Archive:Producția și importurile de energie

Date extrase în mai 2015. Cele mai recente date: Informații suplimentare Eurostat, Tabele principale și Bază de date. Următoarea actualizare a articolului: noiembrie 2016. Versiunea în limba engleză este mai recentă.

Tabelul 1: Producția de energie, 2003 și 2013
(milioane tone echivalent petrol)
Sursă: Eurostat (nrg_100a)

Figura 1: Producția de energie primară, UE-28, 2013
(% din total, în tone echivalent petrol)
Sursă: Eurostat (nrg_100a) și (nrg_107a)

Figura 2: Dezvoltarea producției de energie primară
(pe tip de combustibil), UE-28, 2003–2013
(2003 = 100, în tone echivalent petrol)
Sursă: Eurostat (nrg_100a)

Tabelul 2: Importuri nete de energie primară, 2003–2013
Sursă: Eurostat (nrg_100a) și (demo_pjan)

Tabelul 3: Originea principală a importurilor de energie primară, UE-28, 2003-2013
(% importuri din afara UE-28)
Sursă: Eurostat (nrg_122a), (nrg_123a) și (nrg_124a)

Tabelul 4: Nivelul dependenței energetice, UE-28, 2003–2013
(% importuri nete în consumul intern brut și depozite, în tone echivalent petrol)
Sursă: Eurostat (nrg_100a), (nrg_102a) și (nrg_103a)

Figura 3: Nivelul dependenței energetice — toate produsele, 2013
(% importuri nete în consumul intern brut și depozite, în tone echivalent petrol)
Sursă: Eurostat (tsdcc310)

Dependența Uniunii Europene (UE) de importurile de energie, în special de petrol și, mai recent, de gaz, reprezintă baza preocupărilor din sfera politicii energetice legate de securitatea aprovizionării cu energie. Prezentul articol se referă la producția de energie primară în UE și, dată fiind discrepanța dintre producție și consum, la dependența din ce în ce mai mare a UE de importurile de energie din țări terțe. Într-adevăr, în 2013, peste jumătate (53,2 %) din consumul intern brut de energie al UE-28 a provenit din importuri.

Principalele rezultate statistice

Producția primară

Producția de energie primară în UE-28 a totalizat 790 de milioane de tone echivalent petrol (tep) în 2013. Aceasta a continuat tendința în general descendentă observată în ultimii ani, anul 2010 fiind principala excepție, în sensul că producția a revenit după o prăbușire relativ puternică în 2009, care a coincis cu criza financiară și economică. Raportată la o perioadă mai lungă, producția de energie primară din UE-28 a fost cu 15,4 % mai mică în 2013 decât cu zece ani în urmă. Tendința generală de scădere a producției de energie primară din UE-28 poate fi atribuită, cel puțin parțial, epuizării rezervelor de materii prime și /sau faptului că producătorii consideră nerentabilă exploatarea resurselor limitate.

În 2013, statul membru al UE care a înregistrat cel mai ridicat nivel al producției de energie primară a fost Franța, cu o pondere de 17,1 % din totalul raportat de UE-28, urmată de Germania (15,3 %) și de Regatul Unit (13,9 %). Comparativ cu nivelul înregistrat cu zece ani în urmă, principala schimbare a reprezentat-o scăderea ponderii înregistrate de Regatul Unit, de la 26,2 % — a se vedea tabelul 1. Singurele alte state membre care au înregistrat scăderi în această perioadă au fost Danemarca (-0,9 puncte procentuale) și Lituania (-0,4 puncte procentuale). În termeni absoluți, cele mai notabile creșteri ale producției de energie primară în perioada de 10 ani până în 2013 s-au înregistrat în Țările de Jos (până la 11 milioane tep), în Italia (9,1 milioane tep) și în Suedia (4,3 milioane tep). În schimb, producția de energie primară din Regatul Unit a scăzut cu 135,4 milioane tep, Germania (-14,3 milioane tep) și Danemarca (-11,6 milioane tep) fiind singurele alte state membre ale UE care au raportat scăderi de două cifre ale nivelurilor lor de producție.

În 2013, producția de energie primară din UE-28 a provenit din mai multe surse diferite de energie, cea mai importantă sub aspectul aportului fiind energia nucleară (28,7 % din total). Importanța energiei nucleare a cunoscut un nivel deosebit de ridicat în Franța, unde a reprezentat mai mult de patru cincimi din producția națională de energie primară, în timp ce în Belgia această pondere a fost de trei sferturi, iar în Slovacia a fost de aproape două treimi; în alte state ponderea a fost mai mică de jumătate și în 14 dintre statele membre ale UE aportul de energie nucleară a fost nul. Aproape un sfert din producția totală de energie primară din UE-28 a provenit din surse de energie regenerabile (24,3 %), în timp ce ponderea de combustibili solizi (19,7 %, în cea mai mare parte cărbune) a fost sub o cincime, iar ponderea gazului natural a fost oarecum scăzută (16,7 %). Țițeiul (9,1 %) a reprezentat singura altă sursă importantă pentru producția de energie primară (a se vedea figura 1).

Creșterea producției primare din surse de energie regenerabile a depășit-o pe cea corespunzătoare tuturor celorlalte tipuri de energie; această creștere a fost relativ stabilă în aproape toți anii din perioada 2003-2013, cu o ușoară scădere în 2011 (a se vedea figura 2). În această perioadă de 10 ani, producția de energie din surse regenerabile a crescut în total cu 88,4 %. La polul opus, nivelurile producției pentru alte surse primare de energie au urmat, în general, o traiectorie descendentă în toată această perioadă, cele mai mari reduceri fiind înregistrate la țiței (-54 %), la gazul natural (-34,6 %) și la combustibilii solizi (-24,9 %), cu o scădere mai modestă, de 12 %, pentru energia nucleară.

Importurile

Scăderea producției primare de cărbune superior, lignit, țiței, gaze naturale și, mai recent, de energie nucleară a condus la o situație în care UE este din ce în ce mai dependentă de importurile de energie primară pentru a satisface cererea, cu toate că această situație s-a stabilizat după criza financiară și economică. Importurile de energie primară ale UE-28 au depășit exporturile cu aproximativ 909 milioane tep în 2013. Cei mai mari importatori neți de energie primară au fost în general cele mai populate state membre ale UE, cu excepția Poloniei (unde mai există rezerve autohtone de cărbune). Din 2004, singurul exportator net de energie primară dintre statele membre a fost Danemarca, însă în 2013 importurile de energie în Danemarca au depășit exporturile astfel încât nu au mai existat alte state membre ale UE exportatoare nete de energie (a se vedea tabelul 2). În 2013, cei mai mari importatori neți în raport cu dimensiunea populației au fost Luxemburg, Malta și Belgia.

Originea importurilor de energie ale UE-28 s-a schimbat într-o oarecare măsură în ultimii ani, întrucât Rusia și-a menținut poziția de furnizor principal de țiței și de gaz natural și a devenit principalul furnizor de combustibili solizi (a se vedea tabelul 3). În 2013, aproximativ 33,5 % din importurile de țiței ale UE-28 au provenit din Rusia, procent în ușoară scădere față de nivelurile înregistrate în perioada 2010-2012. Rusia a devenit principalul furnizor de combustibili solizi în 2006, surclasând Africa de Sud, după ce depășise Australia în 2004 și Columbia în 2002. Ponderea importurilor de combustibili solizi din Rusia de către UE-28 a înregistrat o creștere, de la 13,2 % în 2003 la 30 % până în 2009, urmată de o ușoară scădere, la 25,9 %, până în 2012 și crescând din nou la 28,8 % în 2013. În schimb, ponderea importurilor UE-28 de gaz natural din Rusia a scăzut de la 44,8 % la 30,1 % între 2003 și 2010, însă această tendință s-a inversat odată cu creșterile ulterioare, rezultând o pondere de 39,3 % în 2013. În cursul celor 10 ani reprezentați în tabelul 3, Norvegia a rămas al doilea cel mai mare furnizor pentru importurile UE de țiței și de gaz natural.

Securitatea aprovizionării UE cu energie primară poate fi amenințată în cazul în care o mare pondere a importurilor provine de la un număr relativ mic de parteneri. Peste două treimi (69,1 %) din importurile de gaz natural ale UE-28 din 2013 au provenit din Rusia sau Norvegia — prin urmare, a existat o concentrare mai pronunțată a importurilor față de cei doi ani precedenți, având în vedere că aceleași două țări reprezentaseră 59,6 % din importurile de gaze naturale în 2011 și 63,7 % în 2012. O analiză similară arată că 53,8 % din importurile de țiței ale UE-28 au provenit din Rusia, Norvegia și Arabia Saudită în 2013, în timp ce 73,1 % din importurile de cărbune superior au provenit din Rusia, Columbia și Statele Unite. Între 2003 și 2013 au existat indicii privind apariția unor noi țări partenere, deși volumele importurilor provenite din acestea rămân relativ mici. Acesta a fost în special cazul importurilor de țiței din Nigeria, Kazahstan, Azerbaidjan și Irak sau al importurilor de gaz natural din Qatar și Libia.

Dependența UE-28 de importurile de energie a crescut de la mai puțin de 40 % din consumul de energie brut în anii 1980 la 53,2 % în 2013 (a se vedea tabelul 4). Această ultimă cifră a constituit o ușoară scădere a nivelului de dependență, care înregistrase o valoare maximă de 54,7 % în 2008. Cele mai ridicate niveluri de dependență energetică în 2013 s-au înregistrat la țiței (88,4 %) și la gazul natural (65,3 %). În ultimii zece ani (între 2003 și 2013), dependența UE de țările terțe pentru furnizarea de gaz natural a crescut cu 13,3 puncte procentuale, într-un ritm mai rapid decât în cazul țițeiului (9,9 puncte procentuale) și în cazul combustibililor solizi (9,2 puncte procentuale). Începând din 2004, importurile nete de energie ale UE-28 au fost mai mari decât producția sa primară; cu alte cuvinte, mai mult de jumătate din consumul intern brut de energie al UE-28 a provenit din importuri nete.

Întrucât Danemarca nu a mai reprezentat un exportator net, nivelul dependenței de energie al acesteia a înregistrat o valoare pozitivă în 2013, la fel ca toate celelalte state membre ale UE (a se vedea figura 3). Cele mai scăzute niveluri de dependență energetică s-au înregistrat pentru Estonia, Danemarca, România, Polonia, Țările de Jos și Republica Cehă (singurele alte state membre care au raportat niveluri de dependență sub 30 %). Malta, Luxemburg și Cipru au fost (aproape) complet dependente de importurile de energie primară.

Sursele și disponibilitatea datelor

Produsele energetice extrase sau captate direct din resurse naturale sunt denumite surse de energie primară, în timp ce produsele energetice care sunt obținute din sursele de energie primară în uzine de transformare sunt denumite produse derivate. Producția de energie primară cuprinde producția națională din sursele de energie primară și are loc atunci când sunt exploatate, de exemplu în mine de cărbuni, în câmpuri petrolifere, în centrale hidroelectrice sau în producția de biocombustibili. Ori de câte ori consumul depășește producția primară, deficitul trebuie să fie acoperit prin importuri de produse primare sau derivate.

Energia termică produsă într-un reactor ca rezultat al fisiunii nucleare este considerată producție primară de energie termonucleară, denumită și energie nucleară. Aceasta se calculează fie pe baza energiei termice efectiv produse, fie pe baza producției brute de energie electrică raportate și a eficienței termice a centralei nucleare. Producția primară de cărbune și de lignit constă în cantități de combustibili extrase sau produse, calculate după încheierea tuturor operațiunilor de eliminare a materiei inerte.

Transformarea energiei dintr-o formă în alta, cum ar fi producția de energie electrică sau de energie termică în cadrul centralelor termice sau producția de cocs din cuptoarele de cocs, nu este considerată producție primară.

Importurile nete sunt calculate ca fiind cantitatea de importuri minus cantitatea echivalentă de exporturi. Importurile reprezintă toate intrările pe teritoriul național, cu excepția cantităților aflate în tranzit (mai ales prin conducte de gaz și de țiței); în mod similar, exporturile cuprind toate cantitățile exportate de pe teritoriul național.

Context

Securitatea energetică

Peste o jumătate din energia UE-28 provine din țări din afara UE, iar această pondere a urmat, în general, o traiectorie ascendentă în ultimii zece ani. O mare parte din această energie provine din Rusia, ale cărei dispute cu țările de tranzit au amenințat să perturbe aprovizionarea în ultimii ani. Îngrijorările cu privire la securitatea aprovizionării din Rusia au fost accentuate de conflictul din Ucraina.

Ca urmare a crizei ruso-ucrainene a gazelor din ianuarie 2009, cadrul legislativ privind securitatea aprovizionării a fost revizuit, iar în septembrie 2009 Consiliul Uniunii Europene a adoptat Directiva 2009/119/CE prin care se impune obligația ca statele membre ale UE să mențină un nivel minim de rezerve de țiței și /sau de produse petroliere. Aceste măsuri cu privire la piețele petrolului și gazului au fost concepute pentru a asigura adoptarea de către toate părțile a unor acțiuni eficiente de prevenire și de atenuare a consecințelor unor eventuale perturbări ale aprovizionării, creând în același timp mecanisme cu scopul de a permite statelor membre să colaboreze în mod eficient în orice situație în care ar surveni perturbări majore ale aprovizionării cu petrol sau cu gaz; a fost înființat un mecanism de coordonare care să permită o reacție uniformă și imediată a statelor membre în cazuri de urgență.

În noiembrie 2010, inițiativa intitulată „Energie 2020 — Strategie pentru o energie competitivă, durabilă și sigură” [COM(2010) 639] a fost adoptată de către Comisia Europeană. Această strategie definește prioritățile energetice pentru o perioadă de 10 ani și propune măsuri care pot fi luate pentru a aborda o serie de provocări, inclusiv realizarea unei piețe cu prețuri competitive și cu aprovizionare sigură, consolidarea poziției de lider în materie de tehnologie și negocierea eficientă cu partenerii internaționali. Una dintre priorități este de a continua relațiile bune cu furnizorii externi de energie ai UE și cu țările de tranzit al energiei. Prin intermediul portalului Energy Community (creat în octombrie 2005), UE încearcă, de asemenea, să integreze țările vecine pe piața internă a energiei. Varietatea mare de surse de energie și diversitatea furnizorilor, a rutelor de transport și a mecanismelor de transport pot juca fiecare un rol important în asigurarea aprovizionării cu energie. Construirea de parteneriate fiabile cu furnizorii, cu țările de tranzit și cu cele consumatoare este considerată o modalitate de a reduce riscurile asociate dependenței energetice a UE; în acest sens, în septembrie 2011, Comisia Europeană a adoptat Comunicarea intitulată „Politica energetică a UE: angajarea în relații cu parteneri din afara frontierelor noastre” [COM(2011) 539].

Există o serie de inițiative în curs de derulare care vizează construirea de magistrale de gaz între Europa și vecinii estici și sudici ai acesteia. Acestea includ Nord Stream (între Rusia și UE via Marea Baltică), devenită operațională în noiembrie 2011 și gazoductul transadriatic (între Turcia și Italia, prin Grecia și Albania, pentru a aduce gaz din regiunea Mării Caspice în UE).

Ca urmare a preocupărilor continue cu privire la dependența UE de importurile de energie, în mai 2014 Comisia Europeană a prezentat Energy Security Strategy (COM(2014) 330) (în limba engleză) care vizează asigurarea unei aprovizionări stabile și abundente cu energie. La fel ca și măsurile pe termen scurt care vizează impactul unei opriri a importurilor de gaze din Rusia sau o întrerupere a importurilor via Ucraina, strategia a abordat provocările legate de securitatea pe termen lung a aprovizionării și a propus acțiuni în cinci domenii, inclusiv: creșterea producției de energie în UE și diversificarea țărilor furnizoare și a rutelor, precum și ajungerea la un consens în materie de politică energetică externă.