Politica monetară constă în reglarea cantităţii de bani disponibile în economie. Cantitatea de bani trebuie să fie proporţională cu nevoile economiei, pentru a asigura un nivel robust al ocupării forţei de muncă şi creşterii economice la rate scăzute ale inflaţiei.

Băncile centrale – precum Banca Centrală Europeană (BCE) – conduc politica monetară. Ele fac aceasta, de exemplu, ridicând sau coborând ratele de referinţă ale dobânzii.

În general, ratele de referinţă ale dobânzii reprezintă preţul la care băncile centrale acordă împrumuturi băncilor comerciale. Ele determină suma de bani pe care o împrumută băncile comerciale de la băncile centrale şi, în continuare, dobânzile impuse de băncile comerciale persoanelor fizice şi companiilor pentru credite. În acest fel, banca centrală gestionează masa monetară sau „lichiditatea” din economie.

Dacă băncile măresc dobânzile:

• Împrumuturile devin mai costisitoare;
• Oamenii împrumută mai puţini bani pentru a-şi cumpăra, de exemplu, case sau maşini noi;
• Oamenii preferă să economisească în loc să cheltuiască;
• Se reduce cantitatea de bani aflată în circulaţie şi scade cererea;
• O reducere a cererii duce, în general, la o scădere a preţurilor, ceea ce înseamnă că scade şi rata inflaţiei.

Invers, dacă băncile îşi reduc dobânzile, împrumuturile devin mai puţin costisitoare, în economie se introduc mai mulţi bani, cererea creşte, iar ratele inflaţiei se măresc.

Când inflaţia este scăzută şi stabilă, dobânzile pot şi ele să fie menţinute la un nivel scăzut.

Politica monetară de ansamblu a UE este responsabilitatea băncilor centrale din cele 27 de state membre şi a Băncii Centrale Europene (BCE). Băncile centrale şi BCE formează Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)). În cadrul acestei grupări, băncile naţionale ale statelor membre din zona euro şi BCE formează Eurosistemul.

BCE şi băncile centrale din Eurosistem gestionează politica monetară din zona euro. Obiectivul lor principal este de a „menţine stabilitatea preţurilor”, definită ca valoare a ratei inflaţiei situată imediat sub valoarea de 2%. De la introducerea monedei euro, Eurosistemul a atins aproape în totalitate acest obiectiv, în special în raport cu deceniile anterioare.

Grafic: Dobânzile creditelor acordate de Banca Centrală Europeană

Având o rată previzibilă a inflaţiei, oamenii pot lua decizii avizate privind achiziţiile şi investiţiile viitoare. Menţinerea stabilităţii preţurilor contribuie şi la evitarea perioadelor prelungite de inflaţie sau deflaţie, aceasta din urmă reprezentând o scădere persistentă şi recurentă a unei game foarte largi de preţuri. Un exemplu de deflaţie dăunătoare a fost Marea Criză din anii '30, când politica monetară restrictivă a contribuit la o reducere rapidă şi puternică a cheltuielilor, aceasta ducând la o scădere a preţurilor şi la un declin al activităţii economice.

Ratele inflaţiei care sunt cu puţin mai mici de 2% sunt suficient de scăzute pentru ca economia să beneficieze din plin de stabilitatea preţurilor. Această valoare ţintă asigură o „marjă adecvată pentru evitarea riscurilor deflaţiei”.

Politica fiscală priveşte modul în care guvernele decid câţi bani intenţionează să încaseze şi să cheltuiască şi în ce fel – cu alte cuvinte, stabilesc bugetul. Guvernele încasează, de obicei, venituri prin impunerea de impozite sau taxe pe bunurile, serviciile sau veniturile companiilor şi ale persoanelor. Pe de altă parte, guvernele cheltuiesc bani, de exemplu, pentru asistenţă socială sau proiecte de infrastructură.

Ratele impozitelor şi modul în care guvernul cheltuieşte banii încasaţi şi împrumutaţi au un rol important în majoritatea economiilor. Veniturile unui guvern reduc suma de bani pe care o pot cheltui oamenii. Pe de altă parte, când guvernul cheltuieşte bani investind în infrastructură sau servicii, el introduce bani în economie, ceea ce duce la creşterea cererii.

Aşadar, politica fiscală poate modifica generatoarele inflaţiei – cererea şi oferta – făcând ca inflaţia să crească sau să scadă.

În UE, politica fiscală este responsabilitatea statelor membre, inclusiv a celor din zona euro. Totuşi, cele 27 de state membre au convenit să îşi coordoneze politicile fiscale prin prevederile Pactului de stabilitate şi creştere (PSC) şi prin Tratat. Cele mai importante elemente ale Pactului sunt cerinţa de a menţine deficitele bugetare sub valoarea de 3% din produsul intern brut (PIB), iar datoria publică sub 60% din PIB.

PSC are menirea de a asigura caracterul robust şi durabil al finanţelor publice. Împreună cu moneda unică şi politica monetară unică a zonei euro, Pactul este parte integrantă a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Comisiei Europene îi revine responsabilitatea de a monitoriza respectarea regulilor din PSC, activitate pe care o desfăşoară în cooperare cu statele membre.

Grafic: Deficitele bugetare în zona euro (1992-2008) exprimate în procente din PIB

Comisia Europeană - Afaceri economice şi financiare: Pactul de stabilitate şi creştere