Archive:Producția și importurile de energie

Date extrase în luna iunie 2020.

Actualizare planificată a articolului: octombrie 2021.

Highlights

Producția de energie primară din UE a fost cu 9,2 % mai mică în 2018 decât cu 10 ani în urmă.

Rusia a fost principalul furnizor de gaze naturale, țiței și cărbune superior al UE în 2018.

Producția de energie primară pe tipuri de combustibil, UE-27, 2008-2018

Dependența Uniunii Europene (UE) de importurile de energie, în special de petrol și de gaze naturale, reprezintă baza preocupărilor din sfera politicii legate de siguranța alimentării cu energie. Acest articol se referă la producția de energie primară în UE și, ca urmare a discrepanței dintre producție și consum, la dependența în creștere a UE de importurile de energie din țări terțe. Într-adevăr, în 2018, peste jumătate (58,2 %) din energia brută disponibilă din UE a provenit din importuri.

Full article

Producția de energie primară a scăzut între anii 2008 și 2018

Producția de energie primară în Uniunea Europeană a totalizat 635 de milioane de tone echivalent petrol (Mtep) în 2018 — a se vedea tabelul 1. Aceasta a fost cu doar 1 % mai mică decât producția din anul precedent și a continuat tendința în general descendentă observată în ultimii ani, cu câteva excepții în 2010, când producția a revenit după o prăbușire relativ puternică a producției de energie în 2009, care a coincis cu criza financiară și economică de la nivel global și mai apoi în perioada 2012-2013 când s-a înregistrat din nou o ușoară creștere. Raportată la o perioadă mai lungă, producția de energie primară din UE a fost cu 9,2 % mai mică în 2018 decât cu 10 ani în urmă. Tendința generală de scădere a producției de energie primară din UE poate fi atribuită, cel puțin parțial, epuizării rezervelor de materii prime și/sau faptului că producătorii consideră nerentabilă exploatarea resurselor limitate.

În 2018, statul membru al UE care a înregistrat cel mai ridicat nivel al producției de energie primară a fost Franța, cu o pondere de 21,7 % din totalul raportat de UE, urmată de Germania (17,8 %), Polonia (9,7 %) și Italia (5,9 %). Comparativ cu nivelul înregistrat cu 10 ani în urmă, unele dintre principalele schimbări au fost creșterile de 2,3, 1,2, 1,1 și 1,1 puncte procentuale ale ponderilor din totalul raportat de UE înregistrate de Franța, Italia, Spania și Suedia și scăderile de 3,9, 1,7 și 1,6 puncte procentuale ale ponderilor din totalul raportat de UE înregistrate de Țările de Jos, Germania și, respectiv, Danemarca.

În termeni absoluți, 14 dintre cele 27 de state membre ale UE au înregistrat o extindere a nivelului de producție de energie primară în perioada 2008-2018. Cea mai mare extindere a producției a fost înregistrată în Italia (o creștere de 4,5 Mtep), urmată de Spania (4,4 Mtep), Suedia (4,0 Mtep), Irlanda (3,4 Mtep) și Finlanda (3,2 Mtep). În schimb, producția de energie primară din Țările de Jos a scăzut cu 31,2 Mtep, în timp ce Germania, (-23,4 Mtep) și Danemarca (-12,7 Mtep) au raportat, de asemenea, scăderi de peste 10 Mtep.

Tabelul 1: Producția de energie, 2008 și 2018
Sursa: Eurostat (nrg_bal_c)

În 2018, producția de energie primară din UE a provenit din mai multe surse diferite de energie, cea mai importantă sub aspectul dimensiunii aportului fiind sursele regenerabile de energie, reprezentând peste o treime (34,2 %) din producția totală din UE.

Energia nucleară a fost pe locul doi, reprezentând 30,8 % din producția totală de energie primară. Importanța energiei nucleare a cunoscut un nivel deosebit de ridicat în Franța, unde a reprezentat 78,0 % din producția națională de energie primară, în timp ce în Belgia și Slovacia această pondere a fost de peste trei cincimi (63,1 % și, respectiv, 62,7 %). În alte 10 state membre, ponderea energiei nucleare în producția de energie primară a fost mai mică de jumătate din total. În 14 state membre ale UE nu a existat producție de energie nucleară.

Ponderea combustibililor fosili solizi (18,3 %, în cea mai mare parte cărbune) a fost cu puțin sub o cincime, iar ponderea gazelor naturale a fost aproape de o zecime (9,3 %). Țițeiul (3,4 %) a reprezentat singura altă sursă importantă pentru producția de energie primară (a se vedea figura 1).

Figura 1: Producția de energie primară, UE-27, 2018
(% din total, în tone echivalent petrol)
Sursa: Eurostat (nrg_bal_c)

Creșterea producției primare din surse regenerabile de energie în UE a depășit-o pe cea aferentă tuturor celorlalte tipuri de energie; această creștere a fost relativ uniformă în perioada 2008-2018, cu o ușoară scădere a producției în 2011 (a se vedea figura 2). În această perioadă, producția de energie din surse regenerabile a crescut cu 49,2 %, înlocuind într-o anumită măsură producția din alte surse de energie. În schimb, nivelurile producției pentru celelalte surse de energie au scăzut, cele mai mari reduceri fiind înregistrate la gaze naturale (-46,4 %), țiței (-35,3 %) și combustibili fosili solizi (-27,9 %), cu o scădere mai modestă, de 14,4 %, în cazul energiei nucleare.

Figura 2: Producția de energie primară pe tipuri de combustibil, UE-27, 2008-2018
(2008=100, în tone echivalent petrol)
Sursa: Eurostat (nrg_bal_c)

UE și statele sale membre sunt toate importatori neți de energie

Scăderea producției primare de cărbune superior, lignit, țiței, gaze naturale și, mai recent, de energie nucleară a condus la o situație în care UE este din ce în ce mai dependentă de importurile de produse energetice primare și, de asemenea, de produsele derivate secundare (de exemplu, gaz/motorină) pentru a satisface cererea, cu toate că această situație s-a stabilizat după criza financiară și economică de la nivel global. În 2018, importurile de energie în UE au depășit exporturile cu 886 Mtep. Cei mai mari importatori neți de energie în cifre absolute au fost Germania, Italia, Franța și Spania. În 2008, singurul exportator net de energie dintre statele membre ale UE era Danemarca, însă în 2013 importurile de energie în Danemarca au depășit exporturile, iar tendința a fost confirmată în următorii cinci ani, până în 2018. Așadar, din 2013, toate cele 27 de state membre ale UE sunt importatori neți de energie. În 2018, cei mai mari importatori neți în raport cu dimensiunea populației au fost Luxemburg, Malta și Belgia.

Tabelul 2: Importuri nete de energie, în anii selectați, 2008-2018
Sursa: Eurostat (nrg_bal_s) și (demo_pjan)

Principalele origini ale importurilor de energie ale UE s-au schimbat într-o oarecare măsură în ultimii ani. Totuși, în toată perioada 2008-2018, Rusia și-a menținut poziția de cel mai mare furnizor de produse energetice primare principale pentru UE — cărbune superior, țiței și gaze naturale (a se vedea tabelul 3).

Tabelul 3: Originea principală a importurilor de energie primară, UE-27, 2008-2018
(% din importurile din afara UE-27)
Sursa: Eurostat (nrg_ti_sff), (nrg_ti_oil) și (nrg_ti_gas)

În 2018, 42,4 % din importurile UE de cărbune superior au provenit din Rusia. Rusia a fost în mod constant cel mai mare furnizor de cărbune superior pentru UE în ultimul deceniu, cu excepția anului 2012. Statele Unite au fost al doilea furnizor principal pentru importurile de cărbune superior în UE în 2018, reprezentând 18,6 % din total. În perioada 2008-2015, ponderea importurilor în UE-27 de cărbune superior provenit din Columbia aproape s-a dublat, crescând de la 11,7 % la 21,1 % din total, ponderea acestora scăzând la 13,4 % în 2018.

Rusia a fost, de asemenea, principalul furnizor al importurilor de țiței în UE. Ponderea sa s-a ridicat la 32,1 % în 2008 și a fluctuat între 35,6 % (care a fost și vârful înregistrat în 2011) și 29,8 % (cea mai scăzută pondere, înregistrată în 2018). În 2018, ponderile relative ale furnizărilor de țiței din UE provenite din Irak au crescut într-un ritm rapid în perioada 2008-2018, ajungând la 8,7 %, această țară devenind astfel al doilea cel mai mare furnizor de țiței, înaintea Arabiei Saudite (7,4 %), care a înregistrat o pondere relativ stabilă între 2008 și 2018.

Ponderea importurilor UE de gaze naturale din Rusia în perioada 2008-2018 a înregistrat o ușoară creștere (de la 39,4 % la 40,4 %); totuși, cel mai scăzut nivel a fost înregistrat în 2010 (35,2 %), iar valoarea maximă de 45,3 % a fost înregistrată în 2013. În perioada prezentată în tabelul 3, Norvegia a rămas al doilea cel mai mare furnizor pentru importurile UE de gaze naturale, ponderea sa scăzând ușor de la 22,0 % în 2008 la 18,1 % în 2018. Ponderea furnizărilor de gaze naturale din UE provenite din Algeria, al treilea cel mai mare furnizor, a scăzut în perioada 2008-2018, în timp ce ponderea celor provenite din Qatar a crescut aproape de două ori.

Siguranța alimentării UE cu energie primară poate fi amenințată în cazul în care o mare proporție a importurilor provine de la un număr relativ mic de parteneri. Aproape trei sferturi (70,3 %) din importurile de gaze naturale ale UE în 2018 au provenit din Rusia, Norvegia și Algeria. O analiză similară arată că aproape trei sferturi (74,3 %) din importurile de cărbune superior ale UE au provenit din Rusia, Statele Unite și Columbia, în timp ce importurile de țiței au fost mai puțin concentrate la nivelul principalilor furnizori, Rusia, Irak și Arabia Saudită acoperind aproximativ jumătate (45,9 %) din importurile din UE.

Peste jumătate din necesarul de energie al UE este acoperit prin importuri

Dependența UE de importurile de energie nu s-a schimbat foarte mult în ultimii 10 ani, scăzând de la 58,4 % din energia brută disponibilă în 2008 la 58,2 % în 2018 (a se vedea figura 3). În perioada prezentată, importurile nete de energie ale UE au fost mai mari decât producția sa primară; cu alte cuvinte, peste jumătate din energia brută disponibilă a UE a provenit din importuri nete, iar rata de dependență a depășit 50,0 %.

În perioada 2008-2018, au fost observate câteva variații cu privire la rata de dependență energetică: un vârf de 58,4 % a fost înregistrat în 2008, în timp ce 53,9 % a fost cea mai scăzută dependență, înregistrată în 2013. Analizând situația mai în detaliu, cele mai mari rate din 2018 au fost înregistrate la țiței (94,6 %) și gaze naturale (83,2 %), în timp ce cea mai recentă rată disponibilă pentru combustibilii fosili solizi a fost de 43,6 %.

Figura 3: Rata de dependență energetică, UE-27, 2008-2018
(% de importuri nete din energia brută disponibilă, în tone echivalent petrol)
Sursa: Eurostat (nrg_ind_id)

Între 2008 și 2018, dependența UE de țările terțe pentru furnizarea de gaze naturale a crescut cu 13,1 puncte procentuale, într-un ritm mult mai rapid decât cel al dependenței în cazul combustibililor fosili solizi (care a crescut cu 2,1 puncte procentuale). În aceeași perioadă, dependența în cazul țițeiului a rămas destul de stabilă.

Întrucât Danemarca nu a mai reprezentat un exportator net, rata sa de dependență energetică a înregistrat o valoare pozitivă în 2013 și a rămas pozitivă și în 2018, la fel ca în cazul tuturor celorlalte state membre ale UE (a se vedea figura 4). Cele mai scăzute rate de dependență energetică din 2018 s-au înregistrat în Estonia, Danemarca, România și Suedia. Malta, Luxemburg și Cipru au fost (aproape) complet dependente de importurile de energie primară, ratele lor de dependență situându-se între 92,4 % și 97,8 %.

O analiză a tendințelor înregistrate în perioada 2008-2018 arată că Danemarca, Țările de Jos, Lituania și Polonia au devenit tot mai dependente de importurile de energie pentru a-și satisface necesarul de energie brută disponibilă; aceste evoluții pot fi în mare parte asociate cu scăderea producției de energie primară (legată de faptul că proviziile de materii prime s-au epuizat). O dependență în creștere, deși mai puțin pronunțată, s-a înregistrat, de asemenea, în Cehia, Germania și Belgia. Toate celelalte state membre ale UE au înregistrat o scădere a ratelor de dependență energetică în perioada 2008-2018, cea mai rapidă modificare fiind înregistrată în Estonia, unde rata a scăzut de la 27,5 % la 0,7 % (-26,8 puncte procentuale); ratele au scăzut, de asemenea, considerabil în Irlanda (-22,3 puncte procentuale), Bulgaria (-15,8 puncte procentuale) și în Letonia (-14,5 puncte procentuale), ca urmare a unei combinații între creșterea eficienței energetice și/sau schimbarea mixului energetic în vederea promovării producției primare din surse regenerabile.

Figura 4: Rata de dependență energetică pentru toate produsele, 2008 și 2018
(% de importuri nete din energia brută disponibilă, în tone echivalent petrol)
Sursa: Eurostat (nrg_ind_id)

Date-sursă pentru tabele și grafice

Producția și importurile de energie: tabele și figuri (în limba engleză)

Surse de date

Produsele energetice extrase sau captate direct din resurse naturale sunt denumite surse de energie primară, în timp ce produsele energetice care sunt obținute din sursele de energie primară în uzine de transformare sunt denumite produse derivate. Producția de energie primară cuprinde producția națională din sursele de energie primară și are loc atunci când resursele naturale sunt exploatate, de exemplu, în minele de cărbuni, câmpurile petrolifere, centralele hidroelectrice sau în producerea de biocombustibili. Ori de câte ori consumul depășește producția primară, deficitul trebuie să fie acoperit prin importuri de produse primare sau derivate.

Energia termică produsă într-un reactor ca rezultat al fisiunii nucleare este considerată producție primară de energie termonucleară, denumită și energie nucleară. Aceasta se calculează fie pe baza energiei termice produse efectiv, fie pe baza producției brute de energie electrică raportate și a eficienței termice a centralei nucleare. Producția primară de cărbune și lignit constă în cantități de combustibili extrase sau produse, calculate după încheierea tuturor operațiunilor de eliminare a materiei inerte.

Transformarea energiei dintr-o formă în alta, cum ar fi producția de energie electrică sau termică în cadrul centralelor termice sau producția de cocs din cuptoarele de cocs nu este considerată producție primară.

Importurile nete sunt calculate ca fiind cantitatea de importuri minus cantitatea echivalentă de exporturi. Importurile reprezintă toate intrările pe teritoriul național, cu excepția cantităților tranzitate (în special cele tranzitate prin conductele de gaze și de țiței); în mod similar, exporturile cuprind toate cantitățile exportate de pe teritoriul național.

Contextul

Peste jumătate din energia din UE provine din țări din afara UE, iar această pondere a crescut, în general, în ultimele decenii (deși anumite elemente indică faptul că rata de dependență s-a stabilizat în ultimii ani). O mare parte din energia importată de UE provine din Rusia, ale cărei dispute cu țările de tranzit au amenințat să perturbe aprovizionarea în ultimii ani. Îngrijorările cu privire la siguranța alimentării din Rusia au fost accentuate de conflictul din Ucraina. Noi măsuri privind piețele de petrol și de gaze au fost concepute pentru a asigura faptul că toate părțile iau măsuri eficiente de prevenire și de atenuare a consecințelor unei eventuale întreruperi a aprovizionării, creând în același timp mecanisme pentru a permite statelor membre ale UE să colaboreze eficient în orice situație în care ar exista întreruperi majore ale aprovizionării cu petrol sau gaze; a fost înființat un mecanism de coordonare care să permită o reacție uniformă și imediată a statelor membre în cazuri de urgență.

În noiembrie 2010, o inițiativă intitulată Energie 2020: Strategie pentru o energie competitivă, durabilă și sigură [COM(2010) 639 final] a fost adoptată de Comisia Europeană. Această strategie definește prioritățile energetice pentru o perioadă de 10 ani și propune măsuri care pot fi luate pentru a aborda o serie de provocări, inclusiv: realizarea unei piețe cu prețuri competitive și cu aprovizionare sigură; consolidarea poziției de lider în materie de tehnologie; și negocierea eficientă cu partenerii internaționali (de exemplu, pentru a continua relațiile bune cu furnizorii externi de energie ai UE și cu țările de tranzit al energiei). Această activitate va fi continuată prin intermediul Strategiei energetice 2030 (în limba engleză), care asigură un cadru de politici privind clima și energia pentru 2030, și al Perspectivei energetice 2050 (în limba engleză), care stabilește un obiectiv pe termen lung de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră la nivelul UE cu 80-95 % până în 2050.

Prin intermediul portalului Energy Community (în limba engleză) (creat în octombrie 2005), UE încearcă, de asemenea, să integreze țările învecinate pe piața sa internă a energiei. Mixul mare de surse de energie și diversitatea furnizorilor, a rutelor de transport și a mecanismelor de transport pot juca fiecare un rol important în asigurarea aprovizionării cu energie. De exemplu, există o serie de inițiative în curs de derulare care vizează construirea de magistrale de gaze între Europa și vecinii estici și sudici ai acesteia. Acestea includ Nord Stream (între Rusia și UE prin Marea Baltică), devenită operațională în noiembrie 2011, și gazoductul transadriatic (care conectează Turcia cu Italia, prin Grecia și Albania, pentru a aduce gaz din regiunea Mării Caspice în UE). Construirea de parteneriate fiabile cu furnizorii, cu țările de tranzit și cu cele consumatoare este privită ca o modalitate de reducere a riscurilor asociate dependenței UE de energie, iar în septembrie 2011, Comisia Europeană a adoptat Comunicarea intitulată Politica energetică a UE: angajarea în relații cu parteneri din afara frontierelor noastre [COM(2011) 539 final].

Ca urmare a preocupărilor continue cu privire la dependența UE de importurile de energie, în mai 2014, Comisia Europeană și-a prezentat Strategia securității energetice [COM(2014) 330 final] (în limba engleză), care vizează asigurarea unei aprovizionări stabile și abundente cu energie. Pe lângă măsuri pe termen scurt care vizează impactul unei opriri a importurilor de gaze din Rusia sau o întrerupere a importurilor prin Ucraina, strategia a abordat provocările legate de siguranța pe termen lung a alimentării și a propus acțiuni în cinci domenii, inclusiv: creșterea producției de energie în UE și diversificarea țărilor furnizoare și a rutelor, precum și obținerea unui consens în materie de politică energetică externă. În 2015, Comisia Europeană a emis o Comunicare privind O strategie-cadru pentru o uniune energetică rezilientă, cu o politică prospectivă în domeniul schimbărilor climatice [COM(2015) 80 final], în care se susține că un element important în asigurarea securității energetice (în special în cazul gazelor naturale) este respectarea deplină a acordurilor legate de achiziționarea de energie din țările terțe. Aceasta a fost urmată în februarie 2016 de propunerile Comisiei Europene privind noi reguli în ceea ce privește siguranța alimentării cu gaze a UE [COM(2016) 52 final] și de noi reguli privind acordurile legate de energie încheiate între UE și țările din afara UE [COM(2016) 53 final].