Cale de navigare

Daniel Dăianu despre Parteneriatul Comercial Transatlantic: Europa râde cu un ochi, dar cu celălalt este temătoare

05/08/2013 12:00:00

Care vor fi avantajele României pe termen scurt şi mediu din finalizarea Parteneriatului comercial şi investiţional transatlantic, pe care în prezent Statele Unite şi Uniunea Europeană poartă negocieri?

    Daniel Dăianu: Putem avea o interpretare limitată a acestui parteneriat şi una amplă. Înţelegerea limitată ar fi una tradiţională, care vede în acest acord practic o altă rundă de liberalizare, ceea ce nu ar fi o noutate majoră. De ani buni se discută de formarea unei arii de comerţ liber transatlantice. Dar aşa ceva nu ar fi o străpungere majoră. Rundele de negocieri în perioada postbelică au promovat dezvoltarea comerţului, mai cu seamă între ţările industrializate. Aş introduce o nuanţă aici. Adesea restricţiile, chiar între ţările industrializate, iau forma unor bariere non-tarifare. Disputele provin din viziuni diferite, de exemplu privind măsurile de protejare a mediului înconjurător. Există viziuni diferite pe cele două maluri ale oceanului Atlantic în ceea ce priveşte utilizarea organismelor modificate genetic. Deci aceasta ar fi o interpretare relativ limitată.

    Declaraţia preşedintelui Barack Obama şi reacţiile în Europa m-au dus cu gândul la nevoia de a reinventa spiritul de la Bretton Woods, locul unde au fost puse bazale arhitecturii instituţionale a regimului internaţional postbelic. Perioada de după al doilea război mondial, care a însemnat refacere economică pe ambele maluri ale Atlanticului şi s-a concretizat într-o creştere economică viguroasă, în dezvoltarea clasei mijlocii şi în mult optimism, s-a bizuit pe un eşafodaj al instituţiilor create prin acordurile de la Bretton Woods şi printr-o filozofie anume. Şi formarea NATO s-a inspirat dintr-o viziune comună care privea şi relaţiile cu blocul comunist. Şi formarea comunităţilor europene, mai apoi a UE, a fost stimulată de un filon de gândire. Această gândire a ordonat relaţiile între ţările industrializate, a definit ce înseamnă un regim internaţional care structurează raporturile între ţările mari, pre-aranjează funcţionarea instituţiilor internaţionale, fie că sunt FMI, Banca Mondială sau instituţii europene angrenate în relaţii internaţionale. Astfel de aranjamente ajută coordonarea politicilor între ţări. În opinia mea, în ultimele decenii a cam dispărut spiritul de la Bretton Woods, a apărut o falie între Uniunea Europeană şi Statele Unite. Nu mă gândesc aici la valorile capitalismului democratic, ci la interese de multe ori înguste, de ordin economic şi de alta natură, la disonanţe accentuate de criza economică actuală şi redistribuţia puterii în economia globală (ascensiunea Asiei). Cred că este nevoie de o revenire la spiritul  şi logica aranjamentelor de la Bretton Woods. Şi cine să reinventeze acest spirit dacă nu principalii sai artizani?

    O regăsire a logicii şi spiritului acordurilor de la Bretton Woods ar fi binefăcătoare şi pentru România. De pildă, este mare nevoie de o mai bună funcţionare a pieţelor financiare. O faţetă a dialogului antamat deja, care însă se desfăşoară cu asperităţi, este diferendul legat de dorinţa autorităţilor de la Washington de a aplica legislaţia lor şi extrateritorial, adică în ţări europene. De pildă, The Commodity Futures Trading Commssion (CFTC) condusă de Gary Gensler este  vârf de lance în discuţiile privind reglementarea pieţelor de capital, a derivatelor. Fiindcă utilizarea pe scară largă a unor produse derivate a accentuat riscuri sistemice, a invitat criza financiară. De ce ne interesează pe noi acest aspect? Deoarece avem un sistem financiar autohton dominat de entităţi străine, pieţele noastre sunt puternic influenţate de ce se întâmplă în afară şi avem, deci, un interes funciar ca sistemul financiar internaţional să fie mai puţin instabil, destabilizator.

    Este nevoie de mai multă coordonare în politici şi aceasta a fost o componentă esenţială a Bretton Woods. Şi cine să regaseasca această logica şi spirit dacă nu UE şi SUA, în principal? Dar, prin ce afirm acum, ies dintr-o interpretare limitată a Parteneriatului. Căci mare lucru nu ai ce să liberalizezi în materie de îngrădiri vamale. Lucruri mult mai delicate sunt ce faci cu poziţii dominante pe unele pieţe, manipulări ale pieţelor, cum am văzut în cazul Libor, ale pieţelor unor produse de bază, etc. Intervin şi aspecte ce ţin de reforma instituţiilor internaţionale, coordonarea de poziţii în dialogul global (în G20 şi nu numai), ajutorul pentru dezvoltare, etc.

    Dar cu cât interpretarea Parteneriatului este mai adâncă cu atât ea se apropie de şi intră în arii ce nu ţin strict de economic. Poţi să ajungi să discuţi despre cooperarea în domeniul militar (inclusiv evoluţia NATO, diverse operaţiuni militare), coordonarea între braţul UE care este European External Action Service (EEAS) şi Departamentul de Stat, între ţări mari din UE şi SUA. Vedem de altfel cum merg evenimentele în lumea arabă, care reclamă poziţii coordonate între UA şi SUA. Şi mai sunt multe altele. Dar un parteneriat cât mai amplu şi de conţinut poate fi perceput şi ca formare a unui „bloc transatlantic”, ceea ce nu ar avea numai implicaţii pozitive.

    Ce sunt aceste bariere non-tarifare despre care se tot vorbeşte?

    Daniel Dăianu: De exemplu, când există cerinţe de calitate, de ordin fitosanitar, care sunt percepute de unii ca fiind excesive. Uneori se cere respectarea unor criterii legate de dimensiune. În UE, în interiorul pieţei unice, întâlnim exigenţe privind mărimea unor legume, fructe, ce par stranii unora. Există o sumedenie de astfel de bariere, cu mai mult sau mai puţin temei. Adesea este o modalitate de a proteja interese ale producătorilor autohtoni naţionali, sau la nivelul blocului comercial.

    Care sunt principalele mize de negociere între SUA şi europeni?

    Daniel Dăianu: Cum a făcut în mod statornic, Franţa vrea să excepteze audio-vizualul. Dar aceasta este o situaţie particulară. Revenind la ansamblu trebuie spus că pieţele au o parte bună, generoasă, care recompensează spiritul întreprinzător, imaginaţia, inteligenţa, dar uneori ele vin şi cu o parte mai puţin frumoasă, necruţătoare: când, cum se spune, „winners take all”, adică câştigătorul ia totul. Există un efect de scară, un rezultat al forţei financiare, a posibilităţii de a captura cât mai mult din câştiguri pe pieţe mari, care alimentează un fenomen de creştere dominantă, ceea ce poate conduce la un monopol. Acest proces nu este generat neapărat de o conduită monopolistă, de practici abuzive, ci pentru că mulţi consumatori acceptă produse şi servicii de la câţiva funizori mari/giganţi, ceea ce în timp poate duce la dispariţia de pe piaţă a altor producători, chiar dacă ar exista un număr de consumatori care ar dori serviciile şi produsele celor din urmă. Piaţa are o logică a ei, frecvent nemiloasă.

    Această situaţie o vedem şi în România, unde, de exemplu, ca în alte state din UE, lanţuri mari distrug magazine mici, care au o varietate şi o atractivitate preferate de nu puţini consumatori. Şi totuşi cei mici dispar. Din astfel de situaţii, întâlnite în numeroase domenii economice, a rezultat o legislaţie anti-trust, anti-monopolistă în lume. Însă condiţii concurenţiale egale sunt foarte greu de asigurat. Noi spunem, în vorba populară, că banul tot la ban trage şi îţi trebuie foarte multă ingeniozitate şi noroc să poţi compensa forţa financiară, puterea conferită de dimensiune. Grupurile de peste Ocean sunt foarte puternice; în domeniul IT-ului, de exemplu, Europa nu prea există. Europenii văd şanse, oportunităţi în Parteneriat, dar se şi tem. Un ochi râde, un ochi este trist. Pe continent grupurile cu alonjă globală, puternice, sunt mai puţine. Avem  firme, mai ales germane, mari exportatoare, cu putere, dar de departe grupurile cu forţa mare sunt peste Ocean.

    Atunci unde sunt avantajele pentru europeni­?

    Daniel Dăianu: Găsesc o explicaţie indiferent de ambiţiile parteneriatului. Ar fi o încercare a europenilor de a ieşi dintr-o situaţie foarte dificilă, pentru unii chiar disperată. Unii încearcă să se agaţe de orice. Criza financiară, împletită cu criza zonei euro accentuează un declin al ţărilor europene în economia globală, chiar dacă Germania arată excelenţă industrială şi forţă de export ieşită din comun. SUA au o economie mai flexibilă, cu mai multa vitalitate şi spirit antreprenorial proverbial, care cunoaşte un avânt industrial în unele sectoare datorită exploatării unor resurse naturale mari (eg. gazele de şist), în pofida crizei economice. O interpretarea amplă a parteneriatului, la care nu ştiu dacă se va ajunge, ar conferi semnificaţie unei relaţii transatlantice reîncărcate cu fond, injectată şi cu simbolism şi având mai multe etaje de cooperare. Părerea mea este că, până în momentul de faţă, o interpretarea limitată citeşte mai bine ceea ce se face.

    Avem o criză profundă a zonei Euro care persistă, avem o agendă Europa 2020 care este o resuscitare a agendei Lisabona, care din păcate a eşuat, avem fracturi în interiorul UE şi se caută orice pentru a se ieşi dintr-un mare impas. Inclusiv prin revenirea la o idee care are o istorie mai îndepărtată. Aria de comerţ liber transatlantică nu este o idee nouă. Preşedintele Obama şi europenii care au salutat această idee revin la ceea ce se discută de mai mult timp, dar nu s-a concretizat pentru că au existat abordări şi interese economice diferite, pornind de la disputele privind comerţul cu cereale, ce introducem în alimente, adica ce mâncăm, ce facem cu poziţiile dominante pe pieţe (de monopol), până la măsuri iniţiate de comisari europeni contra Google sau Microsoft. Toate acestea nu pot fi soluţionate uşor, nu pot fi rezolvate prin decret şi negocierile nu vor fi uşoare.

    Pe de altă parte, să nu omitem că există, mai ales în ultimul timp, un interes major al administraţiei americane şi al multor guverne europene de a combate evaziunea fiscală şi sustragerea de la plata impozitelor de către companii mari, ceea ce priveşte şi paradisurile fiscale. Într-o perioadă în care statele sunt copleşite de povara datoriilor publice şi ca urmare a salvării industriei financiare, când există tensiuni sociale ce proliferează, nu poţi fi tolerant faţă de practici ce aduc prejudicii mari şi care sunt certate cu morala. Şi sunt şi alte interese comune ce pot ajuta concretizarea în adâncime a Parteneriatului. Să ne gândim la posibilitatea unor cercetări comune în domenii de vârf, care privesc creneluri tehnologice şi industriale, la politici educaţionale. Remarc aici că India şi China produc peste o jumătate de milion de ingineri anual, în timp ce numărul pentru UE şi SUA cumulat este nici la jumătate. Dar poate eu merg prea departe cu interpretarea posibilă a Parteneriatului. Sunt deja voci care spun că un astfel de parteneriat ar intra in coliziune cu prevederi ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Unii ar putea vedea o cooperare mai strânsă între SUA şi UE în numeroase domenii ca un fel de reeeditare a „Războiului rece”, cu lumea industrializată strângând rândurile în faţa restului lumii, asaltului puterilor economice emergente, etc.

    Sunteţi optimist în privinţa acestor negocieri care au pornit sub semnul scandalului de spionaj al instituţiilor UE de către NSA-ul american?

    Daniel Dăianu: Într-un fel avem de-a face cu un secret al lui Polichinelle. Scandalul poate oculta chestiunea de fond. Eu cred că unii europeni au reacţionat cu doza de ipocrizie „de rigoare”. Îşi poate imagina cineva că în Marea Britanie nu se recurge la astfel de metode ca urmare a unui şir de atacuri teroriste şi nu numai? Poate nu în aceeasi măsura ca în SUA, sau potrivit capacităţii tehnologice a instituţiilor americane din sfera securităţii naţionale. Dar există o logistica şi în Marea Britanie, şi în Franţa de supraveghere prin mijloace ultrasofisticate. Poate crede cineva că în Germania nu sunt monitorizate toate grupurile considerate periculoase, chiar dacă perioada comunistă explica ultrasenzitivitatea legată de protecţia libertăţilor individuale, a dreptului la viaţa privată. A existat grupul Baader-Meinhoff cu ani în urmă, acum sunt altele. Peste toate considerentele însă se cuvine să fie subliniată o chestiune principială, de fond: una este să utilizezi asemenea mjloace pentru a salva un mod de viaţă asumat de cetăţeni liberi, pentru a proteja democraţia, stabilitatea, şi alta să recurgi la ele pentru a păstra un regim politic ilegitim, sau pentru a servi unor interese politice parohiale. Eu cred că are sens această distincţie, deşi unii ar putea spune, cu trimitere la aforismul lordului Acton, că puterea absolută corupe în mod absolut. Şi stim ce s-a întâmplat cu Nixon, care a căzut tocmai pentru că a folosit cum nu se cuvine astfel de mijloace. Oricum, cei care le utilizează prin mandat democratic trebuie să dea seamă cuiva. Nimeni nu trebuie să fie mai presus de lege. Iar legea trebuie să lucreze în folosul cetăţenilor, care să o cunoască şi să o aprobe. Aş adăuga că problema monitorizării electronice, a colectării de date personale priveşte şi conduita unor organizaţii din mediul privat, care au interesul să obţină informaţii referitoare la preferinţe de orice fel ale cetăţenilor pentru a profita în afaceri. Şi unele companii recurg la mijloace ilegale în acest scop ceea ce este de neacceptat. Am văzut că şi organizaţii media (cazul trustului Murdoch în Marea Britanie) nu se dau în lături de la asemenea practici. Discuţia se cuvine să fie deci plasată într-un context larg, al derapajelor de la norme fireşti într-o societate democratică. Democraţia implică reguli şi etică în afaceri, în relaţia dintre media şi autorităţi publice, între media şi cetăţeni.

    Cred că negocierile privind Parteneriatul vor depăşi acest scandal. Important este ca opinia publică să fie mai bine informată cu privire la ceea ce guvernele fac şi trebuie să facă în interesul cetăţenilor, cu asentimentul lor.   

    Un studiu independent, recent comandat de Comisia Europeană, menţionează că fiecare gospodărie europeană ar câştiga 545 Euro pe an datorită scăderii preţurilor în urma perfectării acestor negocieri. Este valabil acest tip de statistică şi în particular, pentru o gospodărie românească?

    Daniel Dăianu: Acest tip de statistică are o relevanţă limitată pentru că nu există o distribuţie uniformă a beneficiilor, aşa cum nu există o distribuţie uniformă a costurilor. Sunt ţări care vor beneficia mai mult, altele mai puţin. Mult depinde de forţa economică, de competititivitate. Ţările mai orientate către export, mai competitive vor avea de câştigat mai mult. România este mult mai orientată spre exterior decât în primii ani de după 1989, dar este totuşi mai puţin decât Cehia, Ungaria, Slovacia.  Avem în schimb unele avantaje competitive (costul scăzut al forţei de muncă şi priceperi în unele domenii industriale) care ne pot ajuta. Trebuie spus că beneficiile sunt directe şi indirecte. Întrucât, dacă Europei îi va merge mai bine, automat economia noastră va avea de câştigat.

    Interviu realizat de Vlad Mixich, jurnalist.

    Ultima actualizare: 14/01/2014  |Începutul paginii