Acţiuni internaţionale
Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice (UNFCCC) şi Protocolul de la Kyoto aferent asigură un cadru internaţional privind abordarea schimbărilor climatice, definirea obiectivelor şi arată modul în care acestea pot fi atinse.
UNFCCC stabileşte „responsabilităţi comune, dar diferenţiate” pentru ţările dezvoltate şi pentru cele în curs de dezvoltare, recunoscând faptul că ţările industrializate trebuie să preia conducerea în lupta împotriva schimbărilor climatice şi efectelor acestora. În fond, ele sunt responsabile de majoritatea acumulării de gaze cu efect de seră din atmosferă şi dispun de resursele financiare şi tehnologice necesare reducerii emisiilor lor.
Sub UNFCCC, semnatarii stabilesc programe naţionale de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi depun rapoarte periodice. Ţărilor industrializate semnatare, mai puţin ţărilor în curs de dezvoltare, li s-a cerut ca până în 2000 să-şi stabilizeze emisiile cu efect de seră la nivelurile înregistrate în 1990, scop pe care l-au atins, ca grup. Semnatarii UNFCCC se reunesc anual pentru a revizui progresul şi pentru a discuta măsuri ulterioare, iar un număr de mecanisme de monitorizare şi de raportare la nivel internaţional au fost înfiinţate pentru a obţine informaţii despre emisiile de gaze cu efect de seră.
Protocolul de la Kyoto
Guvernele erau conştiente că UNFCCC reprezenta doar începutul luptei de abordare a schimbărilor climatice. În 1997, ele au mai făcut un pas înainte şi au adoptat un protocol al UNFCCC, în oraşul japonez Kyoto.
Protocolul de la Kyoto stabileşte limite obligatorii privind emisiile de gaze cu efect de seră pentru ţările industrializate. De asemenea, protocolul a introdus mecanisme inovatoare bazate pe teoria schimbului – aşa numitele mecanisme flexibile prevăzute de Protocolul de la Kyoto – pentru a păstra costurile legate de reducerea emisiilor cât mai mici cu putinţă.
În cadrul protocolului, ţărilor industrializate, ca ansamblu, li se cere să-şi reducă emisiile a şase gaze cu efect de seră (CO2, metan, protoxid de azot, hidrofluorocarburi, perfluorocarburi şi exafluorură de sulf) cu aproximativ 5% sub nivelele înregistrate în 1990, pe parcursul primei „perioade de angajament” cuprinsă între 2008-2012. S-a optat pentru o perioadă de cinci ani, în detrimentul unui an ţintă unic, pentru a compensa fluctuaţiile anuale ale emisiilor datorate unor factori care nu pot fi controlaţi, precum condiţiile meteo. Protocolul nu prevede obiective de emisii pentru ţările în curs de dezvoltare.
Protocolul de la Kyoto a intrat în vigoare în februarie 2005. La începutul lui 2009, 183 de state şi Uniunea Europeană ratificaseră protocolul. Aceasta înseamnă că 37 de ţări dezvoltate, plus UE-15 (cele 15 ţări membre ale UE la data semnării protocolului) se angajează să-şi atingă obiectivele Kyoto. O singură ţară mare care iniţial a semnat tratatul nu l-a ratificat: SUA.
Informaţii suplimentare despre obiectivele Kyoto în UE
După Kyoto
Protocolul de la Kyoto este doar o etapă în lupta împotriva schimbărilor climatice. Eforturile trebuie intensificate şi trebuie să existe un angajament pe termen lung al comunităţii internaţionale, dacă vrem să evităm efecte potenţial dezastruoase.
În decembrie 2007, la Conferinţa Naţiunilor Unite privind schimbările climatice de la Bali, toate marile ţări au fost de acord să înceapă negocieri la nivel internaţional pentru abordarea problemei schimbărilor climatice după 2012, când Protocolul de la Kyoto expiră. Progresul a continuat şi în anul următor la Poznan, în Polonia, scopul negocierilor continue fiind asigurarea unui acord până la sfârşitul lui 2009, la Conferinţa Naţiunilor Unite privind schimbările climatice de la Copenhaga.
Cele 192 de ţări implicate în discuţii au fost de acord că, pentru menţinerea schimbărilor climatice în limite de siguranţă, sunt necesare reduceri drastice ale emisiilor. Până acum, un element crucial al negocierilor este recunoaşterea faptului că atât ţările în curs de dezvoltare, cât şi cele dezvoltate trebuie să acţioneze, deşi îşi iau în considerare abilităţile. Cu toate că doar ultimele menţionate au avut angajamente privind reducerea emisiilor conform Protocolului de la Kyoto, s-a recunoscut de mult timp că această abordare nu ar fi suficientă, mai ales când estimările arată că emisiile ţărilor în curs de dezvoltare le vor depăşi pe cele ale ţărilor dezvoltate, până în 2020.
S-a ajuns la un acord privind un număr de elemente vitale – un fond pentru a ajuta ţările în curs de dezvoltare să se adapteze la schimbările climatice, proiecte-test pentru reducerea despăduririlor şi finanţarea transferului de tehnologii ecologice către ţările în curs de dezvoltare.
Dovezile ştiinţifice curente arată că efectele schimbărilor climatice vor rămâne controlabile doar dacă temperaturile globale nu vor creşte cu mai mult de 2°C peste nivelurile preindustriale. Pentru ca acest lucru să se întâmple, emisiile globale trebuie să atingă un vârf până în 2020 şi apoi să fie reduse la 50% faţă de nivelurile din 1990, până în 2050.
La începutul lui 2009, Comisia a prezentat propuneri detaliate privind modalitatea de atingere a acestor obiective. Ele includ creşterea sumelor de bani investiţi în dezvoltarea tehnologiilor cu puţine emisii de carbon, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, surse inovatoare de finanţare internaţională, o piaţă internaţională a carbonului până în 2015 şi măsuri pentru a ajuta ţările să se adapteze la schimbările climatice.
