părțile iau măsuri eficiente de prevenire și de atenuare a consecințelor unei eventuale perturbări a aprovizionării, creând în același timp mecanisme pentru a permite statelor membre ale UE să colaboreze eficient în orice situație în care ar exista perturbări majore ale aprovizionării cu petrol sau gaze; a fost înființat un mecanism de coordonare care să permită o reacție uniformă și imediată a statelor membre în cazuri de urgență.

În noiembrie 2010, o inițiativă intitulată „Energie 2020 – Strategie pentru o energie competitivă, durabilă și sigură” [COM(2010) 639 final] a fost adoptată de Comisia Europeană. Această strategie definește prioritățile energetice pentru o perioadă de 10 ani și propune măsuri care pot fi luate pentru a aborda o serie de provocări, inclusiv: realizarea unei piețe cu prețuri competitive și cu aprovizionare sigură; consolidarea poziției de lider în materie de tehnologie; și negocierea eficientă cu partenerii internaționali (spre exemplu, pentru a continua relațiile bune cu furnizorii externi de energie ai UE și cu țările de tranzit al energiei). Această activitate va fi continuată prin intermediul Strategiei energetice 2030 [1] (în limba engleză),care asigură un cadru de politici privind clima și energia pentru 2030, și al Perspectivei energetice 2050 [2] (în limba engleză), care stabilește un obiectiv pe termen lung de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră la nivelul UE cu 80-95 % până în 2050.

Prin intermediul portalului Energy Community (în limba engleză) (creat în octombrie 2005), UE încearcă, de asemenea, să integreze țările vecine pe piața internă a energiei. Varietatea mare de surse de energie și diversitatea furnizorilor, a rutelor de transport și a mecanismelor de transport pot juca fiecare un rol important în asigurarea aprovizionării cu energie. Spre exemplu, există o serie de inițiative în curs de derulare care vizează construirea de magistrale de gaze între Europa și vecinii estici și sudici ai acesteia. Acestea includ Nord Stream (între Rusia și UE via Marea Baltică), devenită operațională în noiembrie 2011, și gazoductul transadriatic (între Turcia și Italia, prin Grecia și Albania, pentru a aduce gaz din regiunea Mării Caspice în UE). Construirea de parteneriate fiabile cu furnizorii, cu țările de tranzit și cu cele consumatoare este privită ca o modalitate de reducere a riscurilor asociate dependenței energetice a UE, iar în septembrie 2011, Comisia Europeană a adoptat Comunicarea Politica energetică a UE: angajarea în relații cu parteneri din afara frontierelor noastre [COM(2011) 539 final].

Ca urmare a preocupărilor continue cu privire la dependența UE de importurile de energie, în mai 2014 Comisia Europeană a prezentat Strategia securității energetice [3] [COM(2014) 330 final] (în limba engleză) care vizează asigurarea unei aprovizionări stabile și abundente cu energie. Pe lângă măsuri pe termen scurt care vizează impactul unei opriri a importurilor de gaze din Rusia sau o întrerupere a importurilor prin Ucraina, strategia a abordat provocările legate de securitatea pe termen lung a aprovizionării și a propus acțiuni în cinci domenii, inclusiv: creșterea producției de energie în UE și diversificarea țărilor furnizoare și a rutelor, precum și obținerea unui consens în materie de politică energetică externă. În 2015, Comisia Europeană a emis o comunicare privind O strategie-cadru pentru o uniune energetică rezilientă cu o politică privind schimbările climatice îndreptată spre viitor [COM(2015) 80 final] în care se susține că un element important în asigurarea securității energetice (în special în cazul gazelor naturale) este respectarea deplină a acordurilor legate de achiziționarea de energie din țările terțe. Aceasta a fost urmată în februarie 2016 de propunerile Comisiei Europene privind noi reguli în ceea ce privește securitatea aprovizionării cu gaze a UE [COM(2016) 52 final] și noi reguli privind acordurile legate de energie încheiate între UE și țările din afara UE [COM(2016) 53 final].