Archive:Producția și importurile de energie

Date extrase în iulie 2016. Cele mai recente date: Informații suplimentare Eurostat, Tabele principale și Bază de date. Următoarea actualizare a articolului: decembrie 2017. Versiunea în limba engleză este mai recentă.

Tabelul 1: Producția de energie, 2004 și 2014
(milioane de tone echivalent petrol)
Sursa: Eurostat (nrg_100a)

Figura 1: Producția de energie primară, UE-28, 2014
(% din total, în tone echivalent petrol)
Sursa: Eurostat (nrg_100a) și (nrg_107a)

Figura 2: Dezvoltarea producției de energie primară
(pe tip de combustibil), UE-28, 2004–2014
(2004 = 100, în tone de echivalent petrol)
Sursa: Eurostat (nrg_100a)

Tabelul 2: Importuri nete de energie primară, 2004–2014
Sursa: Eurostat (nrg_100a) și (demo_pjan)

Tabelul 3: Originea principală a importurilor de energie primară, UE-28, 2004–2014
(% de importuri din afara UE-28)
Sursa: Eurostat (nrg_122a), (nrg_123a) și (nrg_124a)

Figura 3: Rata dependenței energetice, UE-28, 2004–2014
(% de importuri nete din consumul intern brut și depozite, în tone echivalent petrol)
Sursa: Eurostat (nrg_100a), (nrg_102a) și (nrg_103a)

Figura 4: Rata dependenței energetice – toate produsele, 2014
(% de importuri nete din consumul intern brut și depozite, în tone echivalent petrol)
Sursa: Eurostat (tsdcc310)

Dependența Uniunii Europene (UE) de importurile de energie, în special de petrol și, mai recent, de gaz, reprezintă baza preocupărilor din sfera politicii energetice legate de securitatea aprovizionării cu energie. Prezentul articol se referă la producția de energie primară în UE și, dată fiind discrepanța dintre producție și consum, la dependența din ce în ce mai mare a UE de importurile de energie din țări terțe. Într-adevăr, în 2014, peste jumătate (53,5 %) din consumul intern brut de energie al UE-28 a provenit din importuri.

Principalele rezultate statistice

Producția primară

Producția de energie primară în UE-28 a totalizat 771 de milioane de tone echivalent petrol (Mtep) în 2014. Aceasta a continuat tendința în general descendentă observată în ultimii ani, anul 2010 fiind principala excepție, în sensul că producția a revenit după o prăbușire relativ puternică a producției de energie în 2009, care a coincis cu criza financiară și economică. Raportată la o perioadă mai lungă, producția de energie primară din UE-28 a fost cu 17,3 % mai mică în 2014 decât cu zece ani în urmă. Tendința generală de scădere a producției de energie primară din UE-28 poate fi atribuită, cel puțin parțial, epuizării rezervelor de materii prime și/sau faptului că producătorii consideră nerentabilă exploatarea resurselor limitate.

În 2014, statul membru al UE care a înregistrat cel mai ridicat nivel al producției de energie primară a fost Franța, cu o pondere de 17,6 % din totalul raportat de UE-28, urmată de Germania (15,6 %) și de Regatul Unit (14,0 %). Comparativ cu nivelul înregistrat cu zece ani în urmă, principala schimbare a reprezentat-o scăderea ponderii înregistrate de Regatul Unit, de la 24,1 % — a se vedea tabelul 1. Alte state membre care au înregistrat scăderi în această perioadă au fost Danemarca (-1,3 puncte procentuale) și Lituania (-0,4 puncte procentuale); nu au înregistrat scăderi Grecia, Cipru sau Malta.

În termeni absoluți, jumătate din statele membre ale UE au înregistrat o creștere a nivelului de producție a energiei primare în timpul celor 10 ani, până în 2014. Cele mai mari creșteri ale producției au fost înregistrate în Italia (7,6 Mtep), în timp ce Spania, Finlanda, Austria, Portugalia și Estonia au raportat, toate, creșteri cuprinse între 2,0 și 2,5 Mtep. În schimb, producția de energie primară din Regatul Unit a scăzut cu 116,7 Mtep, Germania (-16,9 Mtep), Danemarca (-15,1 Mtep) și Polonia (-11,2 Mtep) fiind singurele state membre ale UE care au raportat scăderi de peste 10,0 Mtep la nivelul producției proprii de energie primară.

În 2014, producția de energie primară din UE-28 a provenit din mai multe surse diferite de energie, cea mai importantă sub aspectul aportului fiind energia nucleară (29,4 % din total). Importanța energiei nucleare a cunoscut un nivel deosebit de ridicat în Franța, unde a reprezentat mai mult de patru cincimi (82,8 %) din producția națională de energie primară, în timp ce în Belgia această pondere a fost cu puțin sub trei sferturi (71,2 %), iar în Slovacia a fost de aproape două treimi (64,1 %); în alte state, ponderea energiei nucleare în producția primară a fost mai mică de jumătate din total, iar în 14 dintre statele membre ale UE aportul de energie nucleară a fost nul; guvernul german și-a făcut publice planurile de închidere a tuturor reactoarelor sale nucleare până în 2022.

În 2014, aproape un sfert (25,5 %) din producția totală de energie primară din UE-28 a provenit din surse regenerabile de energie, în vreme ce ponderea combustibililor solizi (19,4 %, în cea mai mare parte cărbune) a fost de sub o cincime, iar ponderea gazelor naturale a scăzut oarecum (15,2 %). Țițeiul (9,1 %) a reprezentat singura altă sursă importantă pentru producția de energie primară (a se vedea figura 1).

Creșterea producției primare din surse de energie regenerabile a depășit-o pe cea corespunzătoare tuturor celorlalte tipuri de energie; această creștere a fost relativ uniformă în perioada 2004–2014, cu o ușoară scădere a producției în 2011 (a se vedea figura 2). În această perioadă de 10 ani, producția de energie din surse regenerabile a crescut în total cu 73,1 %. La polul opus, nivelurile producției pentru alte surse primare de energie au urmat, în general, o traiectorie descendentă în toată această perioadă, cele mai mari reduceri fiind înregistrate la țiței (-52,0 %), la gazele naturale (-42,9 %) și la combustibilii solizi (-25,5 %), cu o scădere mai modestă, de 13,1 %, pentru energia nucleară.

Importurile

Scăderea producției primare de cărbune superior, lignit, țiței, gaze naturale și, mai recent, de energie nucleară a condus la o situație în care UE a devenit din ce în ce mai dependentă de importurile de energie primară pentru a satisface cererea, cu toate că această situație s-a stabilizat după criza financiară și economică. Importurile de energie primară în UE-28 au depășit exporturile cu aproximativ 881 Mtep în 2014. Cei mai mari importatori neți de energie primară au fost, în general, cele mai populate state membre ale UE, cu excepția Poloniei (unde mai există rezerve autohtone de cărbune). În 2004, singurul exportator net de energie primară dintre statele membre ale UE a fost Danemarca, însă în 2013 importurile de energie în Danemarca au depășit exporturile, astfel încât nu au mai existat alte state membre exportatoare nete de energie (a se vedea tabelul 2). În 2014, cei mai mari importatori neți în raport cu dimensiunea populației au fost Luxemburg, Malta și Belgia.

Originea importurilor de energie ale UE-28 s-a schimbat într-o anumită măsură în ultimii ani, deși Rusia și-a menținut poziția de furnizor principal de țiței și gaze naturale (în pofida unei ușoare reduceri a cotei sale de piață în ultimii ani) și a devenit, de asemenea, principalul furnizor de combustibili solizi (a se vedea tabelul 3). În 2014, aproximativ 29,0 % din importurile UE-28 de țiței au provenit din Rusia: aceasta devenea principalul furnizor de combustibili solizi în 2006, surclasând Africa de Sud, după ce depășise Australia în 2004 și Columbia în 2002. Ponderea importurilor de combustibili solizi din Rusia de către UE-28 a înregistrat o creștere, de la 18,0 % în 2004 la 30,0 % până în 2009, urmată de o ușoară scădere, la 25,7 % până în 2012 și crescând din nou la 29,0 % în 2014. În schimb, ponderea importurilor UE-28 de gaze naturale din Rusia a scăzut de la 43,6 % la 32,1 % între 2004 și 2010, însă această tendință s-a inversat odată cu creșterile ulterioare, rezultând o pondere de 37,5 % în 2014. În cursul celor 10 ani reprezentați în tabelul 3, Norvegia a rămas al doilea cel mai mare furnizor pentru importurile UE de țiței și gaze naturale.

Securitatea aprovizionării UE cu energie primară poate fi amenințată în cazul în care o mare pondere a importurilor provine de la un număr relativ mic de parteneri. Peste două treimi (69,1 %) din importurile de gaze naturale ale UE-28 din 2014 au provenit din Rusia sau Norvegia — prin urmare, a existat o concentrare mai pronunțată a importurilor față de 2010, având în vedere că aceleași două țări reprezentaseră în proporție de 59,6 % sursa importurilor de gaze naturale. O analiză similară arată că 43,5 % din importurile de țiței ale UE-28 au provenit din Rusia și Norvegia în 2014 (o parte însemnată provenind din Nigeria, Arabia Saudită și Kazahstan), în timp ce 70,7 % din importurile de combustibili solizi ale UE-28 au provenit din Rusia, Columbia și Statele Unite. Au existat indicii privind apariția unor noi țări partenere între 2004 și 2014. Acesta a fost, în special, cazul importurilor de țiței din Nigeria, Kazahstan, Azerbaidjan și Irak sau al importurilor de gaze naturale din Qatar și Libia.

Dependența UE-28 de importurile de energie a crescut de la mai puțin de 40 % din consumul intern brut de energie în anii 1980 la 53,5 % în 2014 (a se vedea figura 3). Această ultimă cifră a constituit o ușoară scădere a nivelului de dependență, care înregistrase o valoare maximă de 54,5 % în 2008. Cele mai ridicate rate de dependență energetică în 2014 s-au înregistrat la țiței (88,2 %) și gaze naturale (67,4 %). În ultimii zece ani (între 2004 și 2014), dependența UE de țările terțe pentru furnizarea de gaze naturale a crescut cu 13,8 puncte procentuale, într-un ritm mai rapid decât în cazul țițeiului (7,5 puncte procentuale) și al combustibililor solizi (7,4 puncte procentuale). Începând din 2004, importurile nete de energie ale UE-28 au fost mai mari decât producția sa primară; cu alte cuvinte, mai mult de jumătate din consumul intern brut de energie al UE-28 a provenit din importuri nete.

Întrucât Danemarca nu a mai reprezentat un exportator net, nivelul dependenței de energie al acesteia a înregistrat o valoare pozitivă în 2013 și a rămas pozitiv în 2014, la fel ca toate celelalte state membre ale UE (a se vedea figura 4). Cele mai scăzute niveluri de dependență energetică în 2014 s-au înregistrat pentru Estonia, Danemarca, România și Polonia (singurele alte state membre care au raportat niveluri de dependență sub 30,0 %). Malta, Luxemburg și Cipru au fost (aproape) complet dependente de importurile de energie primară, cu un nivel de dependență de peste 90 %.

Sursele și disponibilitatea datelor

Produsele energetice extrase sau captate direct din resurse naturale sunt denumite surse de energie primară, în timp ce produsele energetice care sunt obținute din sursele de energie primară în uzine de transformare sunt denumite produse derivate. Producția de energie primară cuprinde producția națională din surse de energie primară și are loc atunci când sunt exploatate resurse naturale, de exemplu în mine de cărbuni, în câmpuri petrolifere, în centrale hidroelectrice sau în producția de biocombustibili. Ori de câte ori consumul depășește producția primară, deficitul trebuie să fie acoperit prin importuri de produse primare sau derivate.

Energia termică produsă într-un reactor ca rezultat al fisiunii nucleare este considerată producție primară de energie termonucleară, denumită și energie nucleară. Aceasta se calculează fie pe baza energiei termice efectiv produse, fie pe baza producției brute de energie electrică raportate și a eficienței termice a centralei nucleare. Producția primară de cărbune și de lignit constă în cantități de combustibili extrase sau produse, calculate după încheierea tuturor operațiunilor de eliminare a materiei inerte.

Transformarea energiei dintr-o formă în alta, cum ar fi producția de energie electrică sau de energie termică în cadrul centralelor termice sau producția de cocs din cuptoarele de cocs, nu este considerată producție primară.

Importurile nete sunt calculate ca fiind cantitatea de importuri minus cantitatea echivalentă de exporturi. Importurile reprezintă toate intrările pe teritoriul național, cu excepția cantităților aflate în tranzit (mai ales prin conducte de gaze și de țiței); în mod similar, exporturile cuprind toate cantitățile exportate de pe teritoriul național.

Context

Securitatea energetică

Peste o jumătate din energia UE-28 provine din țări din afara UE, iar această pondere a urmat, în general, o traiectorie ascendentă în ultimii zece ani (deși anumite elemente indică faptul că rata de dependență s-a stabilizat în ultimii ani). O mare parte din energia importată de UE provine din Rusia, ale cărei dispute cu țările de tranzit au amenințat să perturbe aprovizionarea în ultimii ani. Îngrijorările cu privire la securitatea aprovizionării din Rusia au fost accentuate de conflictul din Ucraina.

Ca urmare a crizei ruso-ucrainiene a gazelor din ianuarie 2009, cadrul legislativ privind securitatea aprovizionării a fost revizuit, iar în septembrie 2009 Consiliul Uniunii Europene a adoptat Directiva 2009/119/CE prin care se impune obligația ca statele membre să dețină rezerve minime de țiței și/sau de produse petroliere. Aceste măsuri cu privire la piețele petrolului și gazelor au fost concepute pentru a asigura adoptarea de către toate părțile a unor acțiuni eficiente de prevenire și de atenuare a consecințelor unor eventuale perturbări ale aprovizionării, creând în același timp mecanisme cu scopul de a permite statelor membre să colaboreze în mod eficient în orice situație în care ar surveni perturbări majore ale aprovizionării cu petrol sau gaze; a fost înființat un mecanism de coordonare care să permită o reacție uniformă și imediată a statelor membre în cazuri de urgență.

În noiembrie 2010, inițiativa intitulată „Energie 2020 – Strategie pentru o energie competitivă, durabilă și sigură” (COM(2010) 639 final) a fost adoptată de către Comisia Europeană. Această strategie definește prioritățile energetice pentru o perioadă de 10 ani și propune măsuri care pot fi luate pentru a aborda o serie de provocări, inclusiv realizarea unei piețe cu prețuri competitive și cu aprovizionare sigură, consolidarea poziției de lider în materie de tehnologie și negocierea eficientă cu partenerii internaționali. Una dintre priorități este de a continua relațiile bune cu furnizorii externi de energie ai UE și cu țările de tranzit al energiei. Această activitate va fi continuată prin intermediul unei 2030 energy strategy (în limba engleză) care asigură un cadru de politici privind clima și energia pentru 2030 și al unei 2050 energy roadmap (în limba engleză) care stabilește un obiectiv pe termen lung de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră la nivelul UE cu 80-95 % până în 2050.

Prin intermediul portalului Energy Community (în limba engleză) (creat în octombrie 2005), UE încearcă, de asemenea, să integreze țările vecine pe piața internă a energiei. Varietatea mare de surse de energie și diversitatea furnizorilor, a rutelor de transport și a mecanismelor de transport pot juca fiecare un rol important în asigurarea aprovizionării cu energie. Construirea de parteneriate fiabile cu furnizorii, cu țările de tranzit și cu cele consumatoare este privită ca o modalitate de a reduce riscurile asociate dependenței UE de energie, iar în septembrie 2011,Comisia Europeană a adoptat Comunicarea intitulată „Politica energetică a UE: angajarea în relații cu parteneri din afara frontierelor noastre” (COM(2011) 539 final).

Există o serie de inițiative în curs de derulare care vizează construirea de magistrale de gaze între Europa și vecinii ei estici și sudici. Acestea includ Nord Stream (între Rusia și UE via Marea Baltică), devenită operațională în noiembrie 2011, și gazoductul transadriatic (între Turcia și Italia, prin Grecia și Albania, pentru a aduce gaz din regiunea Mării Caspice în UE).

Ca urmare a preocupărilor continue cu privire la dependența UE de importurile de energie, în mai 2014 Comisia Europeană a prezentat Strategia securității energetice (COM(2014) 330 final) (în limba engleză) care vizează asigurarea unei aprovizionări stabile și abundente cu energie. La fel ca și măsurile pe termen scurt care vizează impactul unei opriri a importurilor de gaze din Rusia sau o întrerupere a importurilor via Ucraina, strategia a abordat provocările legate de securitatea pe termen lung a aprovizionării și a propus acțiuni în cinci domenii, inclusiv: creșterea producției de energie în UE și diversificarea țărilor furnizoare și a rutelor, precum și ajungerea la un consens în materie de politică energetică externă.