Archive:Statistici demografice la nivel regional

This Statistics Explained article has been archived - for recent articles on Population statistics at regional level see Here.

Date extrase în martie 2016. Cele mai recente date: Informații suplimentare Eurostat, Tabele principale și Bază de date. Următoarea actualizare a articolului: noiembrie 2017.

Hărțile pot fi explorate interactiv utilizând Eurostat’s Statistical Atlas (a se vedea - manualul utilizatorului) (în limba engleză).

Harta 1: Speranța de viață la naștere, per regiuni de nivel NUTS 2, 2014 (¹)
(ani)
Sursa: Eurostat (demo_r_mlifexp) și (demo_mlexpec)

Figura 1: Disparitatea de gen pentru speranța de viață la naștere, per regiuni de nivel NUTS 2, 2014 (¹)
(diferența în ani între speranța de viață a femeilor și a bărbaților)
Sursa: Eurostat (demo_r_mlifexp)și (demo_mlexpec)

Figura 2: Distribuția populației totale pe categorii extinse de vârstă, per regiuni de nivel NUTS 3 selectate, 1 ianuarie 2015(¹)
(%)
Sursa: Eurostat (demo_r_pjangrp3) și (demo_pjangroup)

Harta 2: Ponderea populației de vârstă activă (cu vârste între 20 și 64 de ani) în populația totală, per regiuni de nivel NUTS 3, 1 ianuarie 2015 (¹)
(%)
Sursa: Eurostat (demo_r_pjangrp3) și (demo_pjangroup)

Harta 3: Rata brută a schimbărilor demografice totale, per regiuni de nivel NUTS 3, 2014 (¹)
(la 1 000 de locuitori)
Sursa: Eurostat (demo_r_gind3) și (demo_gind)

Harta 4: Rata brută a migrației nete (plus ajustarea statistică), per regiuni de nivel NUTS 3, 2014 (¹)
(la 1 000 de locuitori)
Sursa Eurostat (demo_r_gind3) și (demo_gind)

Figura 3: Rata brută de natalitate, per regiuni de nivel NUTS 2, 2014 (¹)
(numărul de născuți-vii la 1 000 de locuitori)
Sursa: Eurostat (demo_r_gind3) și (demo_gind)

Figura 4: Rata totală a fertilității, per regiuni de nivel NUTS 2, 2014 (¹)
(numărul mediu de născuți-vii de o femeie)
Sursa: Eurostat (demo_r_frate2)

Harta 5: Rata totală a fertilității, per regiuni de nivel NUTS 3, 2014 (¹)
(numărul mediu de născuți-vii de o femeie)
Sursa: Eurostat (demo_r_frate3) și (demo_find)

Figura 5: Rata brută a mortalității, per regiuni de nivel NUTS 2, 2014 (¹)
(numărul de decese la 1 000 de locuitori)
Sursa: Eurostat (demo_r_gind3) și (demo_gind)

Acest articol face parte dintr-un set de articole statistice și s-a bazat pe publicația Eurostat Anuarul regional Eurostat. Acesta descrie tendințele demografice regionale din Uniunea Europeană (UE).

Statisticile demografice regionale sunt unul dintre puținele domenii în care sunt colectate și publicate informații detaliate la nivelul NUTS 3 pentru fiecare dintre statele membre ale Uniunii Europene. La momentul redactării, sunt disponibile cele mai recente informații pentru evenimentele de stare civilă privind populația (născuți și decese) precum și o serie de indicatori demografici valabili, în general, până la sfârșitul anului 2014, cu date privind dimensiunea și structura populației disponibile la 1 ianuarie 2015.

Analiza populației globale în funcție de gradul de urbanizare este disponibilă în introducerea la Anuarul regional Eurostat. O analiză regională a previziunilor demografice până în 2050 este prezentată într-un articol separat.

Principalele rezultate statistice

Speranța de viață

De-a lungul ultimilor 50 de ani, speranța de viață la naștere a crescut, în medie, cu aproximativ 10 ani la nivelul UE, în mare parte datorită îmbunătățirii condițiilor socio-economice și de mediu și a îmbunătățirii tratamentului și asistenței medicale. Harta 1 prezintă speranța de viață la naștere per regiuni de nivel NUTS 2, 2014.

În medie, un european născut în 2014 se poate aștepta să trăiască 80,9 ani

Harta 1 arată că, în 2014, speranța de viață la naștere la nivelul UE-28 era, în medie, de 80,9 ani. Au existat 45 de regiuni de nivel 2 în care speranța de viață la naștere a fost de 83,0 ani sau mai mare; regiunile erau răspândite doar în șapte dintre statele membre ale Uniunii Europene, precum și în Elveția: acestea au inclus 16 regiuni în Italia, 11 regiuni în Spania, opt regiuni în Franța, două regiuni în Regatul Unit, câte o regiune în Austria, Grecia și Finlanda, precum și cinci regiuni în Elveția. În 2014, cea mai mare speranță de viață, de 84,9 ani (în rândul regiunilor de nivel 2), s-a înregistrat în regiunea-capitală Comunidad de Madrid din Spania.

La celălalt capăt al intervalului, au existat 58 de regiuni de nivel 2 cu o medie a speranței de viață mai mică de 78,0 ani (astfel cum s-a indicat cu nuanța de portocaliu cea mai deschisă în harta 1), iar acestea erau preponderent regiuni din statele membre est-europene - Bulgaria, Republica Cehă, Croația, Ungaria, Polonia, România și Slovacia - precum și din Turcia. Cele trei state membre din regiunea Mării Baltice (fiecare dintre acestea constituind regiuni unice la acest nivel de detaliere), cele două regiões autónomas da Madeira și dos Açores din Portugalia au fost singurele alte regiuni din UE-28 în care s-a înregistrat o speranță de viață mai mică de 78,0 ani, la fel ca în Muntenegru, în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (fiecare dintre acestea constituind regiuni unice la acest nivel de detaliere) și în Serbia (date naționale). În 2014, cea mai scăzută speranță de viață la naștere (în rândul regiunilor de nivel 2) a fost de 73,0 ani, înregistrată în regiunea Severozapaden din Bulgaria, care a fost cea mai săracă regiune din UE-28 (pe baza produsului intern brut (PIB) pe cap de locuitor exprimat în standardele puterii de cumpărare (SPC)). Prin urmare, diferența de speranță de viață între Severozapaden și Comunidad de Madrid a fost de 11,9 ani.

Este important de remarcat faptul că, în timp ce harta 1 prezintă informații pentru întreaga populație, există în continuare diferențe considerabile în privința speranței de viață între bărbați și femei - în pofida dovezilor care arată că această discrepanță între sexe dispare treptat în majoritatea statelor membre ale UE. În UE-28, disparitatea de gen a fost de 5,5 ani, întrucât speranța de viață a femeilor născute în 2014 a fost de 83,6 ani, în timp ce cea a bărbaților a fost de 78,1 ani. Figura 1 ilustrează disparitatea de gen în regiunile de nivel 2. Intervalul dintre cea mai mare și cea mai mică disparitate de gen a fost relativ redus la nivelul fiecărei țări, excepțiile fiind cauzate adesea de o singură valoare excepțională, cum ar fi diferențele relativ reduse înregistrate în Åland în Finlanda, Bratislavský kraj în Slovacia și Praga în Republica Cehă.

Structura populației și îmbătrânirea demografică

La începutul anului 2015, în UE-28 trăiau 508,5 milioane de locuitori. Pe întreg teritoriul UE-28, persoanele mai tinere (0-19 ani) reprezentau 20,9 % din totalul populației la 1 ianuarie 2015, în timp ce persoanele de vârstă activă (20-64 de ani) reprezentau trei cincimi (60,2 %) din total (mai multe informații cu privire la acest subgrup pot fi consultate într-un articol privind piața forței de muncă), restul de aproximativ 18,9 % din populație fiind persoane vârstnice (cu vârsta de cel puțin 65 de ani). Trebuie reținut că aceste clase de vârstă utilizate pentru o analiză a structurii populației UE-28 au fost adaptate (în raport cu edițiile anterioare ale „Anuarului regional Eurostat”) pentru a reflecta grupa de vârstă utilizată pentru obiectivul privind rata ocupării forței de muncă (20-64 de ani) stabilit de Strategia Europa 2020 .

Analizând mai în detaliu grupa de vârstă cuprinzătoare a populației de vârstă activă, 12,2 % din populație avea vârste între 20 și 34 de ani (această grupă de vârstă este utilizată pentru o serie de indicatori într-un articol privind educația și formarea), 28,6 % avea vârste între 35 și 54 de ani, și 12,8 % din populație avea vârste între 55 și 64 de ani.

Structurile demografice din statele membre ale UE prezintă adesea modele neregulate, care pot avea un impact asupra competitivității și coeziunii regionale. Uneori, aceste diferențe sunt destul de evidente, cum ar fi, de exemplu, în Germania (unde există adesea un contrast între regiunile din est și cele din vest), Franța (nord-est și sud-vest), Italia (nord și sud) și în Turcia (est și vest). Aceste diferențe pot fi atribuite unei game largi de factori, printre care: evoluțiile climatice, peisagistice, istorice, politice, sociale și economice.

Regiunile de peste mări și regiunile urbane tind să aibă populații mai tinere …

Figura 2 prezintă informații privind cele 10 regiuni de nivel NUTS 3 din UE cu cele mai mari ponderi ale populației tinere (cu vârsta sub 20 de ani), cele 10 regiuni de nivel NUTS 3 din UE cu cele mai mari ponderi ale populației de vârstă activă (cu vârste între 20 și 64 de ani) defalcate pentru a indica persoanele cu vârste între 20 și 34 de ani (inclusiv persoanele care ar putea încă urma un program de educație sau formare), persoanele cu vârste între 35 și 54 de ani (inclusiv persoanele care se află în proces de formare a unei familii) și persoanele cu vârste între 55 și 64 de ani (inclusiv persoanele care poate s-au pensionat), precum și cele 10 regiuni de nivel NUTS 3 din UE cu cele mai mari ponderi ale persoanelor vârstnice (cu vârsta de cel puțin 65 de ani); datele sunt pentru 1 ianuarie 2015.

Regiunile de nivel NUTS 3 din UE cu cele mai mari ponderi ale persoanelor tinere erau situate, în general, în statele membre care au înregistrat cele mai mari rate de natalitate și de fertilitate (a se vedea harta 5 pentru ratele de fertilitate), stimulând astfel importanța relativă a persoanelor tinere la nivelul populațiilor lor totale. Acest lucru a fost valabil, în special, în mai multe regiuni din Irlanda și Franța, de exemplu regiunile franceze de peste mări Guyane și La Réunion sau regiunile suburbane din jurul Parisului. Structurile de vârstă ale regiunilor urbane întinse pot prezenta o pondere mai mare a tinerilor și a persoanelor de vârstă activă, ca urmare a unui „efect de atracție” asociat oportunităților sporite de găsire a unui loc de muncă, care atrage atât migranții interni (din diferite regiuni ale aceleiași țări), cât și migranții internaționali (din alte state membre și țări terțe).

... deși importanța relativă a persoanelor de vârstă activă a fost deosebit de mare în unele regiuni-capitală …

Majoritatea primelor 10 regiuni de nivel NUTS 3 din UE cu cele mai mari ponderi ale populației de vârstă activă erau regiuni-capitală, șase dintre acestea fiind situate în Inner London (Regatul Unit), și câte una în Danemarca (Byen København) și România (București). Celelalte două regiuni dintre primele 10 erau regiunile insulare spaniole - Eivissa, Formentera (din insulele Baleare) și Fuerteventura (din insulele Canare) - acestea au avut ponderi relativ scăzute ale persoanelor cu vârste între 20 și 34 de ani (în raport cu regiunile-capitală incluse în listă), probabil datorită faptului că tinerii studiază în Spania continentală, dar au avut ponderi mai mari ale persoanelor cu vârste între 35 și 54 de ani și cu vârste între 55 și 64 de ani.

O analiză cuprinzătoare a ponderii populației de vârstă activă este furnizată pentru regiunile de nivel NUTS 3 în harta 2. Între cele 1 482 de regiuni indicate (date naționale pentru Albania și Serbia), au existat 306 regiuni în care populația de vârstă activă a atins sau a depășit 62 %, dintre care 61 de regiuni în care această pondere a atins sau a depășit 65 %. Multe dintre aceste regiuni erau în capitală sau în alte orașe mari, în principal în Germania, Polonia, România, Slovacia și Regatul Unit, dar acestea au inclus, de asemenea, orașele Sofia (stolitsa) în Bulgaria și Oslo în Norvegia. Printre celelalte regiuni cu ponderi relativ ridicate se numărau trei dintre cele opt regiuni statistice din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

... și importanța relativă a persoanelor vârstnice a crescut în majoritatea regiunilor UE

Majoritatea regiunilor din UE au înregistrat o o creștere progresivă a numărului de persoane în vârstă, ca urmare a unei creșteri semnificative și continue a speranței de viață și a generației născute în cursul exploziei demografice „baby-boom” de după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Regiunile cu cea mai mare pondere de persoane în vârstă sunt adesea caracterizate ca fiind zone rurale, relativ îndepărtate și puțin populate, în care ponderea scăzută a persoanelor de vârstă activă poate, cel puțin parțial, să fie legată de lipsa perspectivelor de găsire a unui loc de muncă și a oportunităților de educație, determinând astfel generațiile mai tinere să plece în căutarea unui loc de muncă sau să își continue studiile.

Persoanele în vârstă au reprezentat o pondere deosebit de mare din totalul populației în mai multe regiuni rurale și îndepărtate din Grecia, Spania, Franța și Portugalia, precum și într-o serie de regiuni din estul Germaniei. Persoanele vârstnice reprezentau mai mult de o treime (33,7 % din totalul populației în regiunea centrală, interioară Evrytania din Grecia la 1 ianuarie 2015 - cea mai mare pondere din UE. Regiunea Ourense din nord-vestul Spaniei a fost singura altă regiune de nivel NUTS 3 din UE în care persoanele vârstnice au reprezentat peste 30 % din totalul populației și a fost una dintre cele trei regiuni spaniole din primele 10 regiuni din UE cu cele mai mari ponderi (peste 28,5 %) ale persoanelor vârstnice din populațiile lor respective.

Schimbarea demografică

În perioada 1 ianuarie 1960 - 1 ianuarie 2015, populația UE-28 a crescut în fiecare an, înregistrându-se o creștere totală de 101,7 milioane de locuitori, echivalentă cu o creștere anuală de 0,4 %. De-a lungul timpului, creșterea populației din UE a reflectat în mare măsură schimbarea demografică naturală (numărul total de nașteri minus numărul total de decese), spre deosebire de modelele de migrație. O analiză mai atentă arată că, pentru un agregat compus din statele membre din UE-28, creșterea demografică naturală a atins nivelul maxim în 1964, când s-au înregistrat cu 3,6 milioane mai multe nașteri decât decese. Ulterior, ratele de natalitate au scăzut în mod progresiv și speranța de viață a crescut treptat, având ca rezultat o încetinire a ratei de creștere demografică naturală. În 2003, creșterea demografică naturală pentru statele membre din UE-28 a fost aproape echilibrată, întrucât numărul de nașteri a depășit numărul de decese cu mai puțin de 100 000. Ulterior, rata de natalitate și creșterea demografică naturală au crescut din nou, într-o oarecare măsură, în mai multe state membre ale UE, cu toate că acest model a fost inversat în general odată cu începerea crizei financiare și economice: în perioada 2008-2013, întrucât schimbarea demografică naturală a scăzut de la o creștere de 578 de mii la o creștere de 82 de mii, deși, în 2014, s-a înregistrat o creștere de 191 de mii.

Tower Hamlets din zona de est a Londrei și regiunea Ilfov - care înconjoară capitala României - au înregistrat cea mai mare creștere demografică în 2014

Harta 3 prezintă rata brută a schimbărilor demografice totale în 2014: aceste schimbări rezultă din efectele combinate ale schimbării demografice naturale și migrației nete în perioada 1 ianuarie 2014 -1 ianuarie 2015. În această perioadă, populația din UE-28 a crescut cu 1,3 milioane, echivalentul unei creșteri de 2,5 la 1 000 de locuitori. Printre cele 1 341 de regiuni de nivel NUTS 3 pentru care sunt prezentate date în harta 3 (nu sunt disponibile date pentru Mayotte, Franța), au existat mai multe regiuni din UE care au raportat o creștere a numărului de locuitori (806 regiuni) decât regiuni în care populația a scăzut (530 de regiuni); au existat cinci regiuni în care populația a rămas neschimbată.

Nuanța de albastru cea mai închisă prezintă cele 238 de regiuni de nivel NUTS 3 în care populația a crescut, în medie, cu cel puțin 8,0 la 1 000 de locuitori în 2014; printre acestea au existat 32 de regiuni în care creșterea demografică a fost de cel puțin 15,0 la 1 000 de locuitori. Cea mai mare creștere s-a înregistrat în Tower Hamlets din Londra (33,0 la 1 000 de locuitori), urmată de Ilfov (30,6 la 1 000 de locuitori), o regiune care înconjoară capitala României, București. Un total de 13 dintre cele 32 de regiuni cu cele mai mari rate brute de creștere demografică erau situate în Regatul Unit, dintre care patru în Outer London și șase în Inner London; nouă regiuni erau situate în Germania, niciuna dintre acestea nefiind situată în capitala Berlin, deși lista a inclus Potsdam, Kreisfreie Stadt din regiunea vecină, Brandenburg. Alte cinci regiuni erau situate în regiunile-capitală din Danemarca, Irlanda, Luxemburg, Austria și Suedia. Celelalte regiuni au inclus o a doua regiune din Austria (Innsbruck), regiunea franceză de peste mări Guyane, două regiuni insulare din Spania (Fuerteventura și Eivissa, Formentera), precum și Ilfov.

Multe regiuni cu populații în scădere erau situate în statele membre estice și sudice

Au existat 17 regiuni de nivel NUTS 3 în care populația a scăzut în 2014 cu mai mult de 15,0 la 1 000 de locuitori. Aceste regiuni erau situate, în principal, în Bulgaria (șapte regiuni), Croația (trei regiuni) și Portugalia (două regiuni), cu câte o regiune în Germania, Grecia, Letonia, Lituania și România. Cea mai mare scădere a populației în regiunile de nivel NUTS 3 (24,9 la 1 000 de locuitori) s-a înregistrat în regiunea Kentrikos Tomeas Athinon din Grecia, în timp ce Vidin din Bulgaria a fost singura altă regiune care a raportat o scădere a populației de cel puțin 20,0 la 1 000 de locuitori.

În sens mai larg, analizând cele 268 de regiuni de nivel NUTS 3 din UE în care populația a scăzut cu mai mult de 4,0 la 1 000 de locuitori în 2014 (nuanța de portocaliu cea mai închisă în harta 3), acestea erau concentrate, în principal, în mai multe zone: statele membre din regiunea Mării Baltice; un arc în sud-estul Europei, care începe în Croația și avansează prin Ungaria, România și Bulgaria, către Grecia; mai multe regiuni din Peninsula Iberică; și mai multe regiuni din Germania de Est. O serie de alte țări au avut câteva regiuni în care populația a scăzut cu mai mult de 4,0 la 1 000 de locuitori, inclusiv 22 de regiuni care erau răspândite în cea mai mare parte a Italiei.

Dintre regiunile din țările AELS și țările candidate, cea mai mare variație a creșterii demografice s-a înregistrat la nivelul regiunilor din Turcia

În 2014, s-a observat, în general, mai frecvent o creștere demografică în regiunile de nivel NUTS 3 din țările AELS și țările candidate (date naționale pentru Albania și Serbia), astfel cum se arată în harta 3, înregistrându-se o evoluție pozitivă în 115 regiuni, în timp ce numai în 25 de regiuni s-a înregistrat o scădere a numărului de locuitori. În țările AELS, populația a crescut în fiecare regiune. În termeni relativi, cea mai rapidă creștere demografică s-a înregistrat în Oslo (capitala Norvegiei) și în Freiburg (Elveția de vest).

În țările candidate, a existat o situație mixtă, înregistrându-se o scădere a populației în Albania și Serbia (date naționale), în jumătate dintre cele opt regiuni din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și în 19 regiuni din Turcia, dintre care majoritatea erau situate în centrul și nord-estul Turciei. Scăderea demografică în aceste regiuni din Turcia ar putea contrasta cu ratele foarte mari de creștere demografică din alte părți ale țării. Într-adevăr, Turcia a prezentat cel mai ridicat grad de variație a schimbării demografice între regiunile de nivel 3, cu rate brute de creștere demografică care variază de la un nivel scăzut de -39,3 la 1 000 de locuitori în Çankiri (aproape de capitala Ankara), la un nivel ridicat de 63,8 la 1 000 de locuitori în Bayburt (în zona de nord-est). În regiunile din Turcia, diferențele considerabile ale evoluției demografice pot fi atribuite adesea modelelor de migrație interne, cu un flux general al migranților din regiunile estice către regiunile vestice.

Din 1985 a existat în mod constant un flux net de migranți către statele membre din UE-28

Schimbarea demografică totală rezultă din interacțiunea a două componente: schimbarea demografică naturală și migrația netă plus ajustarea statistică (denumită în continuare pur și simplu drept migrație netă). Aceste componente se pot combina pentru a consolida creșterea sau scăderea demografică sau se pot anula reciproc într-o anumită măsură, atunci când se îndreaptă în direcții opuse.

De-a lungul timpului, modelele de migrație au fost relativ echilibrate; în perioada anilor 1960 și până în 1970 a existat un flux net de 707 028 persoane care au părăsit statele membre ale UE-28 către alte destinații din întreaga lume; acesta a fost cel mai mare număr net de emigranți pe parcursul întregii perioade 1961-2014. Următoarea perioadă în care a existat un flux net de migranți care au părăsit statele membre ale UE-28 a fost între 1982 și 1984 (o perioadă de recesiune); ulterior, au existat în mod constant mai mulți imigranți care soseau decât emigranți care plecau. Începând cu anul 1988, migrația netă pozitivă a depășit o jumătate de milion de persoane în fiecare an, cu excepția anilor 1991 și 1997, când migrația netă a depășit un milion de persoane în 10 dintre cei 27 de ani din perioada 1988-2014. În statele membre ale UE-28, migrația netă a ajuns la 1,8 milioane de persoane în 2003, după care rata creșterilor populației datorită migrației nete a încetinit în 2011 la un nivel scăzut de 712 000 de persoane. În 2013, migrația netă a crescut la 1,7 milioane și a rămas la peste un milion în 2014.

Migrație netă deosebit de ridicată în mai multe regiuni din Germania

Harta 4 prezintă rata brută a migrației nete pentru 2014, care s-a ridicat, în medie, la 2,2 la 1 000 de locuitori la nivelul UE-28. Există o similitudine între hărțile 3 și 4, care subliniază relația strânsă între modelele de migrație și schimbarea demografică totală, o evoluție care a fost consolidată de faptul că rata de schimbare demografică naturală a fost aproape echilibrată în multe regiuni ale UE.

În 2014, fluxul net de migranți (din alte regiuni ale aceluiași stat membru, din alte regiuni ale UE sau din țări terțe) a fost concentrat, în principal, în mai multe zone din Germania. Dintre cele 19 regiuni cu migrație netă de 15,0 la 1 000 de locuitori sau mai mare, 12 erau situate în Germania. Prin includerea celor 217 regiuni cu o migrație netă de cel puțin 8,0 la 1 000 de locuitori (nuanța de albastru cea mai închisă în harta 4), numărul regiunilor din Germania a crescut la 147; în același timp, Regatul Unit (26 de regiuni), Franța (11 regiuni), Austria (10 regiuni) și Suedia (9 regiuni) au fost, de asemenea, destinații obișnuite pentru migranți.

Cel mai mare aflux pozitiv de migranți s-a înregistrat în regiunea Ilfov din România, unde rata brută a migrației nete a fost de 29,8 la 1 000 de locuitori. Următoarele patru cele mai mari rate ale migrației nete s-au înregistrat în regiunile germane - Landshut, Kreisfreie Stadt; Suhl, Kreisfreie Stadt; Leipzig, Kreisfreie Stadt; Gießen, Landkreis - unde ratele s-au situat între 21,8 și 23,9 la 1 000 de locuitori. Tower Hamlets din Londra a fost singura altă regiune de nivel NUTS 3 cu o rată brută a migrației nete mai mare de 20,0 la 1 000 de locuitori, în timp ce Luxemburg (19,9) și Frankfurt am Main, Kreisfreie Stadt (19,2) s-au situat puțin sub acest nivel.

În toate cele patru regiuni care alcătuiesc capitala Greciei s-a înregistrat emigrație netă în 2014

În 2014, în 430 de regiuni de nivel NUTS 3 din UE-28 migrația netă a fost negativă (cu alte cuvinte, numărul persoanelor care au părăsit regiunea a fost mai mare decât numărul persoanelor care au sosit în regiune), iar în 117 dintre acestea, rata brută s-a situat sub -4,0 la 1 000 de locuitori. Acestea erau răspândite în Slovenia, Croația, Ungaria, România, Bulgaria, Grecia și Cipru (o singură regiune la acest nivel de detaliere), în estul și sudul Europei, precum și în statele membre din regiunea Mării Baltice (Europa de nord), în mai multe regiuni din Peninsula Iberică, în Île de France și în regiunea vecină Champagne-Ardenne din Franța, și într-o mare parte din Irlanda, precum și în câteva regiuni din alte zone. Printre aceste regiuni se numărau opt regiuni-capitală, inclusiv toate cele patru regiuni care alcătuiesc capitala Greciei, Atena, una dintre regiunile Inner London, Paris, București și Cipru. Cele mai mari rate brute negative ale migrației nete s-au înregistrat în regiunea Border din Irlanda și într-una din regiunile-capitală din Grecia, Kentrikos Tomeas Athinon, în care rata migrației nete a scăzut la -21,1 la 1 000 de locuitori.

ADUCEREA ÎN PRIM PLAN A REGIUNILOR

Border, Irlanda

Regiunea de nivel NUTS 3 din UE cu cea mai scăzută rată brută a migrației nete a fost regiunea Border din Irlanda; în 2014, aceasta a avut o rată brută a migrației nete (diferența dintre rata de imigrare și emigrare) de -21,1 la 1 000 de locuitori.

©: Scollonp

În 2014, în țările AELS și în țările candidate s-au înregistrat modele contrastante în ceea ce privește modelele de migrație netă (sunt disponibile numai date naționale pentru Albania și Serbia). Acest lucru nu a fost nicăieri mai valabil decât în Turcia, unde au existat 22 de regiuni de nivel 3 care au înregistrat rate negative de două cifre ale migrației nete, cea mai mică rată, de -43,3 la 1 000 de locuitori, înregistrându-se în Çankiri (la nord-est de Ankara ). În schimb, au existat 11 regiuni de nivel 3 din Turcia în care s-au înregistrat rate pozitive de două cifre, cel mai ridicat nivel, de 54,1 la 1 000 de locuitori, înregistrându-se în Bayburt (nord-estul Turciei). De altfel, migrația netă a fost pozitivă în fiecare regiune de nivel 3 din AELS, atingând nivelul maxim de 14,6 la 1 000 de locuitori în regiunea Freiburg din vestul Elveției.

Ratele de natalitate și de fertilitate

Femeile din UE au mai puțini copii, contribuind la o încetinire a creșterii demografice naturale și chiar la o schimbare demografică naturală negativă (mai multe decese decât nașteri): a se vedea articolul privind previziunile demografice pentru o imagine de ansamblu a modului în care se prevede că evoluțiile demografice vor avea un impact asupra populației din regiunile UE.

Această secțiune prezintă informații cu privire la ratele brute de natalitate (raportul dintre numărul de nașteri și populația medie, exprimat la 1 000 de locuitori) și ratele de fertilitate regionale (numărul mediu de copii născuți de o femeie). În 2014, rata brută de natalitate din UE-28 a fost de 10,1 nașteri la 1 000 de locuitori. În statele membre ale Uniunii Europene, rata brută de natalitate a atins nivelul maxim de 14,6 nașteri la 1 000 de locuitori în Irlanda și a fost, de asemenea, relativ mare în Franța (12,4 nașteri), Regatul Unit (12,0 nașteri) și Suedia (11,9 nașteri). La celălalt capăt al intervalului, rata brută de natalitate a fost de 10,0 nașteri la 1 000 de locuitori sau mai mică în mare parte din estul Europei (Bulgaria, Croația, Ungaria, Polonia și România), în sudul Europei (Grecia, Spania, Italia, Malta și Portugalia), precum și în Germania și Austria.

Unele dintre cele mai mari rate brute de natalitate din UE s-au înregistrat în regiunile-capitală din Belgia, Irlanda, Franța și Regatul Unit

Figura 3 prezintă ratele brute de natalitate per regiune de nivel NUTS 2, 2014. În toate statele membre ale UE și țările terțe multiregionale prezentate, rata brută de natalitate a depășit media națională în regiunea-capitală. Unele state membre precum Republica Cehă, Polonia și Ungaria au raportat rate bute de natalitate foarte omogene la nivel regional. Altele au fost mai eterogene, adeseori din cauza unei singure sau a câtorva regiuni cu rate foarte mari: în Belgia, regiunea-capitală, Région de Bruxelles-Capitale/Brussels Hoofdstedelijk Gewest a fost singura regiune cu o rată brută de natalitate peste media națională, în timp ce regiunile periferice Ciudad Autónoma de Melilla și Ciudad Autónoma de Ceuta din Spania, precum și Guyane și la Réunion din Franța au raportat rate care au fost semnificativ mai mari decât cele înregistrate în oricare dintre celelalte regiuni din respectivele state membre. De fapt, la nivelul regiunilor UE, cele mai mari trei rate brute de natalitate s-au înregistrat în Guyane, Ciudad Autónoma de Melilla și La Réunion, urmate de trei regiuni-capitală: Inner London - East, Région de Bruxelles-Capitale/Bruxelles Hoofdstedelijk Gewest și Île de France, toate acestea având rate de 15,0 nașteri la 1 000 de locuitori sau mai mari, la fel ca Outer London - West and North West.

Cele mai mici cinci rate brute de natalitate (mai puțin de 7,0 nașteri la 1 000 de locuitori în 2014) erau concentrate în statele membre din sud, câte două în Italia și Portugalia și una în Spania. Cea mai mică rată s-a înregistrat în nord-vestul Spaniei, în Principado de Asturias (6,3 nașteri la 1 000 de locuitori).

În regiunile de nivel 2 din țările AELS, ratele brute de natalitate s-au situat, în general, în intervalul 10,0-15,0 nașteri la 1 000 de locuitori în 2014. Singurele excepții au fost Hedmark og Oppland (sud-estul Norvegiei) și trei regiuni din Elveția - Espace Mittelland, Ostschweiz și Ticino - în toate cele patru rata brută de natalitate situându-se sub 10,0 nașteri la 1 000 de locuitori.

În schimb, ratele brute de natalitate s-au situat în intervalul de 10,0-15,0 nașteri la 1 000 de locuitori în țările candidate (date naționale pentru Albania și Serbia), cu excepția a 14 regiuni de nivel 2 din Turcia, unde rata brută de natalitate a fost mai mare. Rata a atins nivelul maxim la o valoare de 30,8 nașteri la 1 000 de locuitori în regiunea Sanliurfa, Diyarbakir din sudul Turciei .

Ratele de fertilitate au scăzut în primul deceniu al secolului 21

La începutul secolului, rata totală a fertilității din UE-28 era în scădere. În 2001 și 2002, aceasta era de 1,46 născuți-vii pe femeie, dar s-a redresat, urcând la 1,62 în 2010, înainte de a scădea din nou la 1,54 în 2013 și de a reveni apoi la 1,58 în 2014. În zonele dezvoltate ale lumii, o rată totală a fertilității de 2,10 născuți-vii pe femeie este considerată a fi rata de înlocuire naturală, cu alte cuvinte, nivelul la care dimensiunea populației ar rămâne stabilă, pe termen lung, în cazul în care nu ar exista nicio imigrație și nicio emigrație.

În 2014, cea mai mare rată de fertilitate din statele membre ale UE s-a înregistrat în Franța (2,01 născuți-vii pe femeie), urmată de Irlanda (1,94), Suedia (1,88) și Regatul Unit (1,81). Ratele fertilității au fost adesea mai ridicate în statele membre în care coeziunea familială era relativ slabă (o proporție scăzută de persoane căsătorite și o proporție ridicată de nașteri în afara căsătoriei), instabilitatea din cuplu relativ curentă (rate ale divorțurilor relativ ridicate), iar gradul de participarea pe piața muncii a femeilor era ridicat. În 13 dintre statele membre ale UE, ratele de fertilitate au fost de 1,50 născuți-vii pe femeie sau mai mici; cea mai mică rată s-a înregistrat în Portugalia (1,23 născuți-vii pe femeie).

Diferențele în ceea ce privește fertilitatea regională pot fi asociate cu o serie de factori, printre care: structura socio-economică a populației (de exemplu, nivelul de instruire, statutul profesional, venitul sau vârsta); reședința (de exemplu, disponibilitatea infrastructurii, structurile de îngrijire a copiilor sau piața locuințelor); sau factori culturali (de exemplu, convingeri și obiceiuri religioase, atitudini față de nașterile în afara căsătoriei sau atitudini față de contracepție). Distribuția ratelor de fertilitate este prezentată în figura 4 pentru regiunile de nivel 2: la fel ca figura 3, aceasta pare să fie foarte omogenă, întrucât, în 2014, majoritatea regiunilor din cadrul aceluiași stat membru al UE rareori au prezentat rate care au fost departe de media lor națională. Printre excepțiile de la această regulă s-au numărat din nou regiunea periferică Ciudad Autónoma de Melilla din Spania, precum și regiunile franceze de peste mări Guyana, La Réunion, Guadelupa și Martinica; în 2014, acestea au fost singurele regiuni de nivel NUTS 2 care au înregistrat o rată totală a fertilității mai mare decât rata de înlocuire naturală de 2,10.

O analiză pentru țările AELS confirmă faptul că ratele de fertilitate ale regiunilor de nivel 2 s-au situat în mod constant sub rata de înlocuire naturală. Același lucru a fost valabil, de asemenea, în țările candidate (date naționale pentru Albania și Serbia), cu excepția Turciei. În Turcia, a existat o divizare drastică între regiunile vestice (cu rate de fertilitate relativ scăzute) și regiunile estice (cu rate mult mai mari): de exemplu, cea mai mică rată de fertilitate (1,59 născuți-vii pe femeie) s-a înregistrat în Zonguldak, Karabük, Bartin pe coasta Mării Negre, în timp ce cea mai mare rată s-a înregistrat în Sanliurfa, Diyarbakir (3,91 născuți-vii pe femeie) - această regiune a înregistrat, de asemenea, cea mai mare rată brută de natalitate din Turcia (a se vedea mai sus).

Cele mai mari rate de fertilitate, în principal, în regiunile franceze și britanice

Harta 5 furnizează o analiză mai detaliată a aceluiași indicator, prezentând rata de fertilitate pentru regiunile de nivel NUTS 3. Regiunea franceză de peste mări Guyane și teritoriul periferic Ciudad Autónoma de Melilla din Spania au raportat cele mai mari rate în 2014, de 3,50 și, respectiv, 2,70 născuți-vii pe femeie. Acestea au fost urmate de Seine-Saint-Denis (în apropiere de capitala Franței) și de o altă regiune franceză de peste mări, La Réunion. Un total de 34 de regiuni de nivel NUTS 3 au înregistrat rate de fertilitate mai mari de 2,10 născuți-vii, mai mult de jumătate dintre acestea (20 în total) fiind situate în Franța, iar mai mult de un sfert (9) fiind situate în Regatul Unit. O situație similară poate fi observată în cele 186 de regiuni de nivel NUTS 3 cu o rată de fertilitate de 1,90 născuți-vii sau mai mare (nuanța de portocaliu cea mai închisă în harta 5), întrucât puțin peste trei sferturi din regiunile respective erau situate în Franța sau în Regatul Unit, acest set de regiuni incluzând, de asemenea, șase dintre cele opt regiuni din Irlanda și 10 dintre cele 21 de regiuni din Suedia.

ADUCEREA ÎN PRIM PLAN A REGIUNILOR

Douro, Portugalia

O rată de fertilitate de 2,10 născuți-vii pe femeie este considerată a fi rata de înlocuire naturală în țările dezvoltate ale lumii; cu alte cuvinte, nivelul la care dimensiunea populației ar rămâne stabilă, pe termen lung, în cazul în care nu ar exista nicio imigrație și nicio emigrație. În general, în regiunile UE, ratele de fertilitate sunt mult mai mici: de exemplu, Douro a fost una dintre regiunile de nivel NUTS 3 din Portugalia care a înregistrat o rată de fertilitate mai mică de 1,0 născuți-vii pe femeie în 2014.

©: Aires Almeida

În schimb, cele mai mici rate de fertilitate (sub 1,35) s-au înregistrat, în principal, în Germania, precum și în statele membre din est și sud, în special în Cipru (o singură regiune la acest nivel de detaliere), Portugalia (22 din 25 de regiuni), Spania (37 din 59 regiuni), Slovacia (cinci din cele opt regiuni) și Polonia (42 din 72 regiuni), precum și, într-o măsură mai mică, în Grecia și Italia.

În 2014, niciuna dintre regiunile de nivel 3 din țările AELS nu a raportat o rată de fertilitate mai mare de 2,10 născuți-vii; cu toate acestea, patru regiuni din Norvegia, o regiune din Elveția și o regiune din Islanda au raportat fiecare rate de fertilitate mai mari de 1,90 născuți-vii, regiunea Landsbyggð din Islanda raportând cea mai mare rată (2,03).

În țările candidate (date naționale pentru Albania și Serbia), trei dintre cele opt regiuni din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei au raportat rate de fertilitate sub 1,35 născuți-vii în 2014. În schimb, în Turcia, au existat 29 de regiuni în care rata de fertilitate a depășit 2,10 născuți-vii și alte 13 regiuni cu o rată de 1,90 născuți-vii sau mai mare. În 2014, cele mai mari două rate s-au înregistrat în regiunile Șanlıurfa (4,52) și Sirnak (4,22) din vestul Turciei. A existat un contrast evident între aceste rate de fertilitate relativ ridicate și cele înregistrate în majoritatea regiunilor din vestul Turciei, în care ratele de fertilitate s-au situat, în general, în intervalul de 1,5-1,9 născuți-vii pe femeie (care corespund mai bine ratelor înregistrate în întreaga UE) .

Ratele mortalității

În 2014, au existat 4,94 milioane de decese în întreaga UE-28, și anume cu 1,1 % mai puține decât în 2013. În UE-28, rata brută a mortalității a fost de 9,7 decese la 1 000 de locuitori în 2014, variind de la 15,1 în Bulgaria, 14,3 în Letonia și 13,7 în Lituania la mai puțin de 8,0 decese la 1 000 de locuitori în Malta, Luxemburg, Irlanda și Cipru.

Rata brută a mortalității reflectă, în general, structura populației (există o probabilitate mai mare de deces în cazul unei persoane în vârstă), precum și probabilitatea de a lua/contracta o anumită boală/afecțiune sau de deceda dintr-o cauză externă; de reținut că statisticile regionale cu privire la unele cauze ale deceselor - boli ale sistemului circulator si cancer - sunt furnizate într-un articol privind sănătatea.

Figura 5 prezintă modul în care ratele mortalității au variat în rândul regiunilor de nivel 2. Aceasta poate fi comparată cu figura 3, care prezintă o analiză similară pentru rata brută de natalitate și se poate observa că, în general, rata brută a mortalității a variat mai mult la nivelul regiunilor decât rata brută de natalitate. Republica Cehă a raportat ratele mortalității cele mai omogene la nivelul regiunilor sale, în timp ce în Spania, Franța și Regatul Unit a existat un grad mult mai mare de dispersie; de asemenea, în regiunile din Turcia ratele mortalității erau relativ eterogene. În aproape toate statele membre multiregionale, rata brută a mortalității în regiunea-capitală s-a situat sub media națională, Croația, Polonia și Slovenia fiind singurele excepții de la această regulă; același lucru a fost valabil, de asemenea, în cazul Elveției.

În 2014, patru regiuni din Bulgaria au înregistrat cele mai mari rate brute ale mortalității din UE, acestea variind de la 14,5 la 19,8 decese la 1 000 de locuitori. Cea mai mare rată brută a mortalității s-a înregistrat în regiunea de nord Severozapaden, care a înregistrat, de asemenea, cel mai scăzut nivel al speranței de viață. Cea mai mică rată brută a mortalității s-a înregistrat în regiunea franceză de peste mări Guyana, cu o rată de 3,1 decese la 1 000 de locuitori; o rată a mortalității la fel de scăzută a fost raportată pentru regiunea Mardin, Batman, Sirnak, Siirt din Turcia. Printre alte regiuni ale UE cu rate scăzute ale mortalității se numără Inner London - East (4,3) și Inner London - West (4,7). O serie de alte regiuni-capitală au avut rate brute ale mortalității scăzute, cum ar fi, de exemplu, cele din Franța, Irlanda, Spania, Luxemburg (o singură regiune la acest nivel de detaliere), Suedia și Finlanda.

Mortalitatea infantilă

La nivelul UE, creșterea semnificativă a speranței de viață din ultimii ani s-a datorat nu doar faptului că populația are o durată de viață din ce în ce mai mare, ci poate fi atribuită, de asemenea unei reduceri a ratei mortalității infantile. În 2014, aproximativ 19 100 de copii din UE-28 au murit înainte de a ajunge la vârsta de un an. Această valoare a fost echivalentă cu o rată a mortalității infantile de 3,7 decese la 1 000 de născuți-vii, în raport cu o rată de 5,3 cu zece ani în urmă și cu o rată de 32,8 cu jumătate de secol în urmă.

Figura 6 prezintă intervalul ratelor mortalității infantile per regiuni de nivel NUTS 2, 2014. Printre statele membre ale UE cu rate deosebit de eterogene ale mortalității infantile la nivel regional se numără Slovacia, Finlanda, Franța și Austria; eterogenitatea relativ ridicată din Finlanda s-a datorat situației particulare din regiunea insulară Åland, unde nu a decedat niciun copil cu vârsta mai mică de un an (prin urmare, rata mortalității infantile a fost de 0,0). La nivelul regiunilor UE, cea mai scăzută rată, în afară de cea din Åland, a fost de 0,7 decese în regiunea Vorarlberg din vestul Austriei. În schimb, rate de cel puțin 10,0 decese la 1 000 de născuți-vii s-au înregistrat în trei regiuni din Europa de Est: Sud-Est (România), Yugoiztochen (Bulgaria) și Východné Slovensko (Slovacia). Cinci dintre statele membre cu mai mult de o regiune au raportat o rată a mortalității infantile pentru regiunea-capitală care depășește media națională: Croația, Portugalia, Spania, Țările de Jos și Austria; acesta a fost, de asemenea, cazul Norvegiei.

În țările AELS, ratele mortalității infantile din Islanda, Liechtenstein și toate cele șapte regiuni de nivel 2 din Norvegia s-au situat sub media UE-28. În medie, Elveția a înregistrat rate ale mortalității infantile puțin mai ridicate, deși Région lémanique, Espace Mittelland și Ticino au înregistrat, de asemenea, rate care s-au situat sub media UE-28.

Rate mai mari ale mortalității infantile s-au înregistrat în țările candidate (date naționale pentru Albania și Serbia), variind de la 4,9 decese la 1 000 de născuți-vii în Muntenegru (o singură regiune la acest nivel de detaliere), la 11,1 decese la 1 000 de născuți-vii în Turcia. O gamă largă de rate ale mortalității infantile la nivel regional s-a înregistrat în Turcia, de la un nivel scăzut de 7,0 decese la 1 000 de născuți-vii în regiunea-capitală Ankara, la un nivel ridicat de 16,9 decese la 1 000 de născuți-vii în regiunea Gaziantep, Adiyaman, Kilis din sud.

Sursele și disponibilitatea datelor

Eurostat colectează o gamă largă de statistici demografice regionale: acestea includ date privind numărul populației și diverse evenimente demografice care influențează dimensiunea, structura și caracteristicile specifice ale populației. Aceste date pot fi folosite pentru o gamă largă de acțiuni de planificare, monitorizare și evaluare într-o serie de domenii importante ale politicii socio-economice, cum ar fi, de exemplu, pentru:

a analiza gradul de îmbătrânire a populației și efectul acesteia asupra durabilității și bunăstării;
a evalua impactul economic al schimbărilor demografice;
a calcula rapoartele și indicatorii per locuitor — cum ar fi produsul intern brut regional per capita, care poate fi folosit pentru alocarea de fonduri structurale regiunilor mai puțin avantajate din punct de vedere economic;
a elabora și a supraveghea sistemele de imigrație și acordare de azil .

Cadrul juridic pentru colectarea statisticilor populației este instituit de Regulamentul(UE) nr. 1260/2013 al Parlamentului European și al Consiliului privind statisticile demografice europene și de Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 205/2014.. Regulamentul (CE) nr. 862/2007 al Parlamentului European și al Consiliului legiferează colectarea statisticilor comunitare privind migrația și protecția internațională, împreună cu Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 351/2010.

Pentru mai multe informații: a se consulta secțiunea specială privind previziunile demografice, pe site-ul internet al Eurostat.

Statisticile privind schimbările demografice și structura populației sunt utilizate tot mai frecvent în sprijinul procesului de luare a deciziilor și pentru oferirea posibilității de a monitoriza comportamentul demografic în context politic, economic, social sau cultural. Parlamentul European a adoptat o rezoluție privind „Schimbările demografice și consecințele acestora asupra viitoarei politici de coeziune a UE” (2013/C 153 E/02) care a evidențiat că evoluțiile demografice în regiuni ar trebui să fie măsurate statistic și a subliniat că schimbările demografice ar trebui să fie luate în considerare ca obiectiv transversal în politica de coeziune viitoare.

NUTS

Datele prezentate în acest articol se bazează exclusiv pe versiunea 2013 a NUTS.

Definițiile indicatorilor

Speranța de viață la naștere reprezintă media numărului de ani pe care se preconizează că îi va trăi un nou-născut, dacă pe durata vieții sale se vor menține condițiile de mortalitate curente.

Schimbările demografice reprezintă diferența între dimensiunea unei populații la sfârșitul și la începutul unei perioade (de exemplu, un an calendaristic). Schimbarea demografică pozitivă este denumită creștere demografică, în timp ce schimbarea demografică negativă este denumită scădere demografică. Schimbarea demografică este alcătuită din două componente.

Schimbare naturală, care se calculează ca diferența dintre numărul de născuți-vii și numărul de decese. Schimbarea naturală pozitivă cunoscută, de asemenea, sub numele de creștere naturală, are loc atunci când numărul de născuți-vii depășește numărul de decese. Schimbarea naturală negativă cunoscută, de asemenea, sub numele de scădere naturală, are loc atunci când numărul de născuți-vii este mai mic decât numărul de decese.
Migrația netă, plus ajustarea statistică, care se calculează ca diferență între schimbarea demografică totală și schimbările naturale; prin urmare, statisticile privind migrația netă sunt afectate de toate inexactitățile statistice ale celor două componente din această ecuație, în special de schimbarea demografică. Migrația netă, inclusiv ajustarea statistică pot acoperi, pe lângă diferența dintre numărul de emigranți și imigranți, alte modificări observate în dimensiunea populației la data de 1 ianuarie timp de doi ani consecutivi, care nu pot fi atribuite nașterilor, deceselor, imigrației sau emigrației.

Ratele brute ale schimbărilor demografice se calculează pentru schimbările demografice totale, sporul natural total și migrația netă (inclusiv ajustarea statistică). În toate cazurile, nivelul de schimbare dintr-un an este raportat la populația medie a zonei în cauză, în același an, iar raportul rezultat este exprimat per 1 000 de locuitori.

Ratele brute ale evenimentelor de stare civilă privind populația (nașteri și decese) sunt definite ca raportul dintre numărul de evenimente demografice și populația medie a regiunii, în același an, exprimate, de asemenea, per 1 000 de locuitori.

Rata fertilității totale se definește ca media numărului de copii care pot fi născuți de o femeie pe întreaga durată a vieții, dacă aceasta își menține, pe durata vieții fertile, ratele de fertilitate specifice vârstei care au fost măsurate într-un anumit an.

Rata mortalității infantile se definește ca raportul dintre numărul deceselor de copii sub un an și numărul de născuți-vii în anul de referință, iar rata rezultată este exprimată la 1 000 de născuți-vii.

Context

Schimbările demografice din (UE) vor avea probabil o importanță semnificativă în următoarele decenii, deoarece cea mai mare parte a modelelor privind viitoarele tendințe demografice sugerează că populația din UE va continua să îmbătrânească ca urmare a nivelurilor fertilității care rămân scăzute și a unei speranțe de viață din ce în ce mai mari.

Deși migrația joacă un rol important în dinamica populației statelor membre ale UE, este puțin probabil ca doar migrația să inverseze tendința continuă de îmbătrânire a populației înregistrată în multe părți ale UE.

Consecințele economice și sociale asociate fenomenului de îmbătrânire a populației este posibil să aibă implicații profunde în întreaga Europă, atât la nivel național, cât și la nivel regional. De exemplu, nivelurile reduse de fertilitate vor conduce la o scădere a numărului de studenți din sistemul de învățământ, vor exista mai puține persoane de vârstă activă care să susțină restul populației și o proporție mai mare de persoane vârstnice (dintre care unii vor avea nevoie de infrastructură suplimentară, de servicii de asistență medicală și de locuințe adaptate). Aceste schimbări demografice structurale ar putea avea impact asupra capacității administrațiilor de a colecta venituri din taxe și impozite, de a își echilibra propriile finanțe sau de a furniza pensii și servicii de asistență medicală adecvate.

Printre regiunile care se vor confrunta cu cele mai mari provocări demografice se numără regiunile periferice, rurale și postindustriale, în care se preconizează că va avea loc o scădere a populației. Dimensiunea teritorială a schimbărilor demografice este se poate observa în special prin:

efectul est-vest, în contextul în care multe dintre statele membre care au aderat la UE începând cu 2004 sunt încă în faza de recuperare a decalajelor;
efectul nord-sud, în contextul în care adeseori există diferențe considerabile între regiunile mediteraneene și regiunile din zona cu o climă mai temperată din nordul și vestul UE;
repartiția între zonele urbane și zonele rurale, caracterizată de continuarea raportării unei creșteri a populației de către majoritatea regiunilor urbane, în timp ce numărul de persoane care locuiesc în multe zone rurale este în scădere;
efectul regiunii-capitală, întrucât capitalele și unele dintre regiunile care le înconjoară (de exemplu, cele din jurul metropolelor de importanță globală Paris și Londra) prezintă un „efect de atracție” asociat oportunităților sporite de găsire a unui loc de muncă;
numeroasele exemple de disparități regionale la nivel național, care au potențialul de a influența competitivitatea și coeziunea la nivel regional, cum ar fi, de exemplu, cele din Germania și Turcia (între regiunile din est și cele din vest), sau din Franța, Italia și Regatul Unit (între regiunile din nord și cele din sud).

Elaborarea politicilor

Fiind preocupați de evoluțiile demografice din viitor, nu este surprinzător că factorii de decizie în materie de politici au abordat o serie de aspecte. Comisia Europeană a adoptat Comunicarea intitulată „Viitorul demografic al Europei - transformarea unei provocări în oportunitate” (COM(2006) 571 final), care a evidențiat cinci orientări politice principale:

promovarea reînnoirii demografice, prin intermediul unor condiții mai bune pentru familii și al ameliorării reconcilierii vieții profesionale cu cea familială;
promovarea ocupării forței de muncă, prin intermediul unor locuri de muncă mai numeroase și al prelungirii și creșterii calității vieții profesionale;
o Uniune Europeană mai productivă și mai dinamică, care crește productivitatea și performanța economică prin investirea în educație și cercetare;
primirea și integrarea migranților în UE;
asigurarea durabilității finanțelor publice pentru a se garanta pensii adecvate, ajutoare sociale, servicii de asistență medicală și de îngrijire pe termen lung.

Europa 2020

În plus, majoritatea celor șapte inițiative majore ale Strategiei Europa 2020 vizează, de asemenea, provocările demografice, în special îmbătrânirea populației. Inițiativa majoră „O uniune a inovării” oferă oportunitatea de a reuni actorii din mediul public și cel privat de la diferite niveluri teritoriale pentru a soluționa o diversitate de provocări, iar în anul 2011 s-a lansat un parteneriat european al inovării pentru o îmbătrânire activă și în condiții bune de sănătate: scopul acestuia este de a crește cu doi ani durata medie de viață în condiții bune de sănătate a europenilor până în anul 2020. O altă inițiativă majoră, agenda digitală, promovează educația digitală și accesibilitatea serviciilor digitale pentru membrii mai vârstnici ai societății, în timp ce inițiativa agenda pentru noi competențe și locuri de muncă a UE sprijină o viață profesională mai lungă prin intermediul învățării continue și al promovării îmbătrânirii active și în condiții bune de sănătate. În final, platforma europeană de combatere a sărăciei și a excluziunii sociale tratează gradul de adecvare și durabilitate al protecției sociale și al sistemelor de pensii, precum și necesitatea de a asigura cetățenilor vârstnici sprijin pentru a avea venituri adecvate și acces la sistemele de asistență medicală.

Migrație

În mai 2015, Comisia Europeană a prezentat o agendă europeană privind migrația care trasează măsurile imediate pentru a răspunde afluxului de migranți și solicitanți de azil de dincolo de Marea Mediterană și prevede o serie de opțiuni de politică în ceea ce privește gestionarea pe termen lung a migrației în UE. Agenda recunoaște că este necesară o capacitate de reacție la provocările umanitare, dar urmărește să crească numărul de returnări ale migranților ilegali, continuând în același timp să ofere dreptul de a solicita azil.

Agenda stabilește patru niveluri de acțiune ale politicii UE în domeniul migrației, și anume:

o nouă politică privind migrația legală - menținerea UE ca destinație atractivă pentru migranți, în special prin reprioritizarea politicilor de integrare a migranților, prin gestionarea migrației prin intermediul dialogului și al parteneriatelor cu țările terțe și prin modernizarea sistemului Cartea albastră a UE în cazul persoanelor cu studii superioare din afara UE;
reducerea stimulentelor pentru migrația ilegală - prin consolidarea rolului Frontex, în special în legătură cu returnarea migranților;
gestionarea frontierelor - sprijinirea consolidării capacității țărilor terțe de a-și gestiona frontierele;
o politică comună solidă de azil - pentru a asigura o punere în aplicare completă și coerentă a sistemului european comun de azil.

Criza migrației care afectat o bună parte din anul 2015 și primul trimestru din 2016 a determinat Comisia Europeană să anunțe în martie 2016 propuneri pentru o instrument de asistență de urgență la nivelul UE. Planul ar aloca aproximativ 700 de milioane EUR pentru ajutoare (pe o perioadă de trei ani), pentru a contribui la prevenirea unei crize umanitare și a putea oferi mai rapid hrană, adăpost și asistență medicală, în funcție de necesitățile refugiaților din interiorul UE.