Navigation path

High level navigation

Page navigation

Întrebări frecvente cu privire la Natura 2000

Ce este Natura 2000?

1. Ce este Natura 2000? Care este diferența dintre un sit Natura 2000 și o rezervație naturală națională sau un parc național?

Siturile Natura 2000 au fost desemnate în mod special pentru a proteja zonele esențiale pentru o subserie de specii sau tipuri de habitate enumerate în Directiva privind habitatele și în Directiva privind păsările. Acestea sunt considerate a fi de importanță europeană deoarece sunt amenințate, vulnerabile, rare, endemice sau prezintă exemple remarcabile de caracteristici specifice uneia sau mai multora dintre cele nouă regiuni biogeografice din Europa. În total, există aproximativ 2 000 de specii și 230 de tipuri de habitate pentru care este necesar ca siturile esențiale să fie desemnate situri Natura 2000.

Pe de altă parte, rezervațiile naturale, parcurile naționale sau alte situri protejate la nivel național sau regional sunt create exclusiv în temeiul legislației naționale sau regionale, care poate varia de la o țară la alta. Siturile pot fi desemnate în diverse scopuri și se pot referi, de asemenea, la specii/habitate diferite de cele vizate de rețeaua Natura 2000.

Acestea nu au același statut ca siturile Natura 2000. Cu toate acestea, este posibil ca anumite situri protejate la nivel național sau regional să fie desemnate ca situri Natura 2000, deoarece reprezintă, de asemenea, zone importante pentru specii și habitate de importanță europeană. În astfel de cazuri, se aplică dispozițiile directivelor UE, cu excepția cazului în care există norme mai stricte în temeiul legislației naționale.

Informații suplimentare:

Consolidarea rețelei Natura 2000
Baza de date EUNIS a rețelei Natura 2000

2. Cum sunt selecționate siturile?

Siturile Natura 2000 sunt selecționate în scopul de a se asigura supraviețuirea pe termen lung a speciilor și a habitatelor protejate în temeiul Directivei privind păsările și al Directivei privind habitatele. Selectarea siturilor se bazează pe criterii științifice.

În conformitate cu Directiva privind păsările, statele membre ale UE trebuie să desemneze „cele mai adecvate teritorii”, atât ca număr, cât și ca suprafață, pentru protejarea speciilor de păsări enumerate în anexa I la directivă, precum și a speciilor migratoare.

În conformitate cu Directiva privind habitatele, statele membre trebuie să desemneze siturile necesare pentru a se garanta că tipurile de habitate naturale enumerate în anexa I și habitatele speciilor enumerate în anexa II sunt menținute sau, dacă este cazul, sunt readuse la un stadiu de conservare corespunzător în aria lor de extindere naturală.

Siturile sunt selectate și propuse de statele membre. Ulterior, Agenția Europeană de Mediu (AEM) sprijină Comisia Europeană în vederea analizării propunerilor de situri și a evaluării contribuției siturilor propuse la stadiul de conservare al fiecărui tip de habitat și al speciilor la nivel biogeografic. Odată ce siturile propuse în temeiul Directivei privind habitatele sunt considerate suficiente, listele de situri sunt adoptate de Comisie, iar statele membre trebuie să le desemneze ca arii speciale de conservare (ASC) cât mai curând posibil și în termen de cel mult șase ani.

Informații suplimentare:

Desemnarea siturilor Natura 2000
Consolidarea rețelei Natura 2000

3. Ce tipuri de ecosisteme sunt incluse în siturile Natura 2000?

În siturile Natura 2000 sunt incluse diferite tipuri de ecosisteme, inclusiv ecosistemele terestre, de apă dulce și marine. Un ecosistem poate include unul sau mai multe habitate diferite și găzduiește de obicei o comunitate diversă de plante și animale.

Cu toate acestea, unele ecosisteme sunt mai abundente decât altele în cadrul rețelei Natura 2000. De exemplu, ecosistemele forestiere reprezintă aproximativ 50 % din suprafața rețelei, în timp ce ecosistemele agricole (pășunile și alte zone agricole) acoperă aproximativ 40 % din rețea.

În prezent (2016), aproape 6 % din suprafața marină a UE este inclusă în rețeaua Natura 2000 și se desfășoară activități de finalizare a desemnării siturilor marine care vor asigura conservarea tipurilor de habitate și a speciilor protejate prin Directiva privind habitatele și Directiva privind păsările în cadrul ecosistemelor marine.

4. A existat o consultare publică privind selectarea siturilor pentru rețeaua Natura 2000?

Directivele nu prevăd în detaliu procesul de consultare care trebuie urmat pentru selectarea siturilor. Ca urmare, procedurile au variat considerabil între statele membre, în conformitate cu sistemele lor administrative. În unele cazuri, identificarea siturilor a fost însoțită de o discuție detaliată cu proprietarii și utilizatorii, dar, în alte cazuri, părțile interesate au fost consultate doar într-o mică măsură sau nu au fost consultate deloc.

Acest lucru a generat controverse în unele state membre, ceea ce a dus la o serie de provocări de natură administrativă și juridică, care au întârziat transmiterea propunerilor. Comisia nu a fost însă implicată în această etapă și nu a avut competențe să intervină cu privire la procedurile diferite aplicate în statele membre.

În ceea ce privește analiza listelor naționale ale ariilor speciale de conservare și selecția lor la nivel biogeografic, acest lucru s-a realizat într-un mod transparent, prin seminarii științifice convocate de Comisie și susținute de Agenția Europeană de Mediu. Statele membre și experții care reprezintă interesele părților interesate relevante din partea proprietarilor și utilizatorilor, precum și a ONG-urilor din domeniul mediului, au avut ocazia să participe la aceste seminarii.

5. De ce considerațiile de natură socio-economică nu sunt luate în considerare cu ocazia selecției siturilor pentru rețeaua Natura 2000?

Identificarea și selecția siturilor pentru includerea în rețeaua Natura 2000 se realizează pe baza unor motive pur științifice, în conformitate cu criteriile de selecție stabilite în cele două directive. Utilizarea unei baze științifice pentru selecția siturilor asigură faptul că:

  • doar cele mai adecvate situri sunt selectate pentru desemnarea în cadrul Natura 2000 (adică nu toate siturile care găzduiesc anumite specii sau habitate); și că
  • un număr suficient de situri sunt incluse în rețeaua Natura 2000, pentru a asigura conservarea pe termen lung a fiecărei specii și a habitatelor enumerate, în întreaga lor arie de extindere naturală din cadrul UE.

Dacă cele mai bune situri nu sunt incluse sau dacă există un număr insuficient de situri pentru o anumită specie sau tip de habitat, rețeaua nu va fi coerentă din punct de vedere ecologic și nu va putea să își îndeplinească obiectivele în temeiul celor două directive privind natura.

Din acest motiv, considerațiile de natură socio-economică nu sunt luate în considerare în procesul de selecție a siturilor. Cu toate acestea, ele constituie un element fundamental atunci când se decide cum trebuie protejat și gestionat un sit Natura 2000. Articolul 2 din Directiva privind habitatele specifică foarte clar că toate măsurile adoptate în temeiul directivei sunt menite să mențină și să readucă la un stadiu corespunzător de conservare habitatele naturale și speciile de importanță europeană, ținând seama în același timp de condițiile economice, sociale și culturale, precum și de caracteristicile regionale și locale.

6. Câte situri există și unde sunt amplasate?

Rețeaua Natura 2000 include în prezent (2016) peste 27 000 de situri care acoperă o suprafață totală de aproximativ 1 150 000 km2, atât în zonele terestre cât și în cele marine din toate statele membre ale UE. Teritoriul total acoperit de Natura 2000 reprezintă aproximativ 18 % din suprafața totală a suprafeței UE. Acoperirea teritorială la nivel național a siturilor Natura 2000 variază de la aproximativ 9 % până la aproape 38 %, în funcție de țară. Această diferență se datorează, în parte, numărului de habitate naturale și semi-naturale pe care îl găzduiește fiecare țară. De exemplu, o proporție mult mai mare de tipuri de habitate și de specii protejate în temeiul directivelor se regăsește în regiunile mediteraneene, continentale și alpine decât în regiunea atlantică. În plus, unele țări au fost supuse, din punct de vedere istoric, unor niveluri mai ridicate de utilizare intensivă a terenului și de fragmentare, care au drept rezultat o resursă naturală mai redusă care să fie protejată în temeiul directivelor. Habitatele naturale și semi-naturale și speciile precum carnivorele mari sunt, în general, mult mai abundente și mai răspândite în statele membre din Europa Centrală și de Est care au aderat la UE începând cu 2004, decât în unele dintre state membre mai vechi. Această situație rezultă, de asemenea, și din abordările diferite pe care statele membre le-au aplicat în ceea ce privește delimitarea siturilor selectate pentru desemnare. Mai multe state membre au propus situri extinse Natura 2000, delimitate în sens larg, care să adopte o abordare mai cuprinzătoare, incluzând zone de habitat neeligibil. Alte state și-au delimitat siturile cu mai mare exactitate, limitându-le mai mult la zona de habitat eligibil.

Barometrul Natura 2000 actualizează în mod periodic informațiile referitoare la numărul de situri și la suprafața acoperită la nivelul fiecărei țări și la nivelul UE.

Vizualizatorul Natura 2000 este un instrument online care permite utilizatorului să localizeze și să exploreze siturile Natura 2000 amplasate oriunde în UE, prin simpla apăsare a unui buton.

Informații suplimentare:

Listele siturilor Natura 2000 autorizate de Comisie în fiecare regiune biogeografică.
Natura 2000 în toate statele membre

7. Care este diferența dintre o arie specială de conservare (ASC), un sit de importanță comunitară (SIC), o arie de protecție specială (SPA) și un sit Natura 2000?

ASC, SCI și SPA sunt denumite în mod colectiv situri Natura 2000. Ariile de protecție specială sunt situri Natura 2000 care au fost desemnate în temeiul Directivei privind păsările, în timp ce siturile de importanță comunitară și ariile speciale de conservare sunt situri desemnate în temeiul Directivei privind habitatele. SIC și ASC vizează același sit. Singura distincție dintre cele două este nivelul lor de protecție.

Siturile de importanță comunitară sunt situri care au fost adoptate oficial de către Comisia Europeană și, prin urmare, fac obiectul dispozițiilor privind protecția sau al articolului 6 alineatele (2), (3) și (4). Ariile speciale de conservare sunt situri de importanță comunitară care au fost desemnate de statele membre printr-un act juridic și pentru care se aplică măsurile de conservare necesare pentru a asigura conservarea speciilor și a tipurilor de habitate prezente de importanță europeană.

A se vedea: Nota Comisiei privind desemnarea ariilor speciale de conservare (ASC)

8. Rețeaua Natura 2000 este finalizată? Vor fi adăugate situri noi în viitor?

Rețeaua Natura 2000 a UE conține peste 27 000 de situri în toate cele 28 de state membre ale UE (conform datelor pentru 2016). Împreună, acestea acoperă peste 1 milion de kilometri pătrați, ceea ce reprezintă aproape o cincime din suprafața terestră europeană (18,36 %), precum și o parte importantă a mărilor înconjurătoare. Aceasta o face una dintre cele mai mari rețele coordonate de arii de conservare din întreaga lume.

Comisia Europeană, cu sprijinul Centrului tematic european pentru biodiversitate, evaluează, atât la nivel național, cât și la nivel biogeografic, dacă fiecare specie și tip de habitat este suficient acoperit(ă) de siturile existente în rețea. Aceasta a concluzionat că rețeaua Natura 2000 este în prezent finalizată în mare măsură pe teritoriul terestru, însă a cerut anumitor state membre să propună situri suplimentare pentru mai multe specii și habitate, pentru a finaliza rețeaua pe teritoriul lor.

Progresele în ceea ce privește desemnarea siturilor Natura 2000 în mediul marin au fost însă mult mai lente decât pentru mediul terestru. Până în prezent (iunie 2016), au fost desemnate mai mult de 3 000 de situri marine Natura 2000, care acoperă aproape 6 % din suprafața marină totală a UE (peste 360 000 km²). Unul dintre motivele principale pentru progresele lente în ceea ce privește desemnarea siturilor marine a fost lipsa informațiilor științifice privind distribuirea habitatelor și a speciilor marine protejate ale UE, în special la un nivel de detaliu suficient pentru a permite identificarea siturilor și introducerea unei gestionări adecvate.

Comisia Europeană și statele membre și-au intensificat recent eforturile de a desemna mai multe situri marine, în special în zonele jurisdicționale maritime aflate în larg, dincolo de apele teritoriale ale statelor membre.

Informații suplimentare:

Natura 2000
Rețeaua Natura 2000 în mediul marin

9. Siturile pot fi modificate sau scoase de pe listă și eliminate din rețeaua Natura 2000?

Un sit poate fi scos de pe listă doar dacă și-a pierdut valoarea de conservare din cauza evoluțiilor naturale iar aceasta nu poate fi restabilită prin măsuri de gestionare. Cu toate acestea, este important să se țină seama de faptul că simpla degradare a sitului, cauzată, de exemplu, de gestionarea necorespunzătoare, ar reprezenta o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Astfel de situri nu pot fi declasificate doar pentru că au fost lăsate să se deterioreze și nu au fost gestionate corect în conformitate cu cerințele celor două directive privind natura. Siturile care au fost distruse și pentru care au fost luate măsuri compensatorii adecvate în temeiul articolului 6 alineatul (4) din Directiva privind habitatele pot fi eliminate din listă. De asemenea, siturile pentru care se pare că desemnarea sau delimitarea inițială se bazează pe informații științifice eronate pot fi modificate sau eliminate din listă. Orice propunere pentru o astfel de modificare de către un stat membru va fi autorizată de către Comisie doar dacă este susținută în mod corespunzător din punct de vedere științific.

Informații suplimentare: Hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-301/12.

10. Cum pot afla despre siturile Natura 2000 din statele membre? Cum pot afla dacă terenul meu este sau nu inclus în Natura 2000?

Comisia Europeană, cu ajutorul Agenției Europene de Mediu, a creat un sistem public de cartografiere GIS online - denumit vizualizatorul Natura 2000 - care oferă amplasarea exactă a fiecărui sit Natura 2000 în rețeaua UE. Utilizatorul poate căuta și cerceta orice sit amplasat oriunde în UE. Datorită scării mari a hărților, limitele sitului și principalele caracteristici ale peisajului sunt ușor vizibile.

De asemenea, vizualizatorul Natura 2000 oferă acces la formularul-tip de date (FTD) care însoțește fiecare sit. FTD înregistrează speciile și tipurile de habitate de importanță la nivelul UE pentru care a fost desemnat situl, precum și dimensiunea populației și gradul de conservare în interiorul sitului la momentul desemnării.

De asemenea, informații mai detaliate privind siturile Natura 2000 pot fi obținute de la autoritățile competente pentru conservarea naturii din fiecare stat membru.

Informații suplimentare:

Vizualizatorul Natura 2000;
Acces la datele din rețeaua Natura 2000
Natura 2000 în toate statele membre

11. Desemnarea ca sit Natura 2000 înseamnă că trebuie să încetez toate activitățile economice din cadrul sitului? Acest lucru îmi afectează dreptul de proprietate?

Oamenii adesea asociază conservarea naturii cu rezervații naturale stricte, în care activitățile umane sunt excluse în mod sistematic. Natura 2000 adoptă o abordare diferită. Rețeaua recunoaște pe deplin faptul că omul este o parte integrantă a naturii și că atât oamenii cât și natura lucrează cel mai bine în parteneriat.

Prin urmare, desemnarea ca sit Natura 2000 nu înseamnă că toate activitățile economice trebuie oprite. În unele cazuri, într-adevăr, sunt necesare adaptări sau modificări pentru a proteja speciile și habitatele pentru care a fost desemnat situl sau pentru a ajuta la readucerea acestora la o stare bună de conservare. Dar, în multe alte cazuri, activitățile existente vor continua ca și înainte.

De fapt, în cazul a numeroase situri, speciile și habitatele prezente pot fi în întregime dependente de continuarea unor astfel de activități pentru supraviețuirea lor pe termen lung și, în astfel de cazuri, va fi important să se găsească modalități de a continua susținerea și, dacă este cazul, intensificarea acestor activități - cum ar fi cositul periodic sau pășunatul sau controlul frezării tufărișurilor.

Prin urmare, nu se poate generaliza. Depinde mult de condițiile specifice de mediu, precum și de cele sociale și economice ale fiecărui sit și de cerințele ecologice exacte ale speciilor și ale tipurilor de habitate prezente. Acest fapt poate fi evaluat numai de la caz la caz.

12. Desemnarea ca sit Natura 2000 va pune capăt activităților tradiționale, cum ar fi colectarea turbei și tăierea copacilor?

Activitățile tradiționale vor putea continua ca și înainte, dacă nu au un impact negativ asupra speciilor sau asupra tipurilor de habitate pentru care a fost desemnat situl. Din nou, evaluarea trebuie făcută în funcție de fiecare caz în parte. Numai atunci va deveni clar dacă există un impact sau nu. Dacă există un impact negativ, studiile vor contribui la determinarea amplorii și a celor mai bune mijloace de reducere sau eliminare a acestuia (de exemplu, relocarea activităților către o altă parte a sitului sau adaptarea practicilor și a calendarului acestora) astfel încât acesta să nu mai producă deteriorarea sau degradarea speciilor și a habitatelor pentru care a fost desemnat situl.

13. Este permisă vânătoarea în cadrul siturilor Natura 2000?

Vânătoarea este un exemplu tipic de activități în desfășurare care pot fi continuate într-un sit Natura 2000, cu condiția să nu aibă niciun impact negativ asupra speciilor sau tipurilor de habitate pentru care a fost desemnat situl. Directiva privind păsările și Directiva privind habitatele recunosc legitimitatea vânătorii ca formă de utilizare durabilă și nu interzic a priori practicarea acesteia în cadrul siturilor Natura 2000. În schimb, directivele stabilesc un cadru pentru controlul activităților de vânătoare pentru a asigura un echilibru între vânătoare și interesul pe termen lung de menținere a populațiilor sănătoase și viabile de specii vânate.

Informații suplimentare: Inițiative privind vânătoarea durabilă

14. Activitățile recreative sunt în continuare permise în cadrul siturilor Natura 2000?

Oamenii caută natura din motive diferite. Mulți doresc să se relaxeze în calmul și liniștea unui peisaj pitoresc, unii sunt dornici să exploreze zone noi, în timp ce alții sunt mai interesați de activitățile în natură, cum ar fi înotul, mersul pe jos, ciclismul, pescuitul, vânătoarea etc. Indiferent de motivație, Natura 2000 oferă oamenilor o oportunitate unică de a descoperi și de a se bucura de bogata moștenire naturală a Europei.

Aceste activități recreative sunt compatibile cu dispozițiile Directivei privind habitatele și ale Directivei privind păsările, cu condiția să nu afecteze în mod negativ habitatele și speciile prezente. Adesea, cheia se regăsește în planificarea sensibilă și utilizarea inteligentă a resurselor, garantându-se că acestea nu vor avea ca efect distrugerea sursei efective din care provin.

Stabilirea obiectivelor de conservare pentru siturile Natura 2000

15. Ce rol au obiectivele de conservare și cum se stabilesc acestea?

Obiectivele de conservare sunt menite să definească, cât mai precis posibil, starea dorită sau gradul de conservare care trebuie atins pentru un anumit sit. Ar trebuie stabilite obiective pentru fiecare dintre tipurile de habitat și speciile prezente în cadrul sitului respectiv.

Acestea sunt prezentate adesea ca obiective cantitative, de exemplu menținerea populației unei anumite specii la un anumit număr minim de indivizi sau îmbunătățirea gradului de conservare a unui tip de habitat de la categoria C la categoria B în termen de 10 ani.

Stabilirea clară a obiectivelor de conservare pentru Natura 2000 este esențială pentru a asigura că fiecare sit din rețea contribuie în modul cel mai eficient posibil la obiectivul global al celor două directive privind natura, acela de a atinge un stadiu de conservare corespunzător pentru toate tipurile de habitat și speciile pe care le protejează1, în întreaga arie de extindere a acestora în cadrul UE.

Obiectivele de conservare sunt specifice pentru fiecare sit și se bazează pe o cunoaștere temeinică a sitului și a speciilor/habitatelor prezente, a cerințelor ecologice, precum și a amenințărilor și presiunilor la adresa continuității prezenței acestora în cadrul sitului. Acest lucru se datorează faptului că fiecare sit Natura 2000 prezintă propriul set unic de condiții biotice, abiotice și socio-economice care pot varia în mod semnificativ de la un sit la altul, inclusiv atunci când siturile găzduiesc aceleași specii și habitate.

De asemenea, este recomandabil să se stabilească obiective de conservare pentru o întreagă serie de situri sau pentru anumite specii sau habitate într-o regiune sau țară dată (obiective de conservare naționale sau regionale). Acest lucru va contribui nu numai la stabilirea obiectivelor de conservare la nivel individual al sitului, ci, de asemenea, la identificarea priorităților strategice în cadrul sitului și între diferitele situri. În acest mod, măsurile care au cel mai mare potențial de a îmbunătăți sau de a menține stadiul de conservare a habitatelor dintr-o anumită specie sau din regiunea sau țara respectivă pot fi considerate drept prioritare.

Comisia a publicat o notă interpretativă care oferă orientări cu privire la stabilirea obiectivelor de conservare pentru rețeaua Natura 2000, ce conține explicații suplimentare.

1 Obiectivul Directivei privind păsările este formulat ușor diferit, însă scopul este același.

16. 16. Cine este responsabil pentru stabilirea obiectivelor de conservare? Sunt consultați proprietarii/administratorii?

Stabilirea obiectivelor de conservare este responsabilitatea autorităților competente din fiecare stat membru. Directivele privind natura nu precizează modul în care ar trebui realizat acest lucru, întrucât este la latitudinea fiecărui stat membru să decidă cu privire la forma și mijloacele de punere în aplicare a dispozițiilor acestora. Cu toate acestea, obiectivul directivelor privind natura constă tocmai în a atinge un stadiu corespunzător de conservare a speciilor și a habitatelor de interes comunitar și în a utiliza rețeaua Natura 2000 pentru atingerea acestui obiectiv.

Pe lângă garantarea faptului că obiectivele de conservare se bazează pe cunoștințe solide, Comisia recomandă totuși ca toate părțile interesate - fie că este vorba despre proprietari sau administratori de terenuri sau de ONG-uri din domeniul conservării - să fie implicate în procesul de stabilire a obiectivelor de conservare. Acest lucru va contribui la definirea unor obiective realiste și realizabile.

Pe lângă faptul că proprietarii și administratorii de terenuri au în general o foarte bună înțelegere a gestionării siturilor care a condus în trecut la succese sau eșecuri în materie de conservare, este, de asemenea, important să se permită o dezbatere bidirecțională între autorități și principalele părți interesate, cu privire la modul în care obiectivele și măsurile de conservare a sitului pot fi cel mai bine definite. Discuțiile și comunicarea cu privire la importanța, rolul și obiectivele de conservare a unui anumit sit vor contribui, de asemenea, la îmbunătățirea conștientizării și implicării tuturor celor implicați.

17. Unde pot găsi mai multe informații cu privire la obiectivele de conservare a unui sit anume?

Fiecare țară are propriul său mecanism de publicare a obiectivelor de conservare a siturilor sale. Acestea pot fi precizate în deciziile sau actele juridice de desemnare a sitului sau în documentele însoțitoare. Ele pot fi publicate pe site-ul web al autorităților competente în domeniul naturii. De asemenea, acestea sunt, de regulă, incluse și detaliate în planurile de gestionare a siturilor Natura 2000 sau în instrumentele similare, acolo unde există astfel de instrumente. Comisia a recomandat statelor membre să furnizeze informații ușor accesibile cu privire la obiectivele de conservare Natura 2000 într-o modalitate pertinentă și ușor de înțeles de către proprietarii și administratorii de terenuri.

18. Cum pot ști ce activități sunt sau nu sunt compatibile cu Natura 2000 în cazul în care nu au fost stabilite obiective de conservare?

Obiectivele de conservare ar trebui să fie stabilite de către autorități pentru toate siturile Natura 2000. Cu toate acestea, se poate întâmpla ca procesul să fi fost întârziat, iar obiectivele de conservare să lipsească în continuare.

Într-o astfel de situație, este responsabilitatea autorităților competente să informeze părțile interesate cu privire la implicațiile desemnării unei zone ca sit Natura 2000. În special, acestea ar trebui să comunice dacă anumite activități ar trebui adaptate sau chiar excluse pentru a se evita deteriorarea sitului sau ce activități ar trebui promovate în vederea îmbunătățirii condițiilor de conservare a sitului. Formularul-tip de date (FTD) este o sursă utilă de informații pentru a înțelege motivele pentru care a fost desemnat un anumit sit. Acesta trebuie să fie consultat de fiecare dată când se adoptă decizii în materie de gestionare (de exemplu, atunci când se redactează documente de gestionare sau când se planifică investiții noi).

Cerința minimă ar fi să se evite deteriorarea habitatelor și a speciilor prezente în mod semnificativ în cadrul sitului, în conformitate cu formularul-tip de date. În cazul în care lipsesc informațiile științifice, ar trebui să prevaleze o abordare precaută.

Informații detaliate cu privire la cerințele sitului se regăsesc, de asemenea, în planurile de gestionare Natura 2000, după caz, sau în alte documente relevante (de exemplu, documente privind obiectivele de conservare, actele de desemnare a sitului etc.).

De regulă, statele membre furnizează informații detaliate cu privire la siturile Natura 2000, inclusiv motivele care au stat la baza desemnării, obiectivele de conservare, planurile de gestionare și măsurile de conservare, care sunt puse la dispoziția publicului prin intermediul unor site-uri internet și prin alte mijloace (de exemplu, prin intermediul administrațiilor locale). Unele țări oferă, de asemenea, informații specifice și detaliate pentru proprietarii și utilizatorii principali ai terenurilor din toate siturile Natura 2000 (de exemplu, prin intermediul unor notificări particulare precum în Regatul Unit sau prin crearea unor grupuri ori comitete locale în cadrul cărora părțile interesate sunt implicate, încă de la început, în gestionarea siturilor, astfel cum este cazul în Franța și în alte state membre ale UE). Proprietarii și utilizatorii terenurilor pot, de asemenea, să se adreseze autorităților locale de conservare pentru a afla mai multe despre anumite situri Natura 2000.

Gestionarea siturilor Natura 2000

19. Cine este responsabil pentru stabilirea măsurilor de conservare?

Stabilirea măsurilor de conservare în cadrul siturilor Natura 2000 este responsabilitatea autorităților competente din fiecare stat membru. În conformitate cu Directiva privind habitatele [articolul 6 alineatul (1)]: „Pentru ariile speciale de conservare, statele membre adoptă măsurile de conservare necesare, inclusiv, după caz, planuri de gestionare adecvate, speciale sau incluse în alte planuri de dezvoltare, precum și actele administrative sau clauzele contractuale adecvate în conformitate cu necesitățile ecologice ale tipurilor de habitate naturale din anexa I sau ale speciilor din anexa II prezente pe teritoriul respectivelor situri”.

Trebuie stabilite de către statele membre măsurile de conservare necesare pentru toate ariile speciale de conservare (ASC), iar acest regim general de conservare se aplică tuturor tipurilor de habitate naturale menționate în anexa I și speciilor menționate în anexa II prezente pe teritoriul siturilor respective, cu excepția celor identificate ca nesemnificative în formularul-tip de date Natura 2000.

Comisia a pus la dispoziție orientări privind stabilirea de măsuri de conservare pentru siturile Natura 2000 și a publicat o revizuire a dispozițiilor articolului 6 alineatul (1) și a punerii în practică a acestora în diferite state membre.

Este disponibilă o compilație a celor mai importante hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene referitoare la articolul 6 din Directiva privind habitatele, inclusiv privind obligația de a lua măsurile de conservare necesare în cadrul siturilor Natura 2000.

20. Cum sunt identificate și instituite măsurile de conservare pentru un sit Natura 2000? Până când ar trebui acestea să fie în vigoare?

Măsurile de conservare sunt acele acțiuni concrete care trebuie puse în aplicare pentru a atinge obiectivele de conservare a unui sit. Acestea trebuie să corespundă cerințelor ecologice ale tipurilor de habitate și ale speciilor prezente. La stabilirea măsurilor de conservare trebuie să fie luate în considerare, de asemenea, contextul economic, social și cel cultural, precum și caracteristicile regionale și locale. Acest principiu este consacrat în Directiva privind habitatele (articolul 2).

Pentru a identifica măsurile de conservare necesare, este esențial să se dispună de o bază de informații solide privind condițiile existente în cadrul sitului, precum și stadiul de conservare, amenințările, presiunile și nevoile speciilor și ale tipurilor de habitate prezente și contextul socio-economic general (destinațiile existente ale terenurilor, dreptul de proprietate, interesele părților interesate, activitățile economice în curs etc.).

Măsurile de conservare, la fel ca obiectivele de conservare, sunt de regulă specifice fiecărui sit și trebuie stabilite de la caz la caz. Acest lucru se datorează faptului că fiecare sit Natura 2000 prezintă propriul set unic de condiții biotice, abiotice și socio-economice care pot varia în mod semnificativ de la un sit la altul, inclusiv atunci când siturile găzduiesc aceleași specii și habitate.

Statele membre au la dispoziție 6 ani, din momentul în care un sit a fost adoptat ca sit de importanță comunitară (SIC), ca să instituie măsurile de conservare necesare și să desemneze situl ca arie specială de conservare (ASC). Perioada de 6 ani ar trebui să fie folosită nu numai pentru a colecta toate informațiile necesare cu privire la sit, ci și pentru a informa, a dezbate și a negocia cu toate grupurile de interese cu privire la măsurile care ar trebui puse în aplicare pentru a realiza obiectivele de conservare stabilite pentru sit.

Directivele privind natura nu precizează modul în care ar trebui realizat acest lucru, întrucât este la latitudinea fiecărui stat membru să decidă cu privire la forma și mijloacele de punere în aplicare a dispozițiilor acestora.

Comisia a pus la dispoziție orientări privind stabilirea de măsuri de conservare pentru siturile Natura 2000.

21. Ce tipuri de măsuri de conservare ar putea fi introduse?

După cum s-a menționat anterior, acest lucru trebuie stabilit de la caz la caz, în funcție de condițiile ecologice, precum și de condițiile socio-economice ale sitului. Măsurile de conservare ar putea varia de la:

  • „a nu face nimic”, întrucât niciun fel de măsuri suplimentare nu sunt necesare în afară de continuarea modului curent de gestionare a sitului;
  • măsuri „simple”, cum ar fi evitarea perturbărilor în timpul sezonului de împerechere sau menținerea cositului sau tăierii fânului la intervale regulate sau creșterea cantității de lemn mort în pădure;
  • până la activități de refacere „majore” care implică îndepărtarea completă a speciilor neindigene sau refacerea hidrologică a unei zone umede, de exemplu.

În unele cazuri, neintervenția și protecția strictă pot fi de asemenea considerate o măsură de conservare, în special pentru habitate și specii care sunt foarte vulnerabile la orice fel de intervenție umană și, prin urmare, necesită zone de refugiu stricte pentru a asigura supraviețuirea lor în continuare.

Comisia a publicat o revizuire a abordărilor privind stabilirea măsurilor de conservare în diferite state membre și o multitudine de exemple ale diferitelor măsuri de conservare care au fost puse în aplicare în contextul unei varietăți de condiții în întreaga UE.

Pot fi necesare diferite tipuri de măsuri în cadrul siturilor Natura 2000, inclusiv activitățile de refacere care necesită efectuarea lucrărilor în anumite momente specificate, cum ar fi lucrările de refacere hidrologică a unei zone umede, replantarea unor specii, reintroducerea sau reconsolidarea populațiilor, instalațiilor sau a infrastructurii necesare etc. De asemenea, este posibil să fie necesară introducerea unor acțiuni recurente în cadrul sitului, în mod regulat, pentru a menține sau îmbunătăți starea de conservare a unor habitate sau a populației anumitor specii. Acest tip de acțiuni poate include, de exemplu, cositul sau pășunatul pajiștilor, curățarea regulată a tufărișurilor, gestionarea regimurilor hidrologice pentru zonele umede etc. Activitățile de supraveghere, de apărare și de pază ar putea fi, de asemenea, necesare pentru a asigura protecția adecvată a unor zone.

Pregătirea măsurilor necesare necesită o planificare atentă și elaborarea de planuri și specificații tehnice detaliate pentru a asigura punerea în aplicare corectă a acestora. De obicei, și monitorizarea face parte din măsurile de conservare planificate, întrucât urmărirea și evaluarea rezultatelor obținute este necesară pentru a evalua eficacitatea măsurilor și a introduce ajustările necesare atunci când este cazul.

În cele din urmă, introducerea măsurilor de conservare în siturile Natura 2000 este adesea cel mai bine realizată dacă este însoțită de informații adecvate și de sensibilizarea populației care trăiește în zonă și în special a principalelor părți interesate și a grupurilor de interese vizate de acțiuni sau implicate în punerea lor în aplicare. Creșterea gradului de conștientizare este, de asemenea, utilă în special în cazul în care siturile sunt deschise accesului și utilizării de către terți, adică de către persoanele care nu sunt proprietari de terenuri, chiriași sau autorități publice. Creșterea gradului de conștientizare și buna înțelegere între cei care folosesc ariile respective poate fi una dintre cele mai importante abordări ale gestionării.

22. Ce sunt planurile de gestionare Natura 2000? Sunt acestea obligatorii?

Pentru a garanta că siturile sunt gestionate într-un mod clar și transparent, Comisia Europeană încurajează cu fermitate statele membre să elaboreze planuri de gestionare Natura 2000, în strânsă cooperare cu părțile interesate locale. Instituirea planurilor de gestionare a siturilor Natura 2000 este în responsabilitatea autorităților competente pentru Natura 2000. Un plan de gestionare reprezintă un cadru solid și eficient pentru punerea în aplicare și monitorizarea măsurilor de conservare.

Deși nu sunt obligatorii în temeiul Directivei privind habitatele, planurile de gestionare Natura 2000 sunt instrumente foarte utile deoarece:

  • furnizează o înregistrare completă a obiectivelor de conservare și a condițiilor și cerințelor ecologice ale habitatelor și speciilor prezente în cadrul sitului pentru a fi clar pentru toți ce se conservă și de ce;
  • analizează contextul socio-economic și cultural al ariei și interacțiunile dintre diferitele utilizări ale terenului și speciile și habitatele prezente;
  • oferă un cadru pentru o dezbatere deschisă între toate grupurile de interese și contribuie la construirea unui consens cu privire la gestionarea pe termen lung a sitului și creează, de asemenea, un sentiment de participare comună la rezultatul final;
  • contribuie la găsirea unor soluții practice de gestionare care sunt durabile și mai bine integrate în alte practici privind utilizarea terenului;
  • asigură un mijloc de stabilire a responsabilităților diferiților actori socio-economici, ale autorităților și ale ONG-urilor în punerea în aplicare a măsurilor de conservare necesare identificate.

Planurile de gestionare Natura 2000 pot fi concepute în mod special pentru sit sau integrate în alte planuri de dezvoltare, cu condiția ca obiectivele de conservare Natura 2000 să fie incluse în mod clar în astfel de planuri.

23. Există instrumente disponibile pentru a ajuta la pregătirea planurilor de gestionare Natura 2000?

Orientări pentru elaborarea planurilor de gestionare a siturilor Natura 2000, pentru stabilirea măsurilor de conservare și pentru desfășurarea procesului de planificare a gestionării în cadrul siturilor Natura 2000 sunt disponibile pe site-ul web al Comisiei Europene2, precum și în numeroase țări.

De asemenea, sprijinul financiar poate proveni de la fondurile structurale ale UE (Fondul european de dezvoltare regională, Fondul de coeziune), de la Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) și programul LIFE pentru elaborarea, actualizarea și punerea în aplicare a planurilor de gestionare pentru siturile Natura 2000.

Aceste fonduri europene au fost utilizate în mod substanțial în trecut pentru pregătirea planurilor de gestionare Natura 2000, de exemplu FEADR în Franța, Italia, Spania, Portugalia și în unele landuri din Germania; FEDR în Grecia, Polonia, Ungaria Italia; Fondul de coeziune în Lituania; și LIFE în Cipru, Ungaria, Lituania și în multe alte țări. Aceste fonduri vor continua să fie utilizate în viitor pentru revizuirea și actualizarea planurilor de gestionare, în funcție de programele naționale de punere în aplicare.

24. Cum sunt identificate cerințele ecologice ale tipurilor de habitate și ale speciilor? Simpla prezență a unei specii sau a unui tip de habitat de importanță la nivelul UE presupune schimbări în ceea ce privește gestionarea într-un sit?

Cerințele ecologice ale tipurilor de habitate și ale speciilor implică toate imperativele ecologice, inclusiv factorii abiotici și biotici, care sunt considerate necesare pentru a asigura conservarea tipurilor de habitat (și anume, structura și funcțiile specifice ale habitatului care sunt necesare pentru menținerea sa pe termen lung, speciile sale tipice etc.) și a speciilor prezente în cadrul sitului, inclusiv a relațiilor acestora cu mediul fizic (aer, apă, sol, vegetație etc.).

Aceste cerințe se bazează pe cunoștințe științifice și ar trebui să fie stabilite de la caz la caz, ceea ce înseamnă că necesitățile ecologice pot varia de la o specie la alta sau de la un tip de habitat la altul în cadrul aceluiași sit, dar și pentru aceeași specie sau tip de habitat de la un sit la altul. Acestea sunt independente de orice considerații de natură socio-economică.

Pot fi consultate sursele naționale și regionale disponibile pentru a colecta informații detaliate și relevante cu privire la necesitățile ecologice ale tipurilor de habitate și ale speciilor de importanță la nivelul UE, pentru a sprijini gestionarea acestora. De asemenea, Comisia a publicat ghiduri de gestionare pentru unele habitate și specii, care furnizează informații relevante în această privință.

25. Siturile Natura 2000 includ adesea specii și habitate care nu sunt incluse în Directiva privind păsările și Directiva privind habitatele. Ar trebui să fie instituite, de asemenea, măsuri specifice de conservare pentru aceste specii și habitate?

De regulă, nu; în ceea ce privește conformitatea cu Directiva privind păsările și Directiva privind habitatele, numai speciile și tipurile de habitate protejate în temeiul celor două directive și prezente în cadrul sitului Natura 2000 necesită stabilirea de măsuri de conservare. Cu toate acestea, speciile care nu sunt protejate ca atare în temeiul Directivei privind habitatele, dar sunt tipice pentru un tip de habitat din anexa I sau sunt necesare pentru conservarea unei specii de importanță comunitară (de exemplu protejarea mușuroaielor pentru păsări) ar putea necesita, de asemenea, o atenție deosebită. Autoritățile competente ar trebui să fie în măsură să furnizeze informații relevante.

În plus, gestionarea siturilor poate ține seama, de asemenea, de alte specii și habitate care nu sunt protejate în temeiul directivelor UE privind natura. Statele membre și, de fapt, proprietarii și administratorii individuali sunt pe deplin liberi să stabilească obiective și/sau măsuri de conservare și pentru speciile și habitatele care nu sunt vizate de cele două directive, de exemplu pentru habitatele și speciile protejate sau pe cale de dispariție la nivel național sau regional.

26. Sunt obligatorii măsurile de conservare în cadrul siturilor Natura 2000?

Procesul de instituire a măsurilor de conservare necesare pentru fiecare sit Natura 2000 nu este o dispoziție opțională; el este obligatoriu pentru toate statele membre. Aceasta înseamnă că, pentru fiecare sit Natura 2000, măsurile de conservare care sunt considerate necesare trebuie să fie stabilite și puse în aplicare (cauza CJUE C-508/04).

Cu toate acestea, este util să se facă o distincție între acele măsuri care sunt considerate necesare pentru conservarea și refacerea speciilor și a tipurilor de habitate prezente în cadrul sitului și cele care sunt considerate de dorit și „ar fi bine să fie puse în aplicare dacă există mijloace și posibilități pentru a face acest lucru”. În mod ideal, cele din urmă pot fi identificate ca atare în planul de gestionare Natura 2000, fiind considerate măsuri de tipul cele mai bune practici menite să îmbunătățească nivelul general al biodiversității în sit și care depășesc cerințele obligatorii pentru sit.

Punerea în aplicare a măsurilor de conservare nu implică întotdeauna gestionarea activă sau măsuri de refacere precum îndepărtarea speciilor alogene invazive sau diversificarea structurii de vârstă a arboreturilor. Aceasta poate include, de asemenea, măsuri de protecție astfel încât să se evite perturbări ale unei specii în timpul sezonului de împerechere.

Este disponibilă o compilație a celor mai importante hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene referitoare la articolul 6 din Directiva privind habitatele, inclusiv privind obligația de a lua măsurile de conservare necesare în cadrul siturilor Natura 2000.

27. Cum sunt formulate măsurile de conservare?

Măsurile de conservare ar trebui să fie descrise suficient de detaliat pentru a asigura punerea în aplicare efectivă a acestora. Ar trebui puse la dispoziție informații cu privire la locul în care vor fi aplicate și o descriere a mijloacelor și a instrumentelor necesare pentru punerea lor în aplicare, împreună cu informații privind rolurile și responsabilitățile diferiților actori implicați. Limbajul utilizat în descrierea măsurilor de conservare ar trebui să fie clar, astfel încât măsurile să fie pe înțelesul tuturor.

Măsurile de conservare ar trebui să fie revizuite și adaptate atunci când este necesar, de exemplu pe baza rezultatelor efective ale măsurilor deja întreprinse. Este, de asemenea, important să se indice costurile estimate și finanțările disponibile și să se stabilească un calendar pentru revizuirea măsurilor de conservare adoptate în ceea ce privește punerea lor efectivă în aplicare și gradul de adecvare al acestora pentru realizarea obiectivelor de conservare.

28. Cine decide care sunt măsurile de conservare necesare? Sunt consultate părțile interesate?

Decizia asupra măsurilor de conservare necesare intră în responsabilitatea autorităților competente din fiecare țară. Directivele privind natura nu specifică tipul de măsuri de conservare care trebuie puse în aplicare, în afara precizării că acestea trebuie să corespundă cerințelor ecologice ale speciilor și tipurilor de habitate prezente în cadrul sitului. Rămâne la latitudinea fiecărui stat membru să elaboreze și să pună în aplicare tipul de măsuri pe care le consideră cele mai adecvate și eficace pentru siturile Natura 2000.

Pe lângă asigurarea faptului că măsurile de conservare se bazează pe cunoștințe solide, Comisia recomandă totuși cu fermitate ca administratorii sau proprietarii de terenuri, precum și alte părți interesate relevante - fie că sunt reprezentanți ai comunităților locale sau ai ONG-urilor din domeniul conservării - să fie implicați în mod activ în procesul de identificare a măsurilor de conservare necesare și în pregătirea planurilor de gestionare Natura 2000.

În special, proprietarii și administratorii de terenuri ar trebui să fie implicați într-un stadiu incipient în elaborarea măsurilor de conservare specifice sitului. Participarea acestora la planificarea și pregătirea măsurilor de conservare pentru un sit Natura 2000 oferă posibilitatea de a beneficia de cunoștințele lor de specialitate și, de asemenea, le oferă o ocazie excelentă de a participa activ la punerea în aplicare a măsurilor de conservare. Bunele practici actuale presupun asigurarea contribuției active a tuturor părților interesate relevante, de exemplu prin înființarea unor grupuri sau comitete administrative.

O bună comunicare încă de la început va contribui, de asemenea, la identificarea compromisurilor necesare și a sinergiilor între ceea ce s-a făcut deja și ceea ce poate fi îmbunătățit. Rezultatul este probabil să fie mai eficient din punctul de vedere al costurilor și mai puțin consumator de timp. De asemenea, acest lucru va crește semnificativ șansele de succes, întrucât va încuraja și va abilita diferitele părți interesate să se implice mai activ și să fie mai dedicate gestionării sitului Natura 2000.

Odată stabilite, măsurile de conservare ar trebui, de asemenea, să fie comunicate publicului larg (de exemplu, pe site-uri internet, în presa locală, în registrele oficiale ale autorităților locale).

29. Cum se decide între măsurile de conservare care sunt susceptibile să aibă efecte pozitive asupra unui anumit tip de habitat sau a unei specii, deși este posibil să contribuie la deteriorarea unui alt tip de habitat sau unei alte specii?

Se poate întâmpla ca o anumită măsură de conservare să aducă beneficii pentru o singură specie sau un singur habitat, în timp ce aceasta ar putea avea o influență negativă asupra altora. De exemplu, decizia de a elimina o specie invazivă ar putea însemna eliminarea unui habitat pentru unele păsări. Compromisurile mai mici sunt frecvente, însă obiectivele de conservare bine gândite vor contribui la luarea deciziei corecte. Este important să se facă trimitere la aceste obiective pentru a identifica prioritățile specifice fiecărui sit pentru măsurile de conservare și să se evalueze eventualele efecte pozitive și negative ale măsurilor avute în vedere, în raport cu prioritățile respective.

Compromisurile pot fi deseori evitate sau reduse la minimum prin sincronizarea inteligentă a măsurilor și prin orientarea acestora către anumite părți din sit sau chiar prin compensarea efectului asupra unei părți a sitului prin măsuri de conservare pentru același habitat sau aceeași specie într-o altă parte.

30. Măsurile de conservare pot fi similare pentru diferite situri Natura 2000?

Măsurile de conservare trebuie să corespundă obiectivelor de conservare stabilite pentru fiecare sit și, de regulă, sunt specifice unui anumit sit. Cu toate acestea, pot fi necesare măsuri similare în diferite situri Natura 2000 care au caracteristici și obiective similare. În astfel de cazuri, măsurile de conservare pot fi aplicate și împreună (de exemplu, un plan de gestionare Natura 2000 care poate cuprinde mai multe situri necesitând măsuri similare).

31. Cum vor fi puse în aplicare măsurile de conservare necesare?

Autoritățile competente sunt cele care au sarcina de a stabili modalitățile optime de punere în aplicare a măsurilor de conservare necesare care au fost identificate pentru siturile Natura 2000. Directiva prevede doar că acestea pot implica măsuri legislative, administrative sau contractuale adecvate. Alegerea între aceste măsuri este lăsată la latitudinea statelor membre, în conformitate cu principiul subsidiarității.

Cu toate acestea, statele membre trebuie să aleagă cel puțin una dintre cele trei categorii și să se asigure că pot atinge obiectivele de conservare prin intermediul următoarelor măsuri:

  • măsuri legislative: acestea urmăresc, de regulă, un tipar prevăzut în dreptul procedural și pot stabili cerințe specifice cu privire la activitățile care pot fi permise, restricționate sau interzise în cadrul sitului;
  • măsuri administrative: acestea pot stabili dispoziții relevante cu privire la punerea în aplicare a măsurilor de conservare sau la autorizarea altor activități în cadrul sitului;
  • măsuri contractuale: acestea implică încheierea unor contracte sau acorduri, de regulă între autoritățile de gestionare și proprietarii de terenuri sau utilizatorii din cadrul sitului.

Nu există o ierarhie între cele trei categorii. Astfel, statele membre au posibilitatea de a utiliza pentru un sit Natura 2000 o singură categorie de măsuri (de exemplu, doar măsuri contractuale) sau o combinație de măsuri (de exemplu, combinație de măsuri legislative și contractuale). Singurele condiții obligatorii sunt ca măsurile să fie adecvate pentru a se evita deteriorarea habitatelor sau perturbarea semnificativă a speciilor pentru care situl a fost desemnat [în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Directiva privind habitatele] și ca acestea să corespundă cerințelor ecologice ale habitatelor și ale speciilor prezente în sit [în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind habitatele]. Astfel de cerințe ecologice pot ajunge de la simpla protecție împotriva deteriorării la refacerea activă a structurilor și funcțiilor ecosistemice corespunzătoare, în funcție de gradul de conservare efectivă a speciilor și a habitatelor vizate.

Măsurile de conservare pro-activă sau de refacere pot fi realizate prin intermediul unor acorduri contractuale cu proprietarii sau administratorii de terenuri, inclusiv acorduri privind modul în care trebuie acoperite costurile măsurilor care depășesc obligațiile legale. Costurile suplimentare ar trebui să fie suportate prin finanțări adecvate, în măsura posibilului, iar veniturile pierdute din cauza restricțiilor de utilizare impuse ar trebui să fie compensate. Gradul de compensare va depinde de natura restricțiilor impuse și de pierderile reale, precum și de circumstanțele locale.

Plățile Natura 2000, precum și măsurile de agromediu și silvomediu din cadrul politicii de dezvoltare rurală reprezintă un bun exemplu al modului în care se pot încheia contracte și acorduri cu proprietarii de terenuri cu privire la gestionarea terenurilor pentru a asigura conservarea habitatelor și a speciilor. În timp ce măsurile Natura 2000 pot suporta costurile suplimentare și pierderile de venit rezultate din obligațiile Natura 2000, măsurile legate de agromediu și silvomediu pot asigura finanțare pentru angajamentele suplimentare care depășesc această situație de referință.

32. Cum se pot implica sau cum pot contribui proprietarii/administratorii de terenuri?

Proprietarii de terenuri, precum și administratorii locali de terenuri au un rol esențial în punerea în aplicare a rețelei Natura 2000. Aceștia își cunosc terenul și dispun de o vastă experiență în punerea în aplicare a măsurilor practice pe teren. Prin urmare, aceștia sunt parteneri esențiali în dezvoltarea și punerea în aplicare a rețelei Natura 2000.

Natura 2000 recunoaște că oamenii sunt o parte integrantă a naturii și că parteneriatele sunt esențiale pentru îndeplinirea obiectivelor de conservare. Toată lumea are un rol de jucat pentru ca Natura 2000 să devină un succes - fie că este vorba de autorități publice, proprietari de terenuri și utilizatori privați, dezvoltatori, ONG-uri în domeniul conservării, experți științifici, comunități locale sau cetățeni în general.

Crearea de parteneriate și apropierea oamenilor este, de asemenea, importantă la nivel din punct de vedere practic. Multe dintre siturile Natura 2000 s-au aflat deja sub o anumită formă de utilizare activă a terenului pentru o perioadă lungă de timp, constituind parte integrantă din mediul rural extins. Multe zone sunt valoroase pentru natură tocmai datorită modului în care au fost gestionate până în prezent și este important să se asigure că aceste activități sunt menținute și pe viitor.

În acest fel, Directiva privind habitatele susține principiul dezvoltării durabile și al gestionării integrate. Scopul acesteia nu este să excludă activitățile socio-economice din siturile Natura 2000, ci mai degrabă să asigure că acestea sunt realizate într-un mod care protejează și susține speciile și habitatele valoroase prezente și menține starea generală de sănătate a ecosistemelor naturale.

Cu toate acestea, trebuie remarcat, de asemenea, faptul că unele păduri incluse în rețeaua Natura 2000 au fost modelate prin procese naturale, cu o influență umană redusă sau fără nicio astfel de influență, iar gestionarea lor ar trebui să vizeze conservarea caracterului natural ridicat.

Directiva privind habitatele stabilește cadrul pentru acțiune și prevede obiectivele generale care trebuie atinse, lăsând la latitudinea fiecărui stat membru să decidă cu privire la modul de gestionare a siturilor individuale Natura 2000, în consultare cu părțile interesate de la nivel local. Accentul este plasat în mod semnificativ pe găsirea de soluții locale pentru problemele de gestionare locale, acționând, în același timp, pentru realizarea obiectivului general comun de menținere a tipurilor de habitate și de specii de interes comunitar sau de refacere la un stadiu de conservare corespunzător.

33. Există instrumente disponibile pentru a sprijini punerea în aplicare a măsurilor de conservare, pentru a crește gradul de conștientizare și pentru a consolida capacitățile în rândul părților interesate?

Punerea în aplicare a rețelei Natura 2000 ar trebui să includă procese de consolidare a capacităților locale pentru gestionarea zonelor Natura 2000. Se recomandă cu fermitate furnizarea de servicii de consiliere accesibile tuturor părților implicate în punerea în aplicare a planurilor de gestionare a siturilor Natura 2000 sau a măsurilor de conservare, din partea autorităților naționale sau regionale competente. Unele state membre furnizează deja astfel de servicii.

Planificarea participativă necesită furnizarea de informații relevante către toate părțile interesate și realizarea unor activități interdisciplinare, bine fondate din punct de vedere tehnic. Percepția acestora se bazează pe volumul și pe calitatea informațiilor disponibile. Aceasta va necesita identificarea grupurilor-țintă și planificarea informării ad-hoc, implicând diferite instrumente și materiale adecvate pentru fiecare grup. Este important să se ia în considerare cunoștințele acestora și să se corecteze orice posibile neînțelegeri cu privire la obiectivele și măsurile de conservare Natura 2000.

Procesul biogeografic Natura 2000 a fost instituit cu scopul de a facilita schimbul de informații și de cele mai bune practici privind gestionarea rețelei Natura 2000 și de a dezvolta cooperarea dintre toate statele membre și regiuni. Sunt disponibile resurse financiare din fondurile UE în vederea creșterii capacităților de punere în aplicare a măsurilor de conservare adecvate care implică principalele părți interesate de la nivel local, cum ar fi fermierii și proprietarii de păduri, în special în cadrul FEADR dar și în cadrul LIFE și al altor programe de finanțare.

Asigurarea nedeteriorării unui sit Natura 2000

34. Ce înseamnă în practică faptul că situl nu trebuie lăsat să se deterioreze?

Directiva privind habitatele [articolul 6 alineatul (2)] obligă statele membre să ia măsurile necesare pentru a evita deteriorarea habitatelor naturale și perturbarea semnificativă a speciilor pentru care situl a fost desemnat. Directiva privind păsările [articolul 4 alineatul (4)] prevede evitarea, în general, a deteriorării habitatelor speciilor de păsări.

În acest context, „luarea de măsuri adecvate” înseamnă ca statul membru să adopte măsurile legale și/sau contractuale necesare pentru a asigura evitarea deteriorării habitatelor naturale și perturbarea semnificativă a speciilor pentru care a fost desemnat un sit.

Proprietarii/administratorii/utilizatorii de terenuri vor avea obligația de a respecta orice dispoziții juridice adoptate în acest sens la nivel național, regional sau local (de exemplu, procedurile de autorizare). Dacă un stat membru adoptă doar măsuri contractuale, atunci este responsabilitatea acestuia să se asigure nu numai că aceste măsuri sunt „adecvate” în sensul articolului 6 alineatul (2), ci și că acestea sunt efectiv puse în aplicare astfel încât orice deteriorare a habitatelor naturale și orice perturbare semnificativă a speciilor pot fi excluse.

  • „Măsurile adecvate” care urmează să fie luate de statele membre nu se limitează la acte intenționate, ci ar trebui, de asemenea, să abordeze orice eveniment care ar putea surveni accidental (incendiu, inundație etc.), atât timp cât acesta este previzibil și pot fi adoptate măsuri de precauție pentru a reduce la minimum riscurile pentru sit. Perturbările naturale imprevizibile care fac parte din dinamica ecosistemelor nu ar trebui să fie interpretate drept deteriorare (furtuni, incendii, inundații etc.).
  • Obligația statelor membre de a lua „măsurile necesare” nu este limitată la abordarea activităților umane, ci acoperă, de asemenea, anumite evoluții naturale care pot provoca deteriorarea stării de conservare a speciilor și habitatelor din cadrul sitului. De exemplu, în cazul succesiunii naturale care apare în tipurile de habitat semi-natural, trebuie luate măsuri pentru a amâna acest proces dacă există posibilitatea ca tipurile de specii sau habitate pentru care situl a fost desemnat să fie afectate în mod negativ (hotărârea CJUE C-06/04). Această dispoziție nu se aplică în cazul în care procesul nu poate fi influențat de gestionarea activă (de exemplu, deteriorarea indusă de schimbările climatice).
  • De asemenea, cerința se aplică activităților care existau deja în cadrul sitului înainte de a fi inclus în rețeaua Natura 2000. Aceasta înseamnă că activitățile în curs ar trebui să fie interzise sau modificate dacă au efecte negative asupra sitului (hotărârea CJUE C-404/09).
  • Dacă este necesar, statele membre trebuie să se asigure că măsurile adecvate pentru evitarea deteriorării pot fi, de asemenea, puse în aplicare și în afara siturilor, în cazul în care există un risc de efecte negative asupra habitatelor și speciilor prezente în cadrul siturilor respective.
  • Măsurile necesare pentru a evita deteriorarea unui sit ar trebui puse în aplicare înainte de apariția simptomelor evidente de deteriorare (hotărârile CJUE C-355/90 și C-117/00).

În practică, acest lucru înseamnă că, în cadrul rețelei Natura 2000, proprietarii/administratorii/utilizatorii de terenuri trebuie să evite orice acțiune care va avea un impact negativ asupra structurii ecologice și asupra funcțiilor habitatelor protejate sau asupra caracterului adecvat al habitatelor pentru speciile protejate (de exemplu, ca locuri de hrană, odihnă sau reproducere). De asemenea, înseamnă evitarea oricăror acțiuni care pot provoca o perturbare semnificativă a speciilor protejate, în special în timpul perioadelor de reproducere, odihnă sau hrănire.

Posibilitatea ca o anumită activitate să conducă sau nu la deteriorarea unui sit va depinde, de asemenea, de condițiile ecologice globale ale sitului și de gradul de conservare a speciilor și tipurilor de habitate prezente în sit. În cazul în care acestea sunt susceptibile să fie afectate în mod negativ, trebuie luate măsuri preventive. În caz de îndoială privind efectele unei anumite măsuri, ar trebui aplicată o abordare precaută.

Prin urmare, se recomandă întotdeauna o analiză de la caz la caz. Măsuri corespunzătoare, reglementări sau condiții pot fi incluse, de exemplu, în elaborarea planurilor de gestionare, pentru a se asigura faptul că unele activități în curs se efectuează astfel încât să se evite orice perturbare a speciilor sau deteriorare a habitatelor importante la nivelul UE.

Trebuie luate în considerare și efectele indirecte. Pot fi necesare măsuri preventive pentru a evita deteriorarea cauzată de factori sau riscuri externe, cum ar fi incendiile forestiere, poluarea apelor din amonte etc. care pot apărea în afara sitului Natura 2000, dar care au un impact asupra acestuia.

Este disponibilă o compilație a celor mai importante hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene referitoare la articolul 6 din Directiva privind habitatele, inclusiv privind obligația de a lua măsurile necesare pentru a evita deteriorarea habitatelor naturale și perturbarea semnificativă a speciilor pentru care situl a fost desemnat.

35. Este obligatoriu ca gestionarea curentă să fie în concordanță cu obiectivele de conservare a sitului Natura 2000?

Da. În conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Directiva privind habitatele, orice deteriorare a habitatelor și perturbare semnificativă a speciilor pentru care situl a fost desemnat trebuie să fie evitate. Acest lucru este valabil și pentru activități care existau deja la vremea când un sit a fost inclus în rețeaua Natura 2000. În cazul în care o astfel de activitate existentă într-un sit Natura 2000 provoacă o deteriorare a habitatelor naturale sau perturbarea speciilor pentru care a fost desemnat situl, aceasta trebuie să fie însoțită de măsuri adecvate pentru a stopa deteriorarea, în conformitate cu articolul 6 alineatul (2), sau de măsuri de conservare proactivă stabilite în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind habitatele. Aceasta ar putea necesita, după caz, stoparea efectului negativ fie prin încetarea activității, fie prin adoptarea de măsuri de atenuare. Pot fi prevăzute unele stimulente sau compensații economice în cazul în care eforturile impuse proprietarilor de păduri depășesc practicile normale de gestionare durabilă a pădurilor.

De exemplu, este posibil ca anumite specii de păsări care își construiesc cuibul în zonă să necesite o adaptare a calendarului sau restricționarea anumitor activități, pentru a evita perturbarea speciilor în perioadele sensibile sau în zonele deosebit de sensibile, pentru a se evita deteriorarea habitatelor specifice sau a caracteristicilor naturale prezente în cadrul sitului.

Dimpotrivă, în cazul în care există o contribuție pozitivă a activităților existente, acestea ar trebui consolidate sau optimizate pentru a maximiza contribuția potențială a gestionării permanente la realizarea obiectivelor de conservare.

36. Cine este responsabil pentru punerea în aplicare și controlul obligației de nedeteriorare?

Statele membre sunt responsabile cu luarea de măsuri adecvate în scopul de a se evita deteriorarea habitatelor și perturbarea semnificativă a speciilor din siturile Natura 2000, în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Directiva privind habitatele. În conformitate cu hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, statele membre trebuie să instituie un regim juridic specific, coerent și complet, capabil să asigure o protecție eficace a siturilor vizate. Prin urmare, este posibil ca măsurile de natură pur administrativă sau măsurile voluntare să nu fie suficiente în acest scop.

Este, de asemenea, responsabilitatea autorităților competente naționale sau regionale să verifice punerea în aplicare corespunzătoare a măsurilor de evitare a deteriorărilor și a perturbării semnificative. Situația de referință pentru a evalua o deteriorare sau o perturbare este gradul de conservare a habitatelor și speciilor la momentul în care un sit este propus ca sit de importanță comunitară. Acesta trebuie să fie evaluat în raport cu respectivele condiții inițiale descrise în formularul-tip de date Natura 2000. Atunci când este necesar, statele membre pot informa Comisia Europeană cu privire la necesitatea de a actualiza formularul-tip de date al unui sit din anumite motive (de exemplu, mai bune cunoștințe științifice sau evoluții naturale). În cazul în care este acceptată de Comisie, situația astfel cum figurează în versiunea actualizată a formularului-tip devine noua situație de referință pentru evaluarea eventualelor deteriorări sau perturbări. În caz de deteriorare, este necesară refacerea.

Este disponibilă o compilație a celor mai importante hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene referitoare la articolul 6 din Directiva privind habitatele, inclusiv privind obligația de a lua măsurile necesare pentru a evita deteriorarea habitatelor naturale și perturbarea semnificativă a speciilor pentru care situl a fost desemnat.

Activități noi în cadrul rețelei Natura 2000

37. Ce fel de activități necesită o procedură specificată la articolul 6 alineatul (3)? Ce anume este considerat un plan sau proiect în contextul Directivei privind habitatele și al Directivei privind păsările?

Directiva privind habitatele nu definește noțiunile de „plan” sau „proiect”, dar jurisprudența a demonstrat că acești termeni necesită o interpretare largă, având în vedere că singurul factor declanșator pentru aplicarea articolului 6 alineatul (3)3 din Directiva privind habitatele este probabilitatea de a avea sau nu un efect semnificativ asupra sitului. În cazul unui proiect, definiția utilizată în Directiva privind evaluarea impactului asupra mediului este aplicată în prezent și pentru Directiva privind habitatele; prin urmare, un proiect înseamnă executarea lucrărilor de construcții sau a altor instalații sau scheme, precum și alte intervenții în mediul natural și asupra peisajului.

Cauza Waddensea (C-127/02) a clarificat mai bine faptul că activitățile care au fost desfășurate în mod periodic pe sit timp de mai mulți ani, dar pentru care se acordă o licență anuală pentru o perioadă limitată, fiecare licență atrăgând după sine o nouă evaluare atât a posibilității desfășurării activității respective, cât și a locului unde aceasta poate fi desfășurată, ar trebui să fie luate în considerare, cu ocazia fiecărei cereri, drept un plan sau un proiect distinct în sensul Directivei privind habitatele.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât, de asemenea, că proiectele includ:

  • activitățile recurente și de mică anvergură (C-127/02, C-226/08);
  • intensificarea unei activități (C-127/02);
  • modificarea activităților (C-72/95);
  • activități în afara sitului, dar care ar putea avea un efect semnificativ asupra acestuia (C-98/03, C-418/04);

și că:

  • opțiunea de a scuti anumite activități, în general, nu este conformă cu dispozițiile articolului 6 alineatul (3) (C-256/98), C-6/04, C-241/08, C-418/04, C-538/09);
  • dimensiunea proiectului nu este relevantă, întrucât aceasta nu exclude în sine posibilitatea ca proiectul să fie susceptibil să aibă un efect semnificativ asupra unui sit protejat (C-98/03, C-418/04).

Cuvântul „plan” are, de asemenea, în sensul articolului 6 alineatul (3), un sens potențial extrem de larg. Făcând trimitere prin analogie la Directiva SEA 2001/42/CE, articolul 2 litera (a) din directivă definește noțiunea de planuri și programe după cum urmează:

„planuri și programe, inclusiv cele co-finanțate de Comunitatea Europeană, precum și modificările lor:

  • elaborate și/sau adoptate de o autoritate la nivel național, regional sau local sau elaborate de o autoritate în vederea adoptării, printr-o procedură legislativă, de către parlament sau guvern și
  • impuse prin acte cu putere de lege sau acte administrative”.

Necesitatea unei evaluări corespunzătoare a unui plan ar trebui să fie analizată, prin urmare, în funcție de natura, scopul și conținutul planului, și nu ar trebui să se verifice doar dacă acesta este numit sau nu „plan”. Exemple de planuri susceptibile să aibă un impact semnificativ asupra unui sit sunt: planuri de utilizare a teritoriului și planuri de gestionare a pădurilor care vizează siturile Natura 2000 etc.

Este de dorit ca aceste planuri să ia în considerare și să integreze pe deplin obiectivele de conservare Natura 2000, pentru evitarea oricărui posibil efect negativ semnificativ asupra siturilor. În orice caz, improbabilitatea unui efect negativ semnificativ trebuie verificată pe baza unor argumente obiective (evaluarea planului) susținute de documente justificative în mod corespunzător. Dacă această condiție este îndeplinită, nu este necesar ca planul să facă obiectul unei evaluări corespunzătoare complete în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva privind habitatele.

Este util să se reamintească faptul că planurile sau proiectele care au o legătură directă cu sau care sunt necesare pentru gestionarea conservării unui sit Natura (și anume, plan de gestionare Natura 2000) nu trebuie să treacă prin procesul de autorizare prevăzut în Directiva privind habitatele. Aceasta presupune, în general, că efectele unor astfel de măsuri pentru situl Natura 2000 sunt luate în considerare pe deplin în cadrul procesului de planificare a gestionării Natura 2000 și că această evaluare nu trebuie, prin urmare, să fie repetată. Cu toate acestea, în cazul în care un astfel de plan sau de proiect cuprinde și o componentă de neconservare, atunci acesta ar putea necesita o evaluare corespunzătoare (C-241/08) dacă nu se poate exclude probabilitatea unor efecte semnificative asupra sitului.

Este disponibilă o compilație a celor mai importante hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene referitoare la articolul 6 din Directiva privind habitatele, inclusiv privind respectarea procedurii prevăzute la articolul 6 alineatul (3).

3 A se vedea orientările privind dispozițiile articolului 6 alineatul (3) din Directiva privind habitatele: https://ec.europa.eu/environment/nature/natura2000/management/docs/art6/natura_2000_assess_en.pdf

38. În cazul unui plan sau proiect care ar putea avea un impact semnificativ asupra unui sit Natura 2000, este acesta respins în mod automat? Dacă nu, care sunt procedurile care trebuie urmate? Cum funcționează procedura de autorizare pentru planuri sau proiecte noi?

Planurile sau proiectele care ar putea avea un impact semnificativ asupra unui sit Natura 2000 nu sunt respinse în mod automat. Acestea trebuie însă să fie supuse unei evaluări pas cu pas a efectelor asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare a sitului.

Pașii sunt următorii:

  • Pasul 1: examinarea - acest prim pas are rolul de a stabili dacă un plan sau un proiect trebuie să fie supus sau nu unei evaluări corespunzătoare. În cazul în care este foarte probabil ca planul sau proiectul să aibă un impact negativ semnificativ asupra unui sit Natura 2000 sau probabilitatea producerii unui impact semnificativ nu poate fi exclusă, atunci este necesară o evaluare corespunzătoare. Este recomandabil ca principalele elemente ale etapei de examinare să fie consemnate în scris, pentru cazul în care ar putea fi solicitate mai târziu.
  • Pasul 2: evaluarea corespunzătoare – odată ce s-a decis că este necesară o evaluare corespunzătoare, trebuie să se realizeze o analiză detaliată a impacturilor potențiale ale planului sau ale proiectului, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, asupra integrității sitului (siturilor) Natura 2000, având în vedere obiectivele de conservare ale acestuia (acestora).
  • Pasul 3: procesul decizional - dacă, în urma evaluării corespunzătoare, se ajunge la concluzia că există efecte adverse asupra integrității sitului, este necesar să se examineze dacă pot fi introduse măsuri preventive sau de atenuare care să elimine aceste efecte.

Măsurile de atenuare trebuie să fie legate în mod direct de efectele posibile care au fost identificate în cadrul evaluării corespunzătoare și pot fi definite numai după ce aceste efecte au fost pe deplin evaluate și descrise în evaluarea corespunzătoare. Identificarea măsurilor de atenuare, la fel ca și evaluarea impactului in sine, trebuie să se bazeze pe o înțelegere aprofundată a speciilor și habitatelor vizate. De exemplu, măsurile de atenuare pot să implice o modificare sau o limitare a datelor și a calendarului de punere în aplicare a unor activități (de exemplu, evitarea anumitor lucrări în timpul sezonului de împerechere al unei anumite specii). În cazul în care aceste măsuri de atenuare pot elimina sau preveni cu succes efectele adverse identificate, atunci proiectul poate fi aprobat. În caz contrar, acesta va trebui să fie refuzat.

  • Pasul 4: derogări - articolul 6 alineatul (4) prevede anumite derogări de la această regulă generală. Astfel, în cazul în care se concluzionează că planul sau proiectul va avea un efect advers semnificativ asupra unui sit Natura 2000, acesta poate fi totuși autorizat în circumstanțe excepționale dacă nu există alternative, dacă planul sau proiectul este considerat necesar din motive imperative de interes public major și dacă se iau toate măsurile compensatorii necesare pentru protejarea coerenței rețelei Natura 2000. În astfel de cazuri trebuie să fie informată și Comisia Europeană și, în cazul în care în sit sunt afectate specii sau tipuri de habitate prioritare, este necesar avizul Comisiei.

A se vedea diagrama privind procedura prevăzută la articolul 6 alineatul (3).

39. Care este relația dintre cerința de a evita deteriorarea prevăzută la articolul 6 alineatul (2) și procedura prevăzută la articolul 6 alineatul (3)?

Aceste două dispoziții sunt, de fapt, „fețele opuse ale aceleiași monede”. Prin articolul 6 alineatele (2) și (3) se urmărește să se prevină orice efecte negative semnificative asupra siturilor Natura 2000. În cazul articolului 6 alineatul (2), obligația este de a lua măsurile necesare pentru a evita „deteriorarea […] sau perturbarea semnificativă. Articolul 6 alineatul (3) vizează, în special, planuri sau proiecte noi care ar putea avea „efecte negative asupra integrității sitului respectiv”. Spre deosebire de articolul 6 alineatul (2) unde nu este posibilă nicio derogare, articolul 6 alineatul (4) prevede un regim de derogare care face posibile planurile și proiectele cu efecte negative în condiții strict limitate (fără soluții alternative disponibile, motive imperative de interes public major, măsuri compensatorii etc.). Obiectivele alineatelor (2) și (3) de la articolul 6 sunt, prin urmare, foarte similare.

Astfel, în cazul în care un plan sau un proiect a fost autorizat fără a se conforma articolului 6 alineatul (3), se poate constata, de asemenea, o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Acest lucru este valabil în cazul în care s-a stabilit deteriorarea unui habitat sau perturbarea unei specii pentru care a fost desemnată zona vizată (cauzele C-304/05, C-388/05, și C-404/09) ). Orice planuri și proiecte autorizate în conformitate cu articolul 6 alineatele (3) și (4) vor fi, de asemenea, în conformitate cu articolul 6 alineatul (2).

Este disponibilă o compilație a celor mai importante hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene referitoare la articolul 6 din Directiva privind habitatele, inclusiv privind respectarea articolului 6 alineatul (2) și a articolului 6 alineatul (3)

40. Ce se înțelege prin termenul „motive imperative de interes public major”?

Expresia „motive imperative de interes public major” se referă la situațiile în care planul sau proiectul preconizat se demonstrează a fi indispensabil. Termenul „imperativ” înseamnă că planul sau proiectul este esențial, nu doar de dorit. De asemenea, acesta exprimă un caracter urgent - și anume că, în interesul publicului, planul sau proiectul trebuie implementat cât mai curând posibil.

În ceea ce privește expresia „interes public major”, numai interesele publice, indiferent dacă sunt promovate de organisme publice sau private, pot fi puse în balanță cu scopurile de conservare ale directivei. De asemenea, interesul public trebuie să fie major: adică planul sau proiectul trebuie să aibă o importanță suficientă pentru a putea fi comparat cu obiectivul global privind conservarea al Directivei privind habitatele și al Directivei privind păsările.

În cazul unui plan sau proiect care afectează în mod negativ integritatea unui sit Natura 2000 care găzduiește așa-numitele tipuri de habitate „prioritare” și/sau specii de importanță la nivel european, condițiile de interes public major sunt mai stricte. Acestea pot fi justificate doar dacă motivele imperative de interes public major se referă la sănătatea umană și la siguranța publică sau prezintă consecințe benefice asupra mediului înconjurător sau sunt din alte motive imperative, caz în care, înainte de aprobarea planului sau a proiectului, Comisia a dat un aviz pozitiv.

41. În cazul unor astfel de planuri sau proiecte în afara siturilor Natura 2000 este necesară și procedura prevăzută la articolul 6 alineatul (3)?

Conform prevederilor articolului 6 alineatul (3), o evaluare adecvată nu este necesară doar pentru activitățile din cadrul unui sit Natura 2000, ci pentru „orice plan sau proiect [...] care ar putea afecta în mod semnificativ aria”.

Prin urmare, procedura prevăzută la articolul 6 alineatul (3) se aplică pentru orice planuri sau proiecte, indiferent dacă acestea sunt situate în interiorul sau în afara unui sit Natura 2000 (de exemplu, drenaj în amonte).

42. Care este diferența dintre o evaluare corespunzătoare și o evaluare a impactului asupra mediului (EIM) sau o evaluare strategică de mediu (SEA)?

Există mai multe asemănări între evaluarea corespunzătoare efectuată în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva privind habitatele și celelalte evaluări ale impactului asupra mediului realizate în temeiul Directivei EIM sau al Directivei SEA. Cele două sunt adesea realizate împreună ca parte a unei proceduri integrate și implică etape analoage (examinarea, evaluarea, consultarea publică, luarea deciziilor). Dar, există și o serie de distincții importante.

Fiecare are un scop diferit și evaluează impacturile cu accent pe aspecte diferite. În cazul SEA/EIM, evaluarea analizează efectele asupra faunei și florei în general, în timp ce în cazul evaluării corespunzătoare, aceasta se concentrează în mod explicit asupra speciilor protejate și tipurilor de habitat de importanță europeană din cadrul programului Natura 2000. Prin urmare, SEA sau EIM nu pot înlocui și nici nu pot fi un substitut pentru o evaluare corespunzătoare și nicio procedură nu este mai importantă decât cealaltă.

De asemenea, rezultatul fiecărei proceduri de evaluare este diferit. În cazul EIM sau SEA, autoritățile și autorii cererilor trebuie să ia în considerare impactul. Pentru evaluarea corespunzătoare, însă, rezultatul evaluării este obligatoriu din punct de vedere juridic pentru autoritatea competentă. Astfel, dacă în urma evaluării corespunzătoare s-a constatat că va exista un efect negativ sau dacă nu se poate exclude posibilitatea unui astfel de efect asupra integrității sitului Natura 2000, atunci autoritatea competentă nu poate aproba planul sau proiectul ca atare.

De asemenea, procedura de autorizare Natura 2000 nu se limitează la anumite tipuri de planuri sau proiecte. Aceasta se aplică în cazul oricărui plan sau proiect care ar putea avea un efect semnificativ asupra unui sit Natura 2000.

Finanțarea conservării și gestionării siturilor Natura 2000

43. Măsurile de conservare Natura 2000 implică întotdeauna costuri?

Nu întotdeauna. Aceasta depinde în mare măsură de tipul de măsură și de domeniul specific în care acestea sunt puse în aplicare. Există anumite măsuri de conservare care nu implică niciun cost sau venit redus sau care pot fi ușor aplicate fără costuri suplimentare sau pierderi de venit în activitățile de gestionare de zi cu zi (de exemplu, modificarea componenței arboreturilor forestiere acolo unde o astfel de componență nu este durabilă din punct de vedere economic și ecologic, prin introducerea unor specii de arbori de producție care corespund vegetației naturale sau, pur și simplu, asigurându-se că practicile existente de gestionare a pădurilor sunt continuate în cazul în care acestea s-au dovedit a fi benefice pentru instituirea sau menținerea unei stări bune de conservare a speciilor și a tipurilor de habitate prezente în cadrul sitului).

Unele măsuri de conservare pot conduce chiar la anumite beneficii economice pe termen scurt sau pe termen lung (de exemplu, crearea unor condiții mai bune de vânătoare pentru speciile de vânat, daune reduse asupra vânatului, posibilități mai bune de pescuit cu undița ca rezultat al unei silviculturi adecvate pentru malurile râurilor, un interes turistic crescut, metode de silvicultură mai ecologice și mai puțin costisitoare, caracteristici ale solului îmbunătățite etc.).

Cu toate acestea, vor exista în mod inevitabil o serie de măsuri de conservare care implică costuri, întrucât acestea necesită forță de muncă suplimentară pentru a fi puse în aplicare, necesită investiții noi în infrastructuri sau echipamente noi sau deoarece reduc oportunitățile comerciale disponibile pentru proprietar. Acestea trebuie să fie analizate de la caz la caz.

Comisia recomandă cu fermitate ca planurile de gestionare Natura 2000 să ofere și o estimare a costurilor de punere în aplicare a măsurilor de conservare care au fost identificate pentru situl în cauză și, de asemenea, să se examineze toate sursele posibile de finanțare la nivel local, național și la nivelul UE, atât din surse publice, cât și din surse private. În același timp, ar trebui să se analizeze posibilitatea de a utiliza scheme inovatoare de autofinanțare (de exemplu, prin vânzarea de produse Natura 2000, turism ecologic, plăți pentru protejarea calității apei etc. - a se vedea exemplele de la întrebarea 45).

44. Care este costul total al gestionării rețelei Natura 2000?

Gestionarea eficientă și refacerea siturilor din rețeaua Natura 2000 pe cuprinsul UE-28 necesită investiții financiare semnificative. În anul 2007, Comisia a estimat că aproximativ 5,8 miliarde EUR pe an vor fi necesare pentru țările din UE-27 pentru gestionarea și refacerea siturilor din cadrul rețelei. Cu toate acestea, utilizarea diferitelor instrumente ale UE s-a situat până în prezent cu mult sub nevoile financiare ale rețelei Natura 2000, astfel cum sunt definite de statele membre, acoperind numai 20 % din acestea4.

Cu toate acestea, costurile sunt depășite cu mult de multiplele beneficii socio-economice furnizate de ariile incluse în rețea. Pe lângă faptul că siturile Natura 2000 joacă un rol esențial în protejarea biodiversității Europei, acestea oferă o gamă largă de alte beneficii și servicii ecosistemice pentru societate. Conform unor studii recente efectuate de Comisie, avantajele care decurg din zonele desemnate ca situri Natura 2000 sunt estimate a fi cuprinse între 200 și 300 de miliarde EUR/an.

Deși aceste cifre constituie doar o primă estimare, rezultatele preliminare indică deja că beneficiile economice pentru societate provenite din rețeaua Natura 2000 sunt superioare costurilor asociate cu gestionarea și protejarea acestei resurse importante, acestea reprezentând doar o mică parte din beneficiile sale potențiale.

Raportul exact costuri-beneficii va depinde, bineînțeles, de o serie de factori, inclusiv de amplasarea siturilor și utilizarea terenului acestora, dar toate dovezile disponibile în prezent indică faptul că rețeaua Natura 2000 va răsplăti costurile legate de întreținerea acesteia.

Exemple de beneficii economice ale Natura 2000:

TURISMUL:

Natura 2000 se dovedește deja a fi un important motor al multor economii locale prin atragerea de turiști, ale căror cheltuieli sprijină economiile locale. Se estimează că totalul cheltuielilor efectuate de vizitatorii siturilor Natura 2000 se ridică la aproximativ 50-85 de miliarde EUR/an (în 2006). În cazul în care sunt luate în considerare numai cheltuielile efectuate de vizitatorii care preferă siturile Natura 2000 (spre deosebire de zonele naturale în general), intervalul devine 9-20 de miliarde EUR/an în 2006, generate de aproximativ 350 de milioane de zile de vizitare.

Cheltuielile totale din turism și sectorul de agrement sprijină între 4,5 și 8 milioane de locuri de muncă cu normă întreagă (ENI). Beneficiile generate de vizitatorii care preferă siturile Natura 2000 ar sprijini între 800 000 și 2 milioane de locuri de muncă cu normă întreagă. Cifrele se raportează la un număr total de aproximativ 13 milioane de locuri de muncă cu normă întreagă în sectorul turismului în UE-27 (în 2008). În plus, zonele protejate pot aduce beneficii suplimentare pentru economia locală și regională, prin atragerea investițiilor străine și îmbunătățirea imaginii locale și a calității vieții.

APA:

Se pot realiza economii atunci când se lucrează cu capitalul natural, economisind costurile pentru purificarea și furnizarea apei. Purificarea și furnizarea apei sunt servicii ecosistemice importante oferite de ecosistemele naturale, inclusiv ariile protejate precum Natura 2000. O serie de orașe europene importante, printre care München, Berlin, Viena, Oslo, Madrid, Sofia, Roma și Barcelona, beneficiază toate de filtrare naturală în diferite moduri. Aceste municipalități realizează economii în tratarea apei folosind tratamentul natural din cadrul ecosistemelor. Aceste economii pot fi transferate consumatorilor, conducând la scăderea costurilor la utilități pentru locuitorii din UE.

Informațiile furnizate de cele patru orașe europene Berlin, Viena, Oslo și München permit ilustrarea beneficiilor zonelor protejate pentru purificarea și furnizarea apei. Utilizând transferul beneficiilor, se poate estima că beneficiile economice anuale ale purificării apei sunt cuprinse între 7 și 16 milioane EUR, iar cele ale furnizării apei, între 12 și 91 de milioane EUR pentru fiecare oraș. Beneficiile medii pe cap de locuitor se situează între 15 EUR și 45 EUR pe an pentru purificarea și furnizarea apei combinate în cele patru orașe europene analizate. Aceste date pot fi comparate cu facturile casnice medii la apă de 200 EUR pe an în cazul Germaniei.

45. Cine este responsabil cu asigurarea finanțării rețelei? Există fonduri UE disponibile pentru sprijinirea gestionării conservării siturilor Natura 2000?

Fiind o rețea la nivelul UE, Natura 2000 are la bază principiul solidarității între statele membre. Aceasta reprezintă o resursă comună importantă, capabilă să furnizeze mai multe beneficii pentru societate și pentru economia Europei. Aceasta este, de asemenea, o responsabilitate comună, care necesită investiții financiare suficiente pentru a deveni pe deplin operațională.

În timp ce principala responsabilitate pentru finanțarea programului Natura 2000 revine statelor membre, articolul 8 din Directiva privind habitatele recunoaște nevoia de sprijin la nivelul UE pentru gestionarea rețelei Natura 2000 și face în mod explicit legătura între aplicarea măsurilor de conservare necesare și furnizarea cofinanțării din partea UE.

Cerințele de gestionare a rețelei Natura 2000 au fost integrate în diferitele surse de finanțare UE, cum ar fi fondurile structurale (FEDR), Fondul pentru dezvoltare rurală (FEADR), Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime (FEPAM), LIFE etc..

Această abordare pe bază de integrare a fost aleasă din mai multe motive:

  • garantează că gestionarea siturilor Natura 2000 se înscrie în cadrul mai larg al politicilor UE de gestionare a terenurilor;
  • statele membre au posibilitatea de a stabili priorități și de a dezvolta politici și măsuri care să reflecte specificitățile naționale și regionale;
  • evită duplicarea și suprapunerea diferitelor instrumente de finanțare ale UE și complicațiile administrative asociate cu o astfel de duplicare.

Există mai multe oportunități de finanțare disponibile în cadrul noilor fonduri UE pentru perioada 2014-2020, dar depinde de autoritățile statelor membre dacă și în ce mod sunt disponibile aceste oportunități într-o anumită țară/regiune.

Pentru a asigura o utilizare optimă a fondurilor UE disponibile, Comisia a încurajat statele membre să adopte o abordare strategică a planificării multianuale de finanțare a rețelei Natura 2000. Aceasta ia forma cadrelor de acțiune prioritară (CAP), care definesc nevoile de finanțare și prioritățile strategice pentru Natura 2000 la nivel național sau regional pentru perioada 2014-2020. Cadrele de acțiune prioritară sunt concepute special pentru a facilita integrarea măsurilor de conservare adecvate, inclusiv cele pentru păduri, în noile programe operaționale pentru diferitele instrumente de finanțare ale UE [SEC(2011) 1573 final].

46. Există măsuri specifice în temeiul Regulamentului privind dezvoltarea rurală a UE pentru a sprijini rețeaua Natura 2000?

Da, există o măsură specifică referitoare la Natura 2000 și plățile în temeiul Directivei-cadru privind apa. În conformitate cu noul Regulament FEADR (1305/2013), plățile Natura 2000 se acordă anual pe hectar, în vederea compensării beneficiarilor pentru costurile suplimentare și pierderile de venit generate de dezavantajele din zonele în cauză, legate de punerea în aplicare a Directivei privind păsările și a Directivei privind habitatele. Sprijinul se acordă fermierilor, deținătorilor privați de păduri și asociațiilor de deținători privați de păduri. În cazuri justificate corespunzător, sprijinul poate fi acordat și altor administrator de terenuri (articolul 30).

Plățile Natura 2000 sunt disponibile pentru operațiuni legate de dezavantaje și restricții impuse în zonele desemnate în cadrul Natura 2000 și definite în planurile de gestionare sau în alte instrumente echivalente. Astfel de restricții trebuie să aibă un caracter obligatoriu, și anume, acestea trebuie să fie respectate de toți gestionarii de terenuri din zonele în cauză și sunt legate de dispozițiile privind menținerea sau restabilirea habitatelor și a speciilor și evitarea deteriorărilor și a perturbării.

Această măsură ar fi disponibilă, de asemenea, pentru proprietarii de păduri, atât timp cât este inclusă de statele membre în programele lor de dezvoltare rurală.

47. Există și alte măsuri din cadrul dezvoltării rurale care ar putea, de asemenea, să contribuie la finanțarea rețelei Natura 2000? Cine poate beneficia de acest tip de finanțare?

Da, există și alte măsuri, prevăzute în noul Regulament FEADR, care ar putea contribui la finanțarea rețelei Natura 2000. Cele mai importante sunt următoarele:

Articolul 21: Investiții în dezvoltarea zonelor forestiere și ameliorarea viabilității pădurilor, inclusiv:

  • împădurire și crearea de suprafețe împădurite (articolul 22)
  • înființarea de sisteme agroforestiere (articolul 23)
  • prevenirea și repararea daunelor cauzate pădurilor de incendii și de dezastre naturale, inclusiv de invaziile de dăunători, de izbucnirea unor boli, de producerea unor evenimente catastrofale și de amenințările legate de climă (articolul 24)
  • investiții care să amelioreze reziliența și valoarea ecologică, precum și potențialul de atenuare al ecosistemelor forestiere (articolul 25)
  • investiții în tehnologii forestiere și în prelucrarea, mobilizarea și comercializarea de produse forestiere (articolul 26)

Articolul 34: servicii de silvomediu, servicii climatice și conservarea pădurilor.

Articolul 35: cooperare.

Noul regulament prevede ca cel puțin 30 % din totalul contribuției FEADR la programul de dezvoltare rurală să fie rezervat pentru aspecte legate de mediu și de atenuarea schimbărilor climatice și adaptarea la acestea, prin sprijinul pentru investiții legate de mediu și climă, investiții în păduri (articolele 21 și 34), măsuri de agromediu și climatice, agricultură ecologică, zone care se confruntă cu constrângeri naturale sau de alt tip și plăți în siturile Natura 2000.

48. Costurile suplimentare sau pierderile de venit ar trebui să fie suportate doar de proprietarii/administratorii de terenuri?

Întrucât beneficiile punerii în aplicare a anumitor măsuri de conservare revin societății în ansamblu, ar fi nedrept ca respectivele costuri pentru punerea în aplicare a măsurilor, fie ele costuri directe sau pierderi de venituri legitime, să fie suportate de proprietarii/administratorii de terenuri.

Statele membre pot avea propriile norme pentru abordarea acestei chestiuni, însă, în multe cazuri, acestea sprijină proprietarii și administratorii de terenuri care doresc să promoveze o formă de gestionare ce presupune costuri suplimentare sau pierderi de venit. Există resurse financiare disponibile pentru a acoperi astfel de costuri, de exemplu din fondurile UE, în special FEADR.

49. Costul măsurilor de gestionare Natura 2000 ar trebui să fie întotdeauna compensat financiar?

Este necesar să se examineze dacă anumite măsuri de conservare pot fi compensate financiar, în special măsurile de privare a proprietarului de venitul preconizat în condițiile unei gestionări durabile a pădurilor sau măsurile care implică investiții suplimentare fără profit. Subvențiile, acordurile contractuale, scutirile de impozite, asistența tehnică etc. reprezintă opțiuni posibile de despăgubire a proprietarilor pentru pierderile de venit, pentru serviciile prestate pentru societate în ansamblu și, după caz, pentru deprecierea capitalului.

Evitarea deteriorărilor constituie o obligație legală derivată din Directiva privind habitatele, care, în principiu, nu necesită rambursare. Cu toate acestea, deciziile cu privire la furnizarea de stimulente de natură economică sau de plăți compensatorii urmează să fie luate la nivelul statelor membre, în funcție de contextul național. De exemplu, dacă se impun anumite restricții sau obligații privind o anumită formă de gestionare care a fost tradițională într-o anumită zonă, determinând o pierdere de venituri sau costuri suplimentare, se recomandă despăgubirea corespunzătoare a proprietarilor de terenuri în cauză. Același lucru se poate întâmpla, de asemenea, atunci când obligația de nedeteriorare depășește vigilența zilnică pentru a evita deteriorarea și necesită măsuri importante de gestionare proactivă (de exemplu, eliminarea unei specii invazive care s-a răspândit în cadrul sitului).

50. Ce măsuri sunt disponibile în conformitate cu instrumentul LIFE al UE pentru a sprijini finanțarea unor măsuri de conservare în cadrul siturilor Natura 2000?

LIFE a finanțat în trecut un număr mare de proiecte de conservare a naturii și va continua să finanțeze măsuri de conservare în cadrul siturilor Natura 2000, în principal prin intermediul proiectelor LIFE Natură și biodiversitate.

O cerere de propuneri se lansează anual, acordându-se aproximativ 100 de milioane EUR pentru proiecte care sprijină conservarea naturii și a biodiversității în general. LIFE cofinanțează până la 60 % din costurile proiectelor LIFE Natură și biodiversitate selectate.

De asemenea, este posibil să se vizeze conservarea naturii prin proiecte care implică, în esență, comunicare, caz în care solicitanții ar trebui să ia în considerare pachetul de propuneri pentru LIFE Guvernanță și informare în domeniul mediului.

În cele din urmă, conservarea siturilor Natura 2000 poate fi vizată, de asemenea, în cadrul unui proiect mult mai mare care tratează rețeaua Natura 2000 per ansamblu, la nivel național sau regional. Pentru mai multe informații, solicitanții (în general administrațiile naționale/regionale) sunt invitați să consulte pachetul de propuneri pentru proiectele integrate LIFE.

51. Există alte oportunități de finanțare și stimulente pentru Natura 2000, la nivel național sau regional?

Da, există, de asemenea, un potențial ridicat de a contribui la conservarea naturii prin intermediul programelor naționale și regionale, întrucât responsabilitatea principală pentru finanțarea siturilor Natura 2000 revine fiecărui stat membru. În unele state membre există acorduri voluntare de gestionare a siturilor Natura 2000 într-un mod corespunzător conservării sitului și/sau contracte de gestionare pentru conservarea speciilor și habitatelor, care sunt finanțate din fonduri naționale.

În unele țări, proprietarii de terenuri pot beneficia, de asemenea, de stimulente precum scutirea de impozitul pe proprietate și alte beneficii fiscale (de exemplu, în Belgia).

În plus, în unele state membre, proprietarii de terenuri au dreptul la despăgubiri integrale pentru costurile suplimentare și pierderile de venit în zonele Natura 2000, de exemplu, în cazul în care desemnarea de habitate forestiere implică anumite restricții privind producția de lemn în Suedia.

Monitorizarea și raportarea

52. Cum putem ști dacă stadiul de conservare a habitatelor sau a speciilor s-a îmbunătățit în întreaga lor arie de extindere naturală din UE?

În conformitate cu articolul 11 din Directiva privind habitatele, statele membre se vor angaja să supravegheze stadiul de conservare a habitatelor naturale și a speciilor de interes comunitar. Stadiul de conservare a tuturor speciilor și habitatelor de importanță la nivelul UE este evaluat în mod regulat în cadrul rapoartelor privind progresele înregistrate pe 6 ani, prezentate de statele membre Comisiei în conformitate cu articolul17 din Directiva privind habitatele și cu articolul 12 din Directiva privind păsările. Obiectivul este de a determina stadiul de conservare al fiecărei specii sau tip de habitat în întreaga lor arie de extindere naturală în cadrul UE. Au fost adoptate patru clase de stadiu de conservare: Corespunzător (FV), necorespunzător-inadecvat (U1) și „necorespunzător-precar” (U2), Necunoscut (XX).

Într-o serie de state membre (de exemplu, Austria, Germania, Franța, Regatul Unit), a fost dezvoltat un program de monitorizare sistematică pentru a monitoriza gradul de conservare în situri diferite.

Obiectivul final, desigur, este ca toate tipurile de habitate și speciile să atingă un stadiu de conservare corespunzător, astfel cum este definit în Directiva privind habitatele. Va fi însă nevoie de timp pentru acest lucru. Tipurile de habitate și specii au fost selectate deoarece erau amenințate sau rare, ceea ce înseamnă că acestea se aflau deja, în cea mai mare parte, într-un stadiu de conservare necorespunzător încă de la început. Prin urmare, va exista un decalaj de timp înainte ca măsurile de conservare care au fost puse în aplicare „să dea roade” în ceea ce privește îmbunătățirea stării de conservare a speciilor sau a habitatelor în întreaga UE.

Se depun toate eforturile în vederea atingerii acestui obiectiv, iar cele mai recente evaluări ale stadiului de conservare au fost publicate în 2015.

53. Care sunt obligațiile de monitorizare privind siturile individuale Natura 2000? Cine este responsabil? Cum se poate afla care este cel mai recent stadiu de conservare a unei specii sau a unui tip de habitat în zona mea?

Este la latitudinea fiecărui stat membru să decidă modul optim de monitorizare a stării tipurilor de habitate și a speciilor de importanță la nivelul UE pentru fiecare sit Natura 2000 de pe teritoriul său. Această responsabilitate le revine autorităților competente din fiecare țară. Cele mai recente rezultate ale monitorizării la nivel național sau regional ar trebui puse la dispoziția publicului, de exemplu, pe site-ul web al autorităților.

Cu toate acestea, nu există o obligație a proprietarilor sau a administratorilor privați de terenuri de a monitoriza starea speciilor și a tipurilor de habitate prezente pe terenul lor. Bineînțeles, ar fi salutar să procedeze astfel, întrucât aceste informații sunt întotdeauna foarte valoroase, de exemplu ca un mijloc de avertizare atunci când poate apărea deteriorarea.

Gradul de conservare a unei specii sau tip de habitat în cadrul unui sit Natura 2000 este înregistrat și actualizat în formularul-tip de date care este disponibil pentru public pentru fiecare sit Natura 2000. Autoritățile competente și administratorii siturilor pot fi, de asemenea, în măsură să furnizeze informații detaliate în acest sens.

54. Care sunt obligațiile în ceea ce privește monitorizarea măsurilor de conservare în cadrul siturilor Natura 2000?

Articolul 11 din Directiva privind habitatele prevede obligația statelor membre de a efectua supravegherea stadiului de conservare a habitatelor naturale și a speciilor de interes comunitar. Articolul 17 alineatul (1) prevede că statele membre trebuie să furnizeze informații referitoare la măsurile de conservare aplicate în siturile Natura 2000, precum și o evaluare a impactului acestor măsuri.

Noul format de raportare în temeiul articolului 17 (adoptat pentru raportarea privind perioada 2007-2012) solicită informații care să permită evaluarea contribuției rețelei Natura 2000 la stadiul de conservare a habitatelor și speciilor, precum și a eficacității globale a rețelei.

Acest nou format de raportare include obligația de a raporta cu privire la punerea în aplicare a planurilor de gestionare sau a altor instrumente utilizate de statele membre pentru a gestiona propria rețea, cu privire la siturile afectate de proiectele/planurile pentru care au fost necesare măsuri compensatorii și cu privire la principalele măsuri luate pentru a asigura coerența rețelei Natura 2000 în conformitate cu articolul 10.

Având în vedere obligația statelor membre de a raporta cu privire la punerea în aplicare a măsurilor de conservare și a impactului pe care îl au măsurile privind stadiul de conservare, se recomandă un mecanism de monitorizare pentru măsurile de conservare la nivel de sit. Un astfel de mecanism ar trebui să includă criterii măsurabile și care pot fi clar verificate și indicatori pentru a facilita urmărirea și evaluarea rezultatelor.

Monitorizarea în siturile Natura 2000 intră, de regulă, în responsabilitatea autorităților competente. Se recomandă o strânsă cooperare între autoritățile responsabile cu conservarea naturii și proprietarii și administratorii de terenuri.

Monitorizarea și evaluarea rezultatelor sunt esențiale pentru a asigura capacitatea de a adapta obiectivele și măsurile de conservare la orice evoluții fizice sau de alt tip semnificative care ar putea afecta conservarea habitatelor și a speciilor de interes comunitar prezente în cadrul sitului.

Protejarea speciilor și a habitatelor de importanță europeană în aria lor de extindere, în afara siturilor „Natura 2000”

55. Au terenurile din afara rețelei Natura 2000 un rol de jucat în conservarea speciilor și a habitatelor de importanță la nivelul UE?

Da, terenurile din afara rețelei Natura 2000 pot juca un rol important în conservarea habitatelor și a speciilor de interes la nivelul UE, în special cele care sunt vulnerabile la fragmentare sau izolare. Astfel de terenuri pot contribui substanțial la îmbunătățirea coerenței ecologice a rețelei și a conectivității funcționale între siturile Natura 2000.

Zonele din afara rețelei Natura 2000 pot oferi, de asemenea, noi refugii pentru speciile și tipurile de habitat vizate, în afara zonelor desemnate. Acest lucru este deosebit de valoros în cazul speciilor și habitatelor care sunt extinse (de exemplu, urși și râși) sau au o largă răspândire (de exemplu, păduri riverane) deoarece numai o parte din resursele lor totale este inclusă în rețeaua Natura 2000 (uneori mai puțin de 50 %). Aceste zone din afara rețelei Natura 2000 sunt necesare pentru obținerea unui stadiu de conservare corespunzător.

Articolul 10 din Directiva privind habitatele încurajează statele membre să gestioneze caracteristici ale peisajului care au o importanță majoră pentru migrarea, răspândirea și schimbul genetic al speciilor sălbatice de faună și floră. Aceste măsuri pot implica, de asemenea, terenuri care nu sunt desemnate drept situri Natura 2000. Articolul 10 are implicații de ordin practic pentru proprietarii și administratorii de terenuri numai dacă statele membre au luat măsuri specifice referitoare la acest aspect. Unele țări abordează această problemă în strategiile naționale sau regionale (de exemplu, „Rețeaua națională a naturii” în Țările de Jos, „Ecopăduri” în Letonia, „Schémas Régionaux de Cohérence Ecologique” în Franța, Strategia pentru conectivitate ecologică în Spania). Inițiativa Infrastructura verde a Comisiei Europene va încuraja în continuare statele membre să ia aceste măsuri.

Importanța zonelor din afara rețelei Natura 2000 pentru păsări este reflectată la articolul 3 litera (b) și la articolul 4 din Directiva privind păsările, care prevăd obligația statelor membre de a depune eforturi pentru întreținerea și gestionarea habitatelor situate în interiorul și în afara zonelor de protecție, conform nevoilor ecologice și pentru a evita poluarea sau deteriorarea habitatelor.

56. Sunt protejate speciile pe cale de dispariție și în afara siturilor Natura 2000?

Cele două directive privind natura impun, de asemenea, protecția anumitor specii în UE, atât în interiorul, cât și în afara zonelor Natura 2000, pentru a garanta conservarea acestora în aria lor de extindere naturală în cadrul UE. Aceasta se referă la toate speciile de păsări sălbatice care se găsesc în mod natural în UE, precum și la alte specii enumerate în anexele IV și V la Directiva privind habitatele.

În plus, statele membre au, de asemenea, obligația de a conserva, a menține sau a restabili o diversitate și o suprafață pentru habitate suficientă pentru toate speciile de păsări sălbatice de pe teritoriul Europei (articolul 3 din Directiva privind păsările). Această cerință poate implica măsuri privind protecția habitatelor în afara rețelei Natura 2000.

În ceea ce privește dispozițiile privind protejarea speciilor în totalitatea lor, cele două directive impun statelor membre să interzică:

  • omorârea sau capturarea deliberată a speciilor protejate, indiferent de metoda utilizată;
  • distrugerea deliberată sau culegerea ouălor sau a cuiburilor sau culesul, colecționarea, tăierea, smulgerea sau distrugerea plantelor protejate;
  • deteriorarea sau distrugerea ariilor de reproducere sau de odihnă;
  • perturbarea deliberată, în special în timpul perioadei de reproducere, cuibărire, hibernare și migrare;
  • deținerea, transportul sau vânzarea acestor specii luate din natură.

Aceste interdicții, astfel cum au fost transpuse în legislația națională, trebuie respectate de toți proprietarii, administratorii și utilizatorii de terenuri.

Mai multe orientări cu privire la dispozițiile privind protecția speciilor în temeiul Directivei privind habitatele sunt disponibile la adresa: https://ec.europa.eu/environment/nature/conservation/species/guidance/index_en.htm

57. Sunt permise derogări de la dispozițiile privind protejarea speciilor și, în caz afirmativ, în ce condiții?

Sunt permise derogări de la dispozițiile privind protejarea speciilor în extinderea lor naturală (a se vedea întrebarea 46) în anumite circumstanțe (de exemplu, pentru a preveni deteriorarea gravă a culturilor, animalelor, pădurilor, peștilor și apei), cu condiția să nu existe nicio altă soluție satisfăcătoare, iar consecințele derogărilor să nu fie incompatibile cu scopurile generale ale directivelor.

Condițiile pentru acordarea derogărilor sunt stabilite la articolul 9 din Directiva privind păsările și la articolul 16 din Directiva privind habitatele.

Mai multe orientări cu privire la dispozițiile privind protecția speciilor în temeiul Directivei privind habitatele sunt disponibile la adresa: https://ec.europa.eu/environment/nature/conservation/species/guidance/index_en.htm

Comunicarea, cooperarea, implicarea activă a părților interesate

58. Care poate fi rolul proprietarilor și al administratorilor de terenuri în punerea în aplicare a rețelei Natura 2000?

Punerea în aplicare a rețelei Natura 2000 este o responsabilitate a statelor membre, dar are implicații foarte importante pentru proprietarii și gestionarii de terenuri, iar participarea acestora este de o importanță crucială. Implicarea proprietarilor și a administratorilor de terenuri încă dintr-un stadiu incipient este într-adevăr necesară și valoroasă. Proprietarii de terenuri își cunosc proprietățile, au propriile obiective în materie de gestionare și joacă un rol fundamental în stabilirea și punerea în aplicare a măsurilor de gestionare în cadrul propriilor terenuri. Prin urmare, aceștia sunt parteneri cheie în dezvoltarea și punerea în aplicare cu succes a rețelei Natura 2000.

Pregătirea și elaborarea unor planuri de gestionare care să abordeze obiectivele de conservare a sitului și să includă măsuri de conservare pentru siturile Natura 2000 este foarte recomandabilă. Este important să fie implicate toate părțile interesate relevante pentru a analiza, în măsura posibilului, opțiunile care răspund așteptărilor diferite, pentru a aborda sau a evita eventuale conflicte și pentru a găsi soluții în vederea compensării a pierderilor economice (costuri suplimentare și pierderi de venit) care ar putea fi cauzate de anumite măsuri de conservare care depășesc practica obișnuită în gestionarea durabilă a terenurilor.

59. De ce este importantă implicarea diferitelor grupuri de părți interesate în stabilirea obiectivelor de conservare a naturii și a planurilor de gestionare Natura 2000?

Având în vedere că Natura 2000 urmărește să contribuie la menținerea biodiversității luând în considerare cerințele socio-economice și culturale, se recomandă insistent ca toate părțile interesate relevante să fie identificate în prealabil și implicate în pregătirea și elaborarea de măsuri care să abordeze conservarea habitatelor și a speciilor în cadrul siturilor Natura 2000.

Diferite tipuri de părți interesate pot fi mai mult sau mai puțin direct interesate de gestionarea siturilor Natura 2000. Autoritățile, proprietarii și administratorii de terenuri sunt cei mai relevanți în procesele de luare a deciziilor, dar opiniile altor părți interesate ar trebui, de asemenea, să fie luate în considerare, în special ale comunităților locale și ale altor utilizatori de terenuri, ale ONG-urilor, pescarilor, vânătorilor etc. care ar putea contribui la proces cu experiența și cunoștințele lor.

Participarea publicului la planificarea și pregătirea obiectivelor și măsurilor de conservare specifice sitului pentru un sit Natura 2000 permite luarea în considerare a punctelor de vedere ale persoanelor care trăiesc și muncesc în cadrul sitului sau care îl utilizează. Aceasta oferă o ocazie excelentă pentru a crea o stare de spirit la nivelul societății mai favorabilă conservării mediului. Șansele de succes vor fi sporite considerabil dacă diferitele părți interesate sunt informate și consultate și, dacă este posibil, implicate în gestionarea sitului. Aceasta poate fi, de asemenea, o ocazie de a dezvolta o abordare multidisciplinară și profesională, precum și cooperarea și posibilele sinergii între diferiții actori.

Implicarea tuturor actorilor relevanți reprezintă o oportunitate pentru a evita sau a soluționa eventualele conflicte și pentru a beneficia de cunoștințele și experiența altora. Ținând cont de faptul că stadiul de conservare a tipurilor de habitate și a speciilor protejate este adesea influențat de activitățile unei serii de părți interesate (fermieri, silvicultori, vânători, sectorul turismului etc.), comunicarea cu și între acestea este esențială pentru a se ajunge la o gestionare integrată și pentru a se realiza obiectivele de conservare și alte obiective într-un mod echilibrat.

60. Ce etape ar trebui să includă un proces participativ?

Există mai multe metode de angajare în procese participative. Un proces participativ în gestionarea siturilor forestiere Natura 2000 ar putea include următoarele etape:

  • identificarea tuturor părților interesate relevante;
  • instituirea unui grup multiplu de lucru al părților interesate sau a unui comitet de coordonare, după caz;
  • inventarierea valorilor, drepturilor, resurselor, terenurilor și teritoriilor și evaluarea impactului;
  • evaluarea participativă a impactului - definirea efectelor pozitive și negative;
  • informații detaliate și publice cu privire la obiectivele de conservare și discutarea măsurilor planificate; informații destinate tuturor părților interesate implicate direct;
  • discutarea și identificarea celor mai bune mijloace și mecanisme pentru punerea în aplicare a măsurilor necesare, având în vedere resursele financiare, compensațiile și distribuirea beneficiilor;
  • facilitarea, în caz de revendicări conflictuale, folosind proceduri adecvate de soluționare a conflictelor;
  • stabilirea unui model de monitorizare participativă care să implice toate părțile interesate încă de la început: ce să se monitorizeze, cum, când, unde, de către cine;
  • punerea în aplicare a serviciilor de consiliere.

61. Ce tipuri de informații ar trebui să fie făcute publice?

Accesul deschis și public la informații este extrem de important, în special la informații privind obiectivele și măsurile de conservare, obligații, recomandări, acorduri, atât la nivel de sit, cât și la nivel național/regional. În urma consultărilor necesare, proprietarii și administratorii de terenuri ar trebui să fie bine informați cu privire la cauzele și importanța unor obiective și măsuri de conservare specifice în cadrul siturilor din rețeaua Natura 2000. Prin urmare, se recomandă ca descrierea detaliată a obiectivelor și a măsurilor de conservare, precum și informațiile corespunzătoare cu privire la localizarea principalelor elemente naturale și la măsurile de conservare respective să fie puse la dispoziția publicului. Spre deosebire alte planuri, care ar putea conține informații private și sensibile, un plan de gestionare Natura 2000 este în mod normal un document disponibil publicului (a se vedea, de asemenea, întrebarea 23).

Comunicarea de informații relevante și ușor de înțeles este de o importanță capitală pentru a consolida înțelegerea reciprocă și a promova dialogul între părțile interesate. Aceasta este, de asemenea, o condiție prealabilă pentru discuții fructuoase privind obiectivele și măsurile de conservare. Un bun plan de comunicare necesită elaborarea unor strategii de comunicare și de informare cu privire la obiectivele generale ale programului Natura 2000, la obiectivele și măsurile de conservare etc. Acest lucru implică stabilirea unui comitet sau a unui grup de lucru multipartit în măsura posibilului și dezvoltarea unui proces transparent pentru reuniuni și consultări (mese rotunde, buletine informative etc.). Este important ca părțile interesate să fie bine informate cu privire nu numai la constrângeri, ci și la oportunitățile oferite de rețeaua Natura 2000.

62. Proprietarii de terenuri se confruntă adesea cu dificultăți în înțelegerea obiectivelor și a punerii în aplicare a rețelei Natura 2000. Cum s-ar putea ameliora această situație?

Deși nu există obligații de comunicare în mod explicit în Directiva privind habitatele, Comisia a subliniat importanța și necesitatea de a comunica și de a explica obiectivele rețelei Natura 2000 publicului larg și, în special, părților interesate legate în mod direct de sit, pentru gestionarea siturilor. Comisia a elaborat orientări utile privind dispozițiile generale ale Directive privind păsările și ale Directivei privind habitatele, precum și orientări mai specifice pentru anumite sectoare economice (a se vedea articolul 6 – Orientări sectoriale specifice).

Sunt disponibile mai multe instrumente pentru a spori gradul de sensibilizare, pentru a oferi consiliere și pentru a consolida capacitățile locale pentru gestionarea unui sit Natura 2000 și pentru a dezvolta un proces participativ (a se vedea, de asemenea, întrebarea 34).

Natura 2000 în contextul mai larg de dezvoltare durabilă

63. Cum sunt luate în considerare cerințele de conservare Natura 2000 în ceea ce privește planurile mai ample de amenajare și planurile și politicile de dezvoltare?

Cerințele de conservare Natura 2000 trebuie să fie luate în considerare pentru pregătirea și punerea în aplicare a planurilor extinse de amenajare și a planurilor și politicilor de dezvoltare. Acest lucru se realizează de obicei cu ocazia elaborării unor astfel de planuri, prin consultarea autorităților competente, care pot furniza informații utile care să permită anticiparea și prevenirea oricăror efecte posibile asupra acestor cerințe de conservare. Acest lucru poate fi realizat de exemplu prin localizarea corectă a activităților planificate, de exemplu evitând zonele cele mai sensibile etc.

Orice plan care ar putea avea un efect semnificativ asupra unui sit Natura trebuie să facă obiectul unei evaluări corespunzătoare a impacturilor sale potențiale asupra integrității sitului, având în vedere obiectivele sale de conservare.

Evaluarea strategică de mediu oferă un instrument de evaluare, prevenire și atenuare a oricărui impact potențial asupra cerințelor de conservare a siturilor Natura 2000 atunci când integrează o examinare adecvată a impactului potențial asupra siturilor și dispozițiile articolului 6 alineatul (3) din Directiva privind habitatele, referitor la evaluarea corespunzătoare. (A se vedea, de asemenea, întrebările 39 și 43)

64. Cum interacționează Directiva privind habitatele și Directiva privind păsările cu alte acte legislative ale UE în domeniul mediului (DCA, EIM, SEA, Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin”)

Directiva privind habitatele și Directiva privind păsările interacționează cu alte acte legislative ale UE în materie de mediu care vizează, de asemenea, obținerea unei stări ecologice bune în ecosistemele de apă dulce și marine, cum ar fi Directiva-cadru privind apa (DCA) și Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin”.

Atât directivele privind natura, cât și DCA vizează asigurarea unor ecosisteme acvatice sănătoase, asigurând, în același timp, un echilibru între protejarea apei/naturii și utilizarea durabilă a resurselor naturale. Există multe sinergii, deoarece punerea în aplicare a măsurilor din cadrul DCA va aduce în general beneficii obiectivelor directivelor privind natura. Au fost elaborate mai multe documente de orientare pentru a sprijini și armoniza punerea în aplicare a Directivei privind habitatele, a Directivei privind păsările și a DCA în întreaga Uniune Europeană. O compilație a principalelor întrebări referitoare la legăturile dintre legislația UE privind apa și legislația UE privind natura este disponibilă.

Directivele privind natura sunt, de asemenea, în mod clar legate și de Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin”, în sensul că toate se referă la aspecte legate de conservarea biodiversității în mediul marin, inclusiv cerința de a atinge o stare bună pentru elementele de biodiversitate vizate de fiecare directivă. Deși noțiunile de stare ecologică bună (în Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin”) și stadiu corespunzător de conservare (în Directiva privind habitatele) sau starea populației (Directiva privind păsările) nu sunt neapărat echivalente, ele se pot susținu reciproc. Măsurile puse în aplicare în temeiul directivelor privind natura pot aduce o contribuție importantă la realizarea obiectivelor mai ample ale Directivei-cadru „Strategia pentru mediul marin” și viceversa. Răspunsuri la întrebările frecvente privind legăturile dintre Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin” și directivele privind natura sunt disponibile.

În ceea ce privește evaluarea impacturilor planurilor și proiectelor asupra programului Natura 2000, există asemănări și sinergii între evaluarea corespunzătoare, efectuată în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva privind habitatele, și evaluările realizate în temeiul Directivei EIM sau al Directivei SEA. Aceste evaluări sunt adesea realizate împreună, în cadrul unei proceduri integrate.

Cu toate acestea, evaluarea corespunzătoare trebuie să se concentreze în mod explicit pe speciile protejate și tipurile de habitat de importanță europeană din cadrul programului Natura 2000. În cazul în care proiectele sau planurile fac obiectul Directivei EIM sau al Directivei SEA, evaluarea în temeiul articolului 6 poate face parte din aceste evaluări, deși aceasta trebuie să poată fi diferențiată în mod clar și identificată în cadrul unei declarații de mediu sau raportată separat (a se vedea, de asemenea, întrebarea 43).

Informații suplimentare:

Studii de caz privind sinergiile dintre DCA, Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin”, directivele privind natura și „Ghidul introductiv”.

65. Cum interacționează Directiva privind habitatele și Directiva privind păsările cu alte politici ale UE (regionale, PAC, PCP, transport, energie etc.)

Directivele privind natura interacționează cu alte politici ale UE în diferite moduri. Aceste politici iau în considerare dispozițiile privind protejarea naturii aplicabile în Uniunea Europeană și sprijină punerea lor în aplicare.

În special, principalele fonduri UE care sprijină principalele politici ale UE (politicile de dezvoltare regională, coeziune, sociale, agricultură și dezvoltare rurală, maritime și de pescuit) integrează obiective și măsuri relevante care sprijină punerea în aplicare și dezvoltarea Directivei privind habitatele, a Directivei privind păsările și a rețelei Natura 2000.

În cadrul financiar actual, fondurile structurale și de investiții europene (ESI) sprijină o serie de obiective tematice, printre care: protecția mediului și promovarea utilizării eficiente a resurselor. Aceste obiective tematice sunt transpuse în priorități specifice pentru fiecare dintre fondurile ESI.

Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) și Fondul de coeziune includ printre prioritățile lor de investiții: protejarea și refacerea biodiversității și a solurilor și promovarea unor servicii ecosistemice, inclusiv prin Natura 2000 și de infrastructură ecologică.

Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime sprijină protejarea și refacerea biodiversității acvatice și a ecosistemelor și include mai multe măsuri care vizează contribuția la conservarea speciilor și a habitatelor protejate de directivele privind natura și la gestionarea, refacerea și monitorizarea siturilor Natura 2000.

Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) include printre prioritățile sale: refacerea, conservarea și consolidarea ecosistemelor care sunt legate de agricultură și silvicultură, cu un accent deosebit pe refacerea, conservarea și consolidarea biodiversității, inclusiv în ariile Natura 2000.

Politica agricolă comună (PAC) a inclus o serie de dispoziții pentru protejarea și consolidarea biodiversității și a ecosistemelor naturale, cunoscute sub numele de înverzire, care includ menținerea pajiștilor permanente și a elementelor benefice din punct de vedere ecologic în „zonele de interes ecologic”, printre alte măsuri relevante.

Politica comună în domeniul pescuitului (PCP) include, de asemenea, o serie de măsuri pentru conservarea ecosistemelor marine, inclusiv dispoziții specifice pentru stabilirea măsurilor de gestionare a pescuitului pentru siturile Natura 2000 și alte zone marine protejate.

În ceea ce privește politicile privind transportul și energia, dispozițiile privind protecția naturii sunt luate în considerare la nivel de planificare și, în special, în cadrul evaluărilor planurilor și programelor din punctul de vedere al impactului asupra mediului. Comisia a publicat, de asemenea, orientări specifice privind transportul pe căi navigabile interioare și rețeaua Natura 2000, precum și privind proiectele de energie eoliană și Natura 2000.

Există, de asemenea, orientări disponibile privind agricultura, silvicultura și acvacultura în cadrul rețelei Natura 2000 și privind infrastructura de transport al energiei și Natura 2000 (a se vedea articolul 6 - Orientări sectoriale specifice la: https://ec.europa.eu/environment/nature/natura2000/management/guidance_en.htm)

66. Ce fel de servicii ecosistemice oferă siturile Natura 2000 societății?

Rețeaua Natura 2000 oferă beneficii societății și economiei prin furnizarea de diverse servicii ecosistemice. Acestea includ furnizarea de resurse tangibile cum ar fi apa, culturile și produsele din lemn obținute în mod durabil (servicii de furnizare), precum și de procese care reglementează calitatea apei și a aerului, previn pericolele naturale cum ar fi inundațiile și eroziunea solului și atenuează schimbările climatice prin stocarea și captarea dioxidului de carbon (servicii de regularizare). Siturile rețelei Natura 2000 oferă, de asemenea, servicii culturale, de exemplu prin sprijinirea activităților recreative și a turismului și menținerea identității culturale și a unui sentiment de apartenență. Se estimează că, anual, există între 1,2 și 2,2 miliarde de zile de vizitare a siturilor Natura 2000, care aduc profituri anuale din activități de agrement de 5 - 9 miliarde EUR.

Studiile recente promovate de Comisia Europeană au evaluat și au estimat beneficiile economice globale oferite de Natura 2000. Valoarea beneficiilor rețelei (terestre) Natura 2000 - care se bazează pe informații extinse din cadrul studiilor existente efectuate la nivelul siturilor și pe valoarea serviciilor furnizate de diferite habitate - sugerează că acestea s-ar putea situa în prezent între 200 și 300 de miliarde de EUR pe an (adică între 2 % și 3 % din PIB-ul UE). Această valoare trebuie văzută ca o primă estimare ilustrativă a amplorii beneficiilor anuale și nu ca un rezultat robust precis.

În Europa, aproximativ 4,4 milioane de locuri de muncă și o cifră de afaceri anuală de 405 de miliarde EUR depind în mod direct de menținerea unor ecosisteme sănătoase, o proporție semnificativă a acestora situându-se în cadrul rețelei Natura 2000. Deși aceste cifre constituie doar o primă estimare, rezultatele preliminare indică deja că beneficiile economice provenite din rețeaua Natura 2000 sunt superioare costurilor asociate cu gestionarea și protejarea acestei resurse importante. Acestea din urmă sunt estimate la aproximativ 5,8 miliarde EUR/an - ceea ce reprezintă o mică parte din valoarea sa potențială adusă societății.

Prin protejarea siturilor Natura 2000 și impunerea acțiunilor de conservare, rețeaua sporește funcționarea ecosistemelor, care la rândul lor oferă beneficii societății și economiei.

Informații suplimentare:

Costurile și beneficiile rețelei Natura 2000
Beneficiile socio-economice ale ariilor marine protejate în cadrul Natura 2000

Right navigation