Statistics Explained

Archive:Statistici demografice la nivel regional

Revision as of 19:12, 20 September 2013 by EXT-S-Allen (talk | contribs)
Date din februarie 2013. Cele mai recente date: Informații suplimentare Eurostat, tabele principale și bază de date.

Prezentul articol descrie modelele și tendințele demografice regionale din Uniunea Europeană (UE): majoritatea datelor se referă la anul 2011. În 2011 erau, în medie, 503,0 milioane de locuitori în UE-27, cu 1,2 milioane (sau 0,2 %) mai mulți comparativ cu anul anterior. Tendința de creștere a populației în UE-27 a fost constantă începând cu 1961, însă ritmul de creștere a încetinit începând din anii 1980. Încetinirea creșterii populației este strâns legată de sporul natural al populației (numărul total de nașteri minus numărul total de decese), numeroase economii mondiale dezvoltate confruntându-se cu o scădere accentuată a ratelor natalității asociată cu o creștere constantă a speranței de viață. Migrația netă a compensat aceste evoluții în unele regiuni, astfel încât populația totală a UE-27 continuă să crească.

Harta 1: Densitatea populației în regiunile NUTS 3, 2011 (1)
( locuitori pe km²) - Sursă: Eurostat (demo_r_d3dens), (demo_pjan) și (cpc_agmain)
Harta 2: Modificări demografice în regiunile NUTS 3, 2011 (1)
(la 1 000 de locuitori) - Sursă: Eurostat (demo_r_gind3) și (demo_gind)
Harta 3: Sporul natural al populației în regiunile NUTS 3, 2011 (1)
( la 1 000 de locuitori) - Sursă: Eurostat (demo_r_gind3) și (demo_gind)
Harta 4: Migrația netă
(inclusiv ajustarea statistică) în regiunile NUTS 3, 2011 (1)
( la 1 000 de locuitori) - Sursă: Eurostat (demo_r_gind3) și (demo_gind)
Harta 5: Rata totală a fertilității în regiunile NUTS 2, 2011 (1)
(nașteri de copii vii la o femeie) - Sursă: Eurostat (demo_r_frate2) și (demo_frate)
Figura 1: Rata mortalității infantile în regiunile NUTS 2, 2011 (1)
(la 1 000 de nou-născuți vii) - Sursă: Eurostat (demo_r_minfind) și (demo_minfind)
Harta 6: Speranța de viață la naștere în cazul bărbaților în regiunile NUTS 2, 2011 (1)
(ani) - Sursă: Eurostat (demo_r_mlifexp) și (demo_mlexpec)
Harta 7: Speranța de viață la naștere în cazul femeilor în regiunile NUTS 2, 2011 (1)
(ani) - Sursă: Eurostat (demo_r_mlifexp) și (demo_mlexpec)
Figura 2: Structura populației pe categorii extinse de vârstă în regiunile NUTS 3, 1 ianuarie 2012 (1)
(% din populația totală) - Sursă: Eurostat (demo_r_pjanaggr3)
Harta 8: Rata de dependență a persoanelor tinere în regiunile NUTS 3, 1 ianuarie 2012 (1)
(%) - Sursă: Eurostat (demo_r_pjanaggr3) și (demo_pjanind)
Harta 9: Rata de dependență a persoanelor vârstnice în regiunile NUTS 3, 1 ianuarie 2012 (1)
(%) - Sursă: Eurostat (demo_r_pjanaggr3) și (demo_pjanind)

Modificările demografice care au avut loc în UE vor fi de o importanță majoră în următoarele decenii deoarece modelele demografice ale viitoarelor tendințe demografice sugerează faptul că ratele considerabil mai mici ale natalității împreună cu o speranță de viață din ce în ce mai mare vor fi reflectate într-o structură a populației cu o vârstă mai înaintată. Se așteaptă ca acest model al îmbătrânirii populației, care este din ce în ce mai evident în rândul regiunilor UE, să aibă implicații profunde într-o gamă largă de domenii de politică, cu impact, printre altele, asupra populației de vârstă școlară, asistenței medicale, participării la forța de muncă, protecției sociale, aspectelor de securitate socială și finanțelor publice.

Principalele rezultate statistice

Dimensiunea și densitatea populației

Populația statelor UE-27 a depășit pragul de 500 de milioane de locuitori în 2009, iar la începutul anului 2012 în statele membre ale UE trăiau 503,7 milioane de persoane. În 2011, densitatea populației din UE-27 era estimată la 117 locuitori/km².

Harta 1 arată că regiunile NUTS 3 în care se află o capitală, precum și regiunile din imediata vecinătate, sunt printre cele mai dens populate regiuni din Europa. Paris (Franța) era de departe cea mai dens populată regiune (21 464 locuitori/km² în 2011), având, în medie, de peste două ori mai mulți locuitori comparativ cu vestul zonei centrale a Londrei (10 374 locuitori/km² în 2010) și cu estul zonei centrale a Londrei (9 311 locuitori/km² în 2010) — clasificate ca ocupând locul al doilea și, respectiv, al treilea între regiunile cel mai dens populate. Alte șapte regiuni NUTS 3 au raportat o densitate a populației de peste 5 000 locuitori/km²: Hauts-de Seine, Seine-Saint-Denis și Val-de-Marne (toate din jurul capitalei Paris, Franța); București (regiunea-capitală a României); Arrondissement de Bruxelles-Capitale/Arrondissement van Brussel-Hoofdstad (regiunea-capitală a Belgiei); Ciudad Autónoma de Melilla (un teritoriu spaniol de peste mări) și Portsmouth (Regatul Unit; datele pentru această regiune sunt pentru anul 2010).

În general, regiunile-capitală au raportat cel mai mare nivel al densității populației din fiecare stat membru al UE. Patru țări s-au abătut de la acest model, și anume: Germania (unde München, district urban, avea cea mai mare densitate), Spania (Ciudad Autónoma de Melilla), Italia (Napoli) și Portugalia (Grande Porto).

Cele mai puțin populate regiuni NUTS 3 se aflau în general la periferia UE, în zone izolate. În 2010 și în 2011, 11 regiuni au raportat o densitate a populației sub 10,0 locuitori/km²: trei dintre acestea se aflau în Finlanda (Lappi; Kainuu; și Pohjois-Karjala), trei în Suedia (Norrbottens län; Jämtlands län; și Västerbottens län), trei în nord-vestul Regatului Unit (Lochaber, Skye și Lochalsh, Arran și Cumbrae, și Argyll și Bute; Caithness și Sutherland, și Ross și Cromarty; Eilean Siar (Western Isles)), una în partea centrală și de nord a Spaniei (Soria), iar una era teritoriu de peste mări al Franței (Guyane). Lappi (cea mai nordică regiune finlandeză) avea cea mai scăzută densitate a populației regionale din UE-27 (2,0 locuitori/ km² în 2011).

Între țările AELS ale căror date sunt prezentate în harta 1, regiunea cea mai dens populată era Basel-Stadt (Elveția), unde densitatea a crescut la puțin peste 5 000 locuitori/km² în 2011, devenind astfel a unsprezecea cea mai dens populată regiune pe această hartă. Alte două regiuni AELS au raportat o densitate a populației de peste 1 000 locuitori/km², și anume Oslo (Norvegia) și Geneva (Elveția). Șapte regiuni NUTS 3 din Norvegia au raportat o densitate a populației sub 10,0 locuitori/km² în 2011. Cu toate acestea, cea mai scăzută densitate a populației în rândul regiunilor AELS a fost înregistrată de Landsbyggð (zona rurală din afara regiunii Greater Reykjavík) unde, în medie, era un singur locuitor pe kilometru pătrat în 2011 — ca atare, cea mai mică densitate a populației înregistrată pe hartanbsp;1.

În interiorul țărilor aderente și al țărilor candidate, cea mai mare densitate a populației se înregistra în Istanbul (Turcia), aproximativ 2 518 locuitori/km² (în 2010), în timp ce doar regiunea-capitală a Croației (Grad Zagreb) mai înregistra o densitate de peste 1 000 locuitori/km² (în 2011). Regiunea-capitală Ankara (Turcia) avea o densitate a populației relativ scăzută (192 locuitori/km²) în 2010, situându-se abia pe locul al optulea în clasamentul regiunilor NUTS 3 cu cele mai mari valori ale densității populației, în timp ce cea mai mare densitate a populației în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei era înregistrată în regiunea-capitală Skopski (334 locuitori/km² în 2011). La cealaltă extremă a intervalului, regiunea cu cea mai scăzută densitate a populației între țările aderente și cele candidate — și singura regiune cu o densitate a populației sub 10,0 locuitori/km² — era Licko-senjska županija (9,0 locuitori/km² în 2010),o regiune croată rurală, predominant muntoasă din nordul regiunii Zadar.

Schimbări demografice

Schimbările demografice cuprind două componente: sporul natural și migrația netă, inclusiv ajustarea statistică (desemnată în continuare pur și simplu ca „migrație netă” — a se vedea Sursele și disponibilitatea datelor pentru mai multe informații). Hărțile 2, 3, 4 prezintă schimbările demografice totale și cele două componente ale acestora, informațiile fiind disponibile în general pentru regiunile NUTS 3 în 2010 (diferența în ceea ce privește dimensiunea populației între 1 ianuarie 2012 și 1 ianuarie 2011). Pentru comparație, toate cele trei unități de măsură (schimbările demografice și cele două componente ale acestora) sunt prezentate ca rate brute, la o mie de locuitori. Hărțile ilustrează diferitele modele de schimbări demografice totale (harta 2) ca urmare a sporului natural pozitiv sau negativ (harta 3) combinate cu migrația netă pozitivă sau negativă (harta 4).

În perioada 1 ianuarie 1960 – 1 ianuarie 2012, populația din statele UE-27 a crescut cu 101,1 milioane locuitori, reprezentând o medie anuală de creștere de 4,3 la o mie de locuitori. Tendința de creștere a populației a rămas neschimbată în această perioadă, chiar dacă evoluția celor două componente a urmat modele destul de diferite. Cel mai înalt nivel al sporului natural a fost cel din 1964, cu 3,6 milioane (mai multe nașteri decât decese), scăzând ulterior într-un ritm constant, astfel încât, în 2003, sporul natural era aproape echilibrat (cu 106 835 mai multe nașteri decât decese). Ulterior a urmat o ușoară revenire, iar până în 2011 sporul natural al populației UE-27 a crescut cu 407 523 de nașteri. În schimb, migrația netă în statele UE-27 a fost relativ echilibrată în anii 1960: datele anuale ale perioadei arată că au existat șase ani în care numărul emigranților din UE-27 a fost mai mare decât cel al imigranților. Altă perioadă cu niveluri relativ reduse ale migrației în UE-27 a fost cea a ultimelor trei decenii ale secolului trecut, iar în anul 1992 migrația netă a depășit, pentru prima dată din 1961, sporul natural al populației din UE-27. Această tendință a fost mai pronunțată în perioada 2002-2007, când migrația netă s-a situat la un nivel deosebit de ridicat (reprezentând 95,0 % din schimbările demografice totale în 2003). Cu toate acestea, de la un nivel relativ ridicat în 2007, migrația netă a reprezentat un procent mai scăzut din schimbările demografice totale în perioada 2008-2011. Populația UE-27 a crescut cu 2,6 la o mie de locuitori în 2011, cu o rată brută a migrației nete de 1,8 la o mie de locuitori și o rată brută a sporului natural de 0,8 la o mie de locuitori.

Deși populația UE-27 a continuat să crească în 2011, schimbările demografice totale au fost distribuite inegal între statele membre. Numărul total de locuitori a crescut, în perioada 1 ianuarie 2011 – 1 ianuarie 2012 în 19 state membre. Cea mai mare creștere a numărului de locuitori (în termeni absoluți) a fost înregistrată în Regatul Unit, unde populația a crescut cu 474 000 locuitori, urmată de Franța (333 000) și Italia (194 000), care au fost, de asemenea, singurele alte state membre care au înregistrat o creștere a populației cu peste 100 000 de locuitori. Cele mai ridicate rate brute ale schimbărilor demografice totale au fost înregistrate de Cipru (o creștere de 26,2 la o mie de locuitori) și Luxemburg (24,7), urmate de Belgia (8,5), Regatul Unit (7,6) și Suedia (7,1).

În termeni absoluți, cele mai mari scăderi ale numărului total al populației între statele membre ale UE, în perioada 1 ianuarie 2011 – 1 ianuarie 2012, au fost de departe mai mici decât cele mai mari creșteri. Cea mai mare scădere a populației a fost înregistrată în România, unde populația a scăzut cu aproximativ 58 000 de locuitori, în timp ce populațiile din statele membre baltice, Bulgaria, Portugalia, Ungaria și Grecia au scăzut, de asemenea. Cele mai mari rate brute negative ale modificărilor demografice totale au fost înregistrate în Letonia (-16,0 la o mie de locuitori) și Lituania (-14,8 la o mie de locuitori), unde ratele erau de aproape trei ori mai mari decât în Bulgaria (-5,7).

În rândul regiunilor NUTS 3 ilustrate în harta 2, a existat o pondere relativ egală între regiunile UE-27 care au raportat o creștere a numărului de locuitori (697 regiuni) în 2011 și cele în care populația era în declin (576 regiuni); șapte regiuni aveau același număr de locuitori, iar pentru 14 regiuni din Regatul Unit nu sunt date disponibile. Cea mai rapidă creștere a populației s-a înregistrat în cea mai mare parte a Belgiei, în estul Irlandei, vestul și sudul Franței, nordul Italiei, Luxemburg și sudul Suediei, precum și în câteva regiuni din Spania, Polonia și Regatul Unit, în timp ce rata brută a creșterii populației s-a situat, de asemenea, peste media din UE-27 în majoritatea regiunilor din Țările de Jos și Malta. O scădere rapidă a populației a fost cel mai vizibilă în regiunile centrale și est-europene, de exemplu, în anumite zone din Bulgaria, Germania (de est), statele membre baltice, centrul Austriei, Ungaria și România, în timp ce scăderi ale populației au fost, de asemenea, constatate în zonele continentale ale Greciei și Portugaliei, cea mai mare parte a Spaniei, centrul și estul Franței, sudul Italiei, estul Finlandei și pe coasta de vest a Regatului Unit.

Între cele 30 de regiuni NUTS 3 cu cele mai mari rate brute de creștere pentru populația totală se aflau câte nouă regiuni din Germania și Regatul Unit. Germania ocupa primele două poziții în topul populațiilor cu cel mai rapid nivel de extindere în regiunile Münster, district urban (până la 41,8 la o mie de locuitori) și Darmstadt, district urban (31,7 la o mie de locuitori). Următoarea cea mai mare creștere a populației (în termeni relativi) a fost înregistrată în Ilfov, zona din jurul regiunii-capitală a României (31,5 la o mie de locuitori).

Între cele 30 de regiuni NUTS 3 cu cele mai mici rate brute de creștere pentru populația totală, 11 regiuni erau din Germania, nouă din Lituania, câte patru din Bulgaria și Letonia și câte o regiune din Grecia și Ungaria. Cea mai mare reducere a populației (în termeni relativi) era înregistrată în Šiauliu apskritis și Utenos apskritis, în timp ce alte două regiuni lituaniene (Alytaus apskritis și Taurages apskritis), precum și Latgale (Letonia) erau singurele alte regiuni care au raportat faptul că populația lor a scăzut cu cel puțin 20,0 persoane la o mie de locuitori în 2011.

În rândul statelor nemembre pentru care sunt prezentate date, a existat o tendință mai mare (decât în UE-27) ca schimbările demografice să fie pozitive în 2011: acest lucru s-a întâmplat în 107 regiuni comparativ cu 53 de regiuni unde populația a scăzut. Populația din fiecare țară AELS a crescut în 2011, cea mai mare creștere — atât în termeni absoluți, cât și în termeni relativi — înregistrându-se în Norvegia și Elveția. Cea mai rapidă creștere a populației (în termeni relativi) în rândul regiunilor AELS a fost înregistrată în Oslo (regiunea-capitală a Norvegiei) și în Freiburg (vestul Elveției). În doar două regiuni AELS populația a scăzut în 2011: Landsbyggð (Islanda) și Uri (centrul Elveției).

În rândul țărilor aderente și al celor candidate, situația a fost mai diversificată, populația din Croația și Serbia scăzând în contrast cu creșterea rapidă a populației în Turcia. În pofida unei creșteri a populației pe ansamblu (13,5 la o mie de locuitori) cu puțin mai mică decât în Cipru și Luxemburg dintre statele membre ale UE, regiunile turce au prezentat un grad ridicat de variație, rata brută a creșterii populației fiind cuprinsă, în 2010, între un minim de -79,6 la o mie de locuitori în Tunceli (în estul Turciei) și un maxim de 109,1 la o mie de locuitori în Bilecik (parte din regiunea dens populată Marmara în nord-vestul Turciei).

Harta 3 ilustrează sporul natural al populației (în general pentru anul 2011) și are o distribuție similară celei observate în Harta 2. Aproape toate regiunile care au raportat schimbări demografice totale negative erau caracterizate, de asemenea, de sporuri naturale negative. Pot fi observate diferențe majore în multe regiuni din sud-vestul Franței, nordul Italiei și cea mai mare parte a Bavariei (Germania) unde populația totală a crescut în pofida ratelor negative ale sporurilor naturale; o situație similară exista și în sudul Norvegiei.

Între cele 1 280 de regiuni din UE ( NUTS 3), doar puțin peste o treime (467 de regiuni) au raportat un număr mai mare de nașteri decât de decese în 2011, în timp ce în 801 regiuni numărul deceselor depășea numărul nașterilor; în 12 regiuni numărul nașterilor era egal cu cel al deceselor. Rate brute pozitive ale sporului natural au fost constatate, de asemenea, pe întreg teritoriul Irlandei, precum și în multe dintre zonele (rezidențiale) dens populate din țările Benelux, Franța și Regatul Unit (date pentru anul 2010), cea mai mare parte a Republicii Cehe și Polonia. În schimb, rate negative ale sporului natural au fost înregistrate în fiecare regiune din Bulgaria, Letonia, Lituania (cu excepția regiunii-capitală Vilniaus apskritis) și Ungaria, precum și în majoritatea regiunilor din România, Germania (de est), nord-vestul Spaniei și Portugalia continentală și rurală. Cei doi factori care definesc sporul natural, și anume nașterile și decesele, sunt prezentați în detaliu în cuprinsul articolului, din perspectiva fertilității și a speranței de viață.

O analiză mai detaliată indică faptul că în UE-27 erau 11 regiuni NUTS 3 unde rata brută a sporului natural depășea 10 la o mie de locuitori în 2011. Dintre acestea, patru erau regiuni franceze, dintre care două departamente de peste mări (Guyane și Réunion), iar două erau localizate în vecinătatea Parisului (Seine-Saint-Denis și Val-d'Oise); Guyane avea cea mai ridicată rată brută a sporului natural din toate regiunile UE-27 (23,4 la o mie de locuitori). Restul regiunilor cu o creștere ridicată a sporului natural era format din trei regiuni irlandeze (Mid-East, Dublin și Midland), trei regiuni din sud-estul Regatului Unit (partea centrală și de est a Londrei; Luton; și periferia vestică a Londrei și North West; date pentru anul 2010), precum și teritoriul spaniol de peste mări Ciudad Autónoma de Melilla.

Aproximativ 536 de regiuni NUTS 3 din UE-27 aveau o rată brută a sporului natural aproximativ echilibrată (în intervalul +/- 2,0 la o mie de locuitori) în 2011. Într-un astfel de model, migrația netă joacă deseori un rol semnificativ în determinarea creșterii sau declinului populației totale dintr-o anumită regiune. De asemenea, migrația netă are potențialul de a contribui în mod indirect la creșterea naturală viitoare a populației, întrucât migranții ar putea avea ulterior copii, având în vedere faptul că o parte relativ mare din migranți sunt relativ tineri, prin urmare, tind să se afle la o vârstă propice pentru a avea copii (sau mai mică).

Harta 4 prezintă rata brută a migrației nete din 2011 în regiunile NUTS 3. Harta este asemănătoare cu harta 2, ilustrând relația strânsă între tendințele migratorii și schimbările demografice generale (în special atunci când rata sporului natural este aproape echilibrată). În 2011, 775 de regiuni NUTS 3 din UE-27 aveau o migrație netă pozitivă (numărul de imigranți îl depășea pe cel al emigranților). Între acestea, cel mai mare flux net de migranți a fost înregistrat în aceleași trei regiuni care au înregistrat cea mai mare creștere a populației totale, și anume, Münster, district urban și Darmstadt, district urban (ambele în Germania), precum și Ilfov (zona din jurul capitalei București, România), unde ratele brute ale migrației nete erau de 40,9, 31,1 și, respectiv, de 31,5 la o mie de locuitori. Restul regiunilor care au raportat o migrație netă de peste 10 la o mie de locuitori erau în special regiuni urbane, inclusiv regiunile-capitală ale Belgiei (Arr. de Bruxelles-Capitale/Arr. van Brussel-Hoofdstad), Germaniei (Berlin) și Suediei (Stockholms län), precum și o serie de alte orașe din Germania (inclusiv Freiburg im Breisgau, Leipzig, München, Frankfurt am Main și Dresden) și din Regatul Unit (inclusiv Edinburgh, Nottingham, Sheffield, Tyneside și Greater Manchester South). Acest model a avut o tendință inversă în Franța, unde regiunile cu cele mai ridicate rate brute ale migrației nete erau în general regiuni rurale situate în sudul țării (de exemplu, Lot, Dordogne, Gers, Corse-du-Sud sau Hautes-Pyrénées).

Atunci când migrația netă este negativă, numărul emigranților este mai mare decât cel al imigranților; în 2011, acest lucru s-a întâmplat în 485 de regiuni NUTS 3 din UE-27. Regiunile respective erau răspândite în majoritatea zonelor din Germania, în Grecia, vestul Austriei și în cea mai mare parte a Europei de Est (în special, în Bulgaria, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia și România), precum și în nord-estul Franței, sudul Italiei, Portugalia continentală, cea mai mare parte a Spaniei, vestul Irlandei și estul și nordul Finlandei. Cele 11 regiuni NUTS 3 cu cele mai ridicate rate brute negative ale migrației nete (fiecare cu peste -13.0 la o mie de locuitori) au inclus toate cele 10 regiuni de pe teritoriul Lituaniei. Cealaltă regiune care a raportat astfel de fluxuri nete atât de ridicate de emigranți (în raport cu numărul de locuitori) a fost Ioannina (în nord-vestul Greciei).

Atunci când cele două componente ale schimbărilor demografice (sporul natural și migrația netă) se modifică în aceeași direcție, acestea se combină pentru a produce o schimbare generală mai importantă. Acesta a fost cazul în Luxemburg, Cipru și Malta și în majoritatea regiunilor din Țările de Jos, precum și în estul și sudul Spaniei, nord-vestul și sud-estul Franței, nord-estul Italiei, sudul Suediei și sud-estul Regatului Unit — majoritatea regiunilor din aceste zone au raportat creșteri pozitive atât ale sporului natural, cât și ale migrației nete. În schimb, mai multe regiuni NUTS 3 din Bulgaria, Germania, Letonia, Lituania, Ungaria și România s-au confruntat cu o tendință negativă a ambelor componente ale schimbărilor demografice.

O analiză a regiunilor NUTS 3 din UE-27 în care se află capitale arată faptul că 16 regiuni au raportat o tendință pozitivă a ambelor componente ale schimbărilor demografice — acest fapt se poate datora efectului de atracție al orașelor-capitală. În cazul a 13 dintre cele 16 regiuni, migrația netă a reprezentat o parte semnificativă din creșterea demografică, în timp ce sporul natural a fost principalul vector al creșterii în Groot-Amsterdam (Țările de Jos), Osrednjeslovenska (Slovenia) și zona centrală și de vest a Londrei (prima dintre cele două regiuni NUTS 3 care delimitează capitala Regatului Unit). Migrația netă negativă a fost compensată semnificativ de o rată mai ridicată a sporului natural în regiunile-capitală Dublin (Irlanda), Madrid (Spania), Paris (Franța), Grande Lisboa (Portugalia) și partea centrală și de est a Londrei (a doua dintre cele două regiuni NUTS 3 care acoperă capitala Regatului Unit). În Attiki (Grecia), rata brută negativă a migrației nete a avut o magnitudine mai mare decât rata pozitivă a sporului natural, în timp ce în Sofia (stolitsa) (Bulgaria) și Budapesta (Ungaria) ratele pozitive relativ ridicate ale migrației nete nu au compensat ratele negative mai mici ale sporului natural. Riga (Letonia) și București (România) au fost singurele regiuni-capitală din statele membre ale UE în care ambele componente ale schimbării demografice au avut o tendință negativă. În ambele cazuri, rata brută a migrației nete a jucat un rol mai important în determinarea schimbării demografice generale, prin urmare, a sporit tendința naturală de scădere a numărului de locuitori în cele două orașe.

Aproape toate regiunile-capitală din țările nemembre au raportat o creștere a populației, ambele componente ale schimbării demografice având o evoluție pozitivă. Singurele excepții au fost regiunea Höfuðborgarsvæði din Islanda (Greater Reykjavík unde creșterea generală a populației era datorată sporului natural pozitiv în condițiile unei rate negative a migrației nete) și Serbia în ansamblul ei (pentru care nu sunt disponibile informații regionale), unde rata negativă a sporului natural a depășit cu mult o creștere modestă a ratei brute a migrației nete.

Scăderea ratei fertilității

Un motiv major al încetinirii sporului natural al populației este reprezentat de faptul că femeile din UE au mai puțini copii decât înainte. În zonele dezvoltate ale lumii, o rată a fertilității totale de aproximativ 2,1 nașteri de copii vii la o femeie este, în prezent, considerată ca fiind rata de înlocuire a generațiilor — cu alte cuvinte, nivelul la care numărul de locuitori va stagna pe termen lung în lipsa unor fluxuri migraționale.

Rata fertilității totale în UE-27 s-a situat mult sub nivelurile de înlocuire a generațiilor în ultimele decenii. De la o valoare minimă de 1,46 nașteri de copii vii la o femeie în 2002, rata fertilității totale în UE-27 a înregistrat ulterior o ușoară creștere în mai multe state membre ale UE, astfel încât media pentru UE-27 a ajuns la 1,57 în 2011. Cele mai ridicate rate ale fertilității din statele membre au fost înregistrate în Irlanda (2,05) și Franța (2,01), urmate de Regatul Unit (1,96) și Suedia (1,90) — ca atare, niciunul dintre statele membre nu a înregistrat o rată de fertilitate pentru ultima perioadă de referință care să depășească rata de înlocuire a generațiilor. În 2011, 14 state membre aveau o rată a fertilității totale sub 1,50 nașteri de copii vii la o femeie; cea mai scăzută rată a fost înregistrată în Ungaria (o medie de 1,23 copii/femeie).

O tendință similară a fost observată în țările AELS, în țările aderente și cele candidate, deoarece ratele de fertilitate erau în general scăzute și niciuna dintre țările prezentate în harta 5 nu a înregistrat pentru ultima perioadă de referință o rată de fertilitate care să depășească rata de înlocuire a generațiilor. Islanda (2,02) a fost singura țară AELS care a înregistrat o rată a fertilității totale peste nivelul de 2 nașteri de copii vii la o femeie în 2011, în timp ce dintre țările aderente și cele candidate, doar Turcia a mai înregistrat un nivel similar (2,04 pentru anul 2010).

Harta 5 prezintă distribuția regională a ratei fertilității totale în anul 2011: o distribuție caracterizată ca fiind foarte omogenă, regiunile din interiorul aceluiași stat membru prezentând rareori niveluri foarte diferite de media națională.

Între cele 268 de regiuni NUTS 2 din toate statele UE-27 pentru care sunt disponibile date, numai opt regiuni au raportat o rată a fertilității totale care depășea rata de înlocuire a generațiilor de 2,10 (ilustrată cu nuanța cea mai închisă pe hartă) — alte patru regiuni aveau rate ale fertilității egale cu rata de înlocuire a generațiilor. Cele mai ridicate rate ale fertilității au fost înregistrate în regiunile franceze de peste mări Guyane (o medie de 3,44 nașteri de copii vii la o femeie), Réunion (2,36) și Guadeloupe (2,26) și în teritoriul spaniol de peste mări Ciudad Autónoma de Melilla (2,71). Trei dintre cele patru regiuni rămase care au înregistrat o rată a fertilității totale peste rata de înlocuire a generațiilor erau localizate în Regatul Unit (zona periferică a Londrei, Dorset și Somerset și West Midlands; toate datele se referă la anul 2010), în timp ce a patra se afla în nordul Franței (Nord - Pas-de-Calais). O tendință similară putea fi observată în rândul celor patru regiuni care aveau rate ale fertilității egale cu rate de înlocuire a generațiilor, două regiuni fiind din Regatul Unit (Lincolnshire și Kent; date pentru anul 2010), una din nordul Franței (Picardie) și regiunea-capitală a Belgiei (Région de Bruxelles-Capitale/Brussels Hoofdstedelijk Gewest; date pentru anul 2009).

Din cele 38 de regiuni din UE care aveau o rată a fertilității totale peste 2,00, o mare parte a acestora se aflau fie în Regatul Unit (19 regiuni), fie în Franța (13 regiuni), în timp ce celelalte regiuni erau orașele autonome spaniole, regiunea-capitală a Belgiei, ambele regiuni din Irlanda și nordul Finlandei (Pohjois- ja Itä-Suomi).

Cele mai reduse rate ale fertilității au fost înregistrate, în general, în statele membre din est și din sud. Un număr de 51 de regiuni NUTS 2 din UE au raportat o rată a fertilității totale de maximum 1,30, incluzând: 11 regiuni în Polonia, câte șapte regiuni în Germania, Spania (în special în nord-vest) și Italia (în sud), șase regiuni în România, cinci regiuni în Ungaria, câte trei regiuni în Grecia și Portugalia și câte o singură regiune în Austria și Slovacia. Cele mai scăzute rate ale fertilității au fost înregistrate în trei regiuni spaniole, și anume, regiunea insulară Canarias (o medie de 1,04 nașteri de copii vii la o femeie) și două regiuni din nord-vest — Principado de Asturias (1,05) și Galicia (1,07).

Între țările AELS prezentate în harta 5, cele mai ridicate rate ale fertilității au fost înregistrate în sudul regiunii norvegiene Agder og Rogaland (2,04) și în Islanda (2,02; întreaga țară este considerată o singură regiune la acest nivel de detaliu conform clasificării NUTS). Ratele de fertilitate din Elveția au fost în mod constant mai mici decât cele înregistrate în alte regiuni AELS, cea mai mică rată fiind înregistrată în cea mai sudică regiune, Ticino (1,43), vorbitoare de limba italiană.

Între regiunile din țările aderente și cele candidate, cele mai ridicate rate ale fertilității (o medie de peste 3,0 nașteri de copii vii la o femeie) au fost înregistrate în cele patru regiuni din estul Turciei: Şanliurfa, Diyarbakır (3,77; toate datele pentru Turcia sunt pentru anul 2010); Mardin, Batman, Sirnak, Şiirt (3,74); Van, Muş, Bitlis, Hakkari (3,63); și Ağri, Kars, Iğdir, Ardahan (3,40). Alte trei regiuni turcești au raportat rate ale fertilității peste rata de înlocuire a generațiilor în 2010. Cu toate acestea, tendința ratelor de fertilitate în Turcia a fost divizată geografic între est și vest, regiunile din vest raportând în general rate de fertilitate cuprinse între 1,5–1,8 nașteri de copii vii la o femeie. Rata fertilității totale în Muntenegru a fost de 1,65 în 2011, în timp ce în restul regiunilor și țărilor ratele s-au situat sub 1,5 nașteri de copii vii la o femeie; Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (1,46), Croația (1,43 și 1,47 pentru cele două regiuni pentru care există date pentru anul 2010) și Serbia (1,36).

Scăderea mortalității infantile

Concomitent cu tendința constantă de reducere graduală a numărului mediu de copii născuți la o femeie, UE-27 a înregistrat, de asemenea, o reducere aproape continuă a ratei mortalității infantile în ultimele decenii, datorită printre altele: îmbunătățirii (accesului la) îngrijirii medicale — mai multe informații sunt disponibile într-un articol cu privire la statistici privind sănătatea la nivel regional; creșterii imunizării împotriva bolilor; reducerii malnutriției infantile și îmbunătățirii generale a standardului de viață (sisteme de salubritate îmbunătățite, acces la apă potabilă sau capacitatea de a menține încălzirea locuinței). În 2011, rata mortalității infantile în UE-27 s-a situat la 3,9 decese (ale copiilor sub 1 an) la o mie de nașteri de copii vii.

Între statele membre ale UE, cele mai ridicate rate ale mortalității infantile au fost înregistrate în România și Bulgaria; cele două state membre aveau împreună un total de șase regiuni (NUTS 2) cu rate ale mortalității infantile formate din două cifre, cu un nivel maxim de 11,3 decese la o mie de nașteri de copii vii în regiunea de sud-est a României (a se vedea figura 1). La cealaltă extremă a intervalului, mortalitatea infantilă a scăzut la zero în insulele Åland (către partea de sud-vest a coastei finlandeze) în 2011 — deși această rată ar trebui interpretată cu o anumită prudență, deoarece reprezintă o valoare unică pentru un singur an (Åland a înregistrat o rată a mortalității infantile de 3,5 în 2010). În 2011, un număr de 13 regiuni NUTS 2 din UE-27 au raportat rate ale mortalității infantile sub 2,0 decese la o mie de nașteri de copii vii. Acestea erau răspândite în opt țări diferite și includeau regiunile-capitală ale Suediei, Slovaciei și Republicii Cehe; trei regiuni spaniole (Ciudad Autónoma de Melilla, Comunidad Foral de Navarra și Cantabria); alte două regiuni suedeze (Västsverige și Norra Mellansverige); două regiuni din Finlanda (Åland și Etelä-Suomi); și câte o regiune din Germania (Leipzig), Austria (Salzburg) și Grecia (insula Kriti).

Discrepanța între speranța de viață la femei și bărbați

În ultimii 50 de ani, speranța de viață la naștere a crescut, în medie, cu 10 ani în UE, în mare parte datorită îmbunătățirii condițiilor socio-economice, de mediu și de tratament și îngrijire medicală. Hărțile 6 și 7 prezintă speranța de viață la naștere a bărbaților și a femeilor în regiunile NUTS 2 în 2011; hărțile sunt direct comparabile datorită schemelor comune de culori utilizate. Cea mai evidentă caracteristică în momentul comparării celor două hărți o reprezintă speranța de viață considerabil mai mică înregistrată la bărbați (comparativ cu cea a femeilor) — deși există dovezi conform cărora această discrepanță între sexe s-a diminuat treptat în majoritatea statelor membre ale UE în ultimele decenii.

Harta 6 arată că speranța de viață la naștere a bărbaților era de maximum 74,0 ani în 2011 în cea mai mare parte a Europei de Est, inclusiv toate regiunile NUTS 2 din Bulgaria, Ungaria, România, precum și în cele trei state membre baltice (fiecare constituind o singură regiune la acest nivel de detaliu). În plus, cu excepția unei singure regiuni (regiunea-capitală Bratislavský kraj), toate regiunile din Slovacia și, cu excepția a două regiuni (regiunile din extremitatea sudică Podkarpackie și Malopolskie), toate regiunile din Polonia au raportat, de asemenea, o speranță de viață la naștere a bărbaților de maximum 74,0 ani. Alte trei regiuni au înregistrat o speranță de viață a bărbaților sub acest nivel (indicate în nuanța cea mai deschisă utilizată în harta 6): două dintre acestea erau din Republica Cehă (Severozápad și Moravskoslezsko), în timp ce ultima regiune era teritoriul portughez de peste mări Região Autónoma dos Açores. Niveluri relativ scăzute ale speranței de viață la naștere a bărbaților au fost constatate, de asemenea, în țările aderente și cele candidate, întrucât doar fâșia de coastă și insulele din Croația (regiunea Jadranska Hrvatska) au înregistrat o speranță de viață a bărbaților de peste 74,0 ani (date pentru anul 2010), în timp ce cea mai scăzută speranță de viață în 2011 (72,0 ani) a fost înregistrată în Serbia (nu există informații regionale). Niciuna dintre regiunile AELS nu au raportat o speranță de viață a bărbaților mai mică de 74,0 ani în 2011.

Într-un număr de 28 de regiuni NUTS 2 speranța de viață la naștere a bărbaților a crescut la peste 80,0 ani în 2011; acestea erau răspândite pe teritoriile a șapte state membre ale UE. Între cele 28 de regiuni, opt se întindeau de la un capăt la celălalt al Italiei, în timp ce șapte erau localizate în Regatul Unit (toate, cu excepția North Yorkshire, aflate în sudul Angliei; date pentru anul 2010). Patru regiuni erau în Spania (toate, cu excepția Comunidad Foral de Navarra, situate în centrul Spaniei — inclusiv regiunea-capitală Comunidad de Madrid), în timp ce câte trei regiuni se aflau în Germania (toate în regiunea sud-vestică Baden-Württemberg) și Franța (regiunea-capitală Île de France, precum și regiunile Midi-Pyrénées și Rhône-Alpes care includ orașele Toulouse și Lyon). Două dintre cele trei regiuni rămase erau localizate în Suedia (regiunea-capitală Stockholm și regiunea vestică Västsverige), iar ultima regiune era reprezentată de Insulele Ionice (inclusiv Corfu) care se găsesc în principal pe coasta de est a Greciei (regiunea Ionia Nisia). Cea mai ridicată speranță de viață la naștere a bărbaților în 2011 a fost înregistrată în Comunidad Foral de Navarra (81,1 ani), urmată îndeaproape de Comunidad de Madrid (81,0 ani).

Harta 7 ilustrează distribuția regională a speranței de viață la naștere a femeilor. Cele mai reduse valori — în care speranța de viață a femeilor era de maximum 80,0 ani — au fost (ca și în cazul bărbaților) înregistrate în Europa de Est. Acesta a fost cazul, în special, în Bulgaria, Ungaria și România, unde fiecare regiune NUTS 2 a înregistrat o speranță de viață a femeilor sub 80,0 ani. Speranța de viață a femeilor a fost, de asemenea, sub 80,0 ani în Letonia și Lituania (ambele constituind câte o singură regiune NUTS 2), precum și în trei dintre cele patru regiuni slovace (toate cu excepția regiunii-capitală Bratislavský kraj), în Lódzkie (Polonia) și în nord-estul Scoției (Regatul Unit; date pentru anul 2010). Regiunea bulgară Severozapaden a înregistrat cea mai scăzută valoare a speranței de viață la naștere a femeilor, de 76,6 ani în 2011, în timp ce alte trei regiuni bulgare au urmat în clasament (Severoiztochen, Yugoiztochen și Severen tsentralen).

Cea mai mare valoare a speranței de viață la naștere a femeilor a fost înregistrată în regiunea care avea a doua cea mai mare speranță de viață a bărbaților, și anume, Comunidad de Madrid (86,7 ani în 2011), urmată îndeaproape de Île de France și Rhône-Alpes (ambele cu 86,6 ani). Un număr de 14 regiuni NUTS 2 din UE au înregistrat o speranță de viață la naștere a femeilor de peste 80,0 ani. Acestea erau localizate exclusiv în Franța (șapte regiuni), Spania (cinci regiuni) și Italia (două regiuni), în timp ce următoarele 14 regiuni din clasamentul speranței de viață a femeilor erau tot din cele trei state membre, înaintea Ipeiros (85,4 ani), o regiune elenă de la granița cu Albania.

În 2010, în UE-27 pe ansamblu, speranța de viață la naștere era în medie de 82,9 ani pentru femei și de 77,0 ani pentru bărbați. În 2011, cele mai mari discrepanțe între aceste valori au fost înregistrate în statele membre baltice, unde femeile pot trăi cu între 11,2 (Lituania) și 10,1 (Estonia) ani mai mult decât bărbații. Cele mai scăzute diferențe între sexe (între 3,7 și 3,9 ani) au fost înregistrate în Țările de Jos, Cipru și Suedia, în timp ce în Islanda diferența era puțin mai mică de 3,4 ani.

La nivel regional, cele mai mari diferențe între sexe cu privire la speranța de viață (de cel puțin opt ani între femei și bărbați) au fost înregistrate în statele membre baltice (fiecare fiind considerată o singură regiune NUTS 2), urmate de 14 dintre cele 16 regiuni NUTS 2 din Polonia, două regiuni din nord-estul Ungariei (Észak-Magyarország și Észak-Alföld) și două regiuni din Franța (Guadeloupe și Nord - Pas-de-Calais). Cea mai mică discrepanță între sexe a fost înregistrată în regiunea olandeză nord-estică Drenthe, unde speranța de viață la naștere a femeilor de 82,6 ani era cu 3,1 ani mai mare decât cifra corespunzătoare pentru speranța de viață a bărbaților. Între regiunile cu cele mai reduse discrepanțe între sexe (cu o diferență mai mică de patru ani între sexe), 16 regiuni erau din Regatul Unit, nouă din Țările de Jos, trei din Suedia, câte două din Danemarca și Grecia și câte una din Germania și Cipru (aceasta din urmă fiind considerată, de asemenea, o singură regiune NUTS 2).

Între statele nemembre analizate, Islanda avea cea mai mică discrepanță între sexe, de 3,4 ani, în timp ce doar Zurich (Elveția) mai înregistra o discrepanță între femei și bărbați mai mică de patru ani. Cele mai mari diferențe între sexe cu privire la speranța de viață au fost înregistrate în două regiuni croate Kontinentalna Hrvatska (o diferență de 6,6 ani) și Jadranska Hrvatska (5,9 ani), regiunea învecinată Crna Gora (Muntenegru, 5,5 ani), Turcia (de asemenea, 5,5 ani; date pentru anul 2009) și Serbia (5,3 ani); datele pentru ultimele două țări sunt disponibile numai la nivel național.

Îmbătrânirea demografică

Populația UE-27 este într-un proces progresiv de îmbătrânire — ca rezultat al unei creșteri semnificative și constante a speranței de viață la naștere, combinată cu rate reduse ale fertilității și ieșirea la pensie a generației născute în timpul exploziei demografice ulterioare celui de-al doilea război mondial. Figura 2 prezintă informații privind cele 10 regiuni NUTS 3 din UE cu cele mai ridicate și cele mai scăzute ponderi ale persoanelor vârstnice (în vârstă de minimum 65 de ani) în raport cu numărul populației începând cu 1 ianuarie 2012. Pe întreg teritoriul UE-27, persoanele în vârstă de minimum 65 de ani reprezentau 17,8 % din populația totală, în timp ce persoanele cu vârstă de muncă (15–64) reprezentau două treimi (66,6 %) din total, ceea ce înseamnă că aproximativ 15,6 % din populația UE-27 avea o vârstă sub 15 ani.

În regiunea portugheză continentală centrală Pinhal Interior Sul, persoanele vârstnice reprezentau peste o treime (33,9 %) din populația totală — cea mai mare pondere a persoanelor vârstnice din UE. Ca atare, fiecare persoană cu vârstă de muncă din Pinhal Interior Sul „sprijinea” 0,6 persoane cu vârsta minimă de 65 de ani. Regiunile cu cele mai mari ponderi ale persoanelor vârstnice erau deseori caracterizate ca fiind zone rurale, relativ izolate și mai puțin populate, unde ponderea scăzută a persoanelor cu vârstă de muncă putea fi legată de o lipsă a locurilor de muncă și a posibilităților de educare, motivând astfel generațiile mai tinere să plece în căutarea unor locuri de muncă.

Figura 2 indică, de asemenea, regiunile cu cele mai mici ponderi ale persoanelor vârstnice. Acestea erau frecvent caracterizate ca zone cu procent ridicat de persoane cu vârstă de muncă: fie în marile centre economice (Londra, Poznan sau Gdansk); fie în regiunile turistice (cum ar fi Lanzarote sau Fuerteventura — ambele parte din Insulele Canare, Spania), unde ratele ridicate de activitate sunt legate de un influx de migranți economici relativ tineri, care prezintă modele migraționale circulare (cu alte cuvinte, persoane care sunt atrase de oportunitățile legate de locurile de muncă disponibile, care lucrează pentru câțiva ani și care decid apoi să se întoarcă în regiunea de origine). În alte regiuni, procentul scăzut al persoanelor vârstnice în populația totală reflecta rate relativ ridicate ale fertilității, fapt care a condus la creșterea ponderii relative a persoanelor tinere — acesta a fost cazul, în special, în departamentele franceze de peste mări Guyane și Réunion, regiunea centrală și de est a Irlandei și, într-o mai mică măsură, în Flevoland (Țările de Jos).

O metodă alternativă de ilustrare a schimbării structurale în populația UE-27 constă în analizarea raporturilor de dependență obținute prin compararea numărului de persoane dependente (tinerii și/sau bătrânii) cu numărul persoanelor de vârstă activă (indiferent dacă acestea sunt angajate sau nu). Raporturile de dependență sunt destinate să ofere informații referitoare la sarcina care ar putea fi plasată asupra populației de vârstă activă — de exemplu, presiunile legate de sprijinirea educației copiilor, îngrijirile de sănătate sau dispozițiile privind pensiile. Prin urmare, raporturile de dependență crescute pot constitui o preocupare pentru guverne în ceea ce privește planurile acestora de cheltuieli publice.

Proporția persoanelor cu vârstă sub 15 ani era egală cu 23,4 % din populația UE-27 cu vârstă de muncă la începutul anului 2012 — prin urmare, existau, în medie, doar puțin peste patru adulți cu vârstă de muncă la fiecare copil sub vârsta de 15 ani. Cele mai ridicate rate de dependență a persoanelor tinere au fost deseori înregistrate în regiunile care au raportat câteva dintre cele mai ridicate rate ale fertilității, și anume, regiuni care se aflau în mod predominant în Irlanda, Franța și Regatul Unit. La cealaltă extremă a intervalului, cele mai scăzute rate de dependență a tinerilor au fost în general înregistrate în regiuni din Germania, Spania, Italia și Polonia, unde ratele de fertilitate au rămas apropiate de valorile minime istorice. Harta 8 arată intervalul în care se situează ratele de dependență a tinerilor calculate pentru regiunile NUTS 3 începând cu 1 ianuarie 2012. În UE, cea mai ridicată rată a fost de 57,0 % în departamentul francez de peste mări Guyane, în timp ce valori minime de 13,6 % au fost înregistrate în cele două regiuni centrale germane Würzburg, district urban și Suhl, district urban.

Rata de dependență a persoanelor vârstnice analizează relația dintre numărul de persoane vârstnice (în vârstă de minimum 65 de ani) și populația cu vârstă de muncă (cei în vârstă de 15–64 de ani). Dimensiunea populației vârstnice era echivalentă cu 26,8 % din populația cu vârstă de muncă din UE-27 la 1 ianuarie 2012. Harta 9 arată că existau 106 regiuni în UE-27 care aveau rate de dependență a persoanelor vârstnice de maximum 20 %: 43 dintre acestea erau în Polonia, 16 în Regatul Unit, 13 în România, câte opt în Spania și Slovacia, câte șase în Irlanda și Franța, două în Țările de Jos și câte una în Belgia, Danemarca, Cipru (o singură regiune NUTS 3) și Portugalia. Cea mai scăzută rată de dependență a persoanelor vârstnice a fost înregistrată în teritoriul francez de peste mări Guyane (7,2 %). În schimb, Pinhal Interior Sul a fost singura regiune NUTS 3 din UE-27 care a raportat rată de dependență a persoanelor vârstnice de peste 50 % (cu alte cuvinte, mai puțin de două persoane cu vârstă de muncă „susțineau” o persoană cu vârsta de minimum 65 de ani); rata acesteia era de 60,7 % la 1 ianuarie 2012. Alte cinci regiuni portugheze au înregistrat, între cele zece regiuni NUTS 3, cele mai ridicate rate de dependență a persoanelor vârstnice din UE, toate fiind localizate în regiuni continentale relativ muntoase din centrul sau din nordul țării (deseori de la granița cu Spania). Două dintre celelalte patru regiuni cu rate de dependență a persoanelor vârstnice deosebit de ridicate — între 46,1 % și 49,8 % — erau localizate în Grecia muntoasă continentală (Grevena și Evrytania), una era reprezentată de regiunea de coastă Trieste din nord-estul Italiei, iar ultima regiune era Dessau-Roßlau, district urban (care face parte din statul Sachsen-Anhalt din estul Germaniei).

Modelul de îmbătrânire demografică a fost mai puțin evident în multe dintre regiunile AELS sau cele din țările aderente sau candidate. Între regiunile AELS NUTS 3, cele mai ridicate rate de dependență a persoanelor vârstnice (peste 30,0 %) au fost înregistrate în regiunile elvețiene Ticino, Basel-Stadt și Basel-Landschaft, precum și în regiunea norvegiană rurală Hedmark. La celălalt capăt al clasamentului, doar trei regiuni AELS au raportat rate de dependență a persoanelor vârstnice de maximum 20,0 %; acestea erau Rogaland în vestul Norvegiei (unde este localizată cea mai mare parte a industriei petroliere norvegiene), Oslo (regiunea-capitală a Norvegiei) și Höfuðborgarsvæði (regiunea-capitală a Islandei).

Un număr de trei regiuni croate au raportat rate de dependență a persoanelor vârstnice de peste 30,0 % (Licko-senjska županija, Šibensko-kninska županija și Karlovacka županija), rata cea mai ridicată fiind înregistrată în regiunea cea mai puțin populată dintre acestea — Licko-senjska županija (35,7 %). Ratele de dependență a persoanelor vârstnice au fost, în general, mult mai mici în Muntenegru, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și, în special, în Turcia (unde erau 24 de regiuni NUTS 3 care au raportat o rată de dependență a persoanelor vârstnice mai mică de 10,0 %). Cea mai mică rată de dependență a persoanelor vârstnice în țările aderente și cele candidate a fost înregistrată în regiunea Hakkari din estul Turciei (4,9 % la 1 ianuarie 2011).

Sursele și disponibilitatea datelor

Eurostat furnizează o gamă largă de date demografice: acestea includ statistici privind populațiile la nivel național și regional, precum și date pentru diferite evenimente demografice (nașteri, decese, căsătorii, divorțuri, imigrație și emigrație) care influențează dimensiunea, structura și caracteristicile specifice ale populației. A se observa că transferul către clasificarea NUTS 2010 a avut drept rezultat, în mod temporar, faptul că nu a existat nicio perioadă de timp disponibilă pentru statisticile demografice regionale.

Densitatea populației este raportul dintre populația (medie anuală) a unei regiuni și suprafața (terestră) a regiunii respective. Suprafața terestră reprezintă suprafața totală a regiunii respective excluzând zona de sub apele interne.

Schimbările demografice reprezintă diferența între dimensiunea unei populații la sfârșitul și la începutul unei perioade (de exemplu, un an calendaristic). O schimbare demografică pozitivă este considerată creștere demografică. O schimbare demografică negativă este considerată scădere demografică. Schimbările demografice sunt alcătuite din două componente.

  • Sporul natural, calculat ca diferența între numărul de nașteri de copii vii și numărul de decese. Sporul natural pozitiv, cunoscut, de asemenea, sub denumirea de creștere naturală, apare atunci când nașterile de copii vii depășesc numărul de decese. Sporul natural negativ, cunoscut, de asemenea, sub denumirea de scădere naturală, apare atunci când nașterile de copii vii sunt în număr mai mic decât numărul de decese.
  • Migrația netă, inclusiv ajustarea statistică, este calculată ca diferența între totalitatea schimbărilor demografice și sporul natural; astfel, statisticile privind migrația netă sunt afectate de toate erorile statistice din cele două componente ale acestei ecuații, în special de cele din schimbările demografice. În unele țări, migrația netă, inclusiv ajustarea statistică pot acoperi, pe lângă diferența între numărul de emigranți și imigranți, alte modificări observate în dimensiunea populației la data de 1 ianuarie a doi ani consecutivi, care nu pot fi atribuite nașterilor, deceselor, imigrației sau emigrației.

Ratele brute ale schimbărilor demografice sunt calculate pentru: schimbările demografice totale; sporul natural total; și migrația netă (inclusiv ajustarea statistică). În toate cazurile, nivelul anual al schimbărilor demografice este comparat cu media populației din zona respectivă în același an, iar rata este exprimată la o mie de locuitori.

Rata fertilității totale este definită ca numărul mediu de copii care pot fi născuți de o femeie pe întreaga durată a vieții dacă aceasta își menține, pe durata vieții fertile, ratele de fertilitate specifice vârstei care au fost măsurate într-un anumit an.

Speranța de viață la naștere reprezintă numărul mediu de ani pe care se preconizează că îi va trăi un nou-născut dacă pe durata vieții sale se vor menține condițiile de mortalitate curente.

Rata de dependență a persoanelor tinere reprezintă raportul dintre numărul persoanelor tinere aflate la o vârstă când sunt în general inactive din punct de vedere economic (în vârstă de maximum 15 ani în prezenta publicație) și numărul persoanelor cu vârstă de muncă (de regulă, cu vârste între 15–64 ani). Rata de dependență a persoanelor vârstnice reprezintă raportul dintre numărul persoanelor vârstnice aflate la o vârstă când sunt în general inactive din punct de vedere economic (în vârstă de minimum 65 de ani în prezenta publicație) și numărul persoanelor cu vârstă de muncă (de regulă, cu vârste între 15–64 ani). În analiza ratelor de dependență este important de notat faptul că, în cadrul populației cu vârstă de muncă, există deseori un număr important de persoane care aleg să nu muncească (de exemplu, studenți sau persoane care au în grijă o familie sau care îngrijesc alți membri ai familiei), în timp ce — în special în perioadele de recesiune sau de criză — există un număr ridicat de persoane care nu își găsesc un loc de muncă. Mai mult, un procent din ce în ce mai ridicat de persoane vârstnice continuă să lucreze și după vârsta considerată în mod tradițional de pensionare, în timp ce altele și-au acumulat provizii financiare adecvate pentru perioada de pensionare, prin urmare, ar putea fi considerate de unii ca fiind „independente”.

Context

Statisticile privind schimbările demografice și structura populației sunt utilizate tot mai frecvent în sprijinul procesul de luare a deciziilor și în scopuri de monitorizare a comportamentului demografic în context politic, economic, social și cultural.

Nivelurile de fertilitate permanent scăzute, combinate cu longevitatea sporită — și faptul că generația născută în perioada de explozie demografică se apropie de vârsta de pensionare — au ca rezultat îmbătrânirea populației din UE. Numărul persoanelor cu vârstă de muncă este în scădere, în timp ce numărul persoanelor vârstnice este în creștere. Schimbările sociale și economice combinate cu îmbătrânirea populației pot avea implicații profunde pentru UE, atât la nivel național, cât și la nivel regional. Acestea cuprind un interval larg de domenii de politică, cu impact, printre altele, asupra populației de vârstă școlară, asistenței medicale, participării pe piața muncii, protecției sociale, aspectelor privind securitatea socială și finanțelor publice.

Situația demografică este inegală în rândul regiunilor din UE, iar schimbările demografice se află în diferite stadii și evoluează în ritmuri diferite: acest lucru are un impact nu doar asupra competitivității regionale, ci și asupra coeziunii. Evoluția populațiilor regionale este influențată de factori care au un impact asupra sporului natural, cum ar fi rata de fertilitate și rata deceselor, precum și migrația. Regiunile din UE prezintă o gamă completă de evoluție a populației de la regiuni cu populație în scădere ca urmare atât a sporului natural negativ, cât și e emigrației până la regiuni în expansiune printr-o combinație de creștere naturală a populației și imigrație. În general, se pare că există un model al îmbătrânirii rapide a populației în multe zone rurale și izolate, în timp ce zonele metropolitane tind să aibă un procent mai mare de persoane tinere în rândul populațiilor acestora, fapt care poate fi deseori asociat cu efectul de atracție al numărului mai mare de locuri de muncă, care atrag atât migranții interni (din diferite regiuni ale aceleași țări), cât și migranții internaționali (din alte state membre sau din țări nemembre).

Informații suplimentare Eurostat

Publicații

Tabele principale

Statistici demografice la nivel regional (t_reg_dem)
Demografie (t_pop)
Demografie – Date regionale (t_demoreg)

Bază de date

Statistici demografice la nivel regional (reg_dem)
Populație și zone (reg_dempoar)
Fertilitate (reg_demfer)
Mortalitate (reg_demmor)
Demografie (pop)
Demografie – Date regionale (demoreg)

Secțiune specială

Metodologie / Metadate

  • Population (ESMS metadata file - demo_pop_esms) (în limba engleză)

Date-sursă pentru hărțile de pe această pagină (MS Excel)

Legături externe

Vezi și

Retrieved from "https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=Archive:Statistici_demografice_la_nivel_regional&oldid=152532"