comisia europeană > RJE > Responsabilitatea părinţilor > România

Ultima actualizare: 18-05-2007
Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Responsabilitatea părinţilor - România

EJN logo

Această pagină nu mai este de actualitate. Actualizarea este în curs şi va fi publicată pe portalul european e-justiţie.


 

TABLE OF CONTENTS

1. Ce înseamnă în termeni practici termenul juridic „răspundere părintească”? Care sunt drepturile şi obligaţiile titularului răspunderii părinteşti? 1.
2. Ca regulă generală, cine are răspundere părintească asupra unui copil? 2.
3. Dacă părinţii nu sunt capabili sau nu vor să-şi exercite răspunderea părintească asupra copiilor lor, poate fi numită o altă persoană în locul lor 3.
4. Dacă părinţii divorţează sau se despart, cum se stabileşte chestiunea răspunderii părinteşti pe viitor? 4.
5. Dacă părinţii încheie un acord privind răspunderea părintească, ce formalităţi trebuie respectate pentru a face ca acordul să fie executoriu? 5.
6. Dacă părinţii nu pot ajunge la un acord privind chestiunea răspunderii părinteşti, care sunt căile alternative de rezolvare a conflictului fără prezentarea în instanţă? 6.
7. Dacă părinţii se prezintă în instanţă, asupra căror chestiuni legate de copil poate judecătorul să decidă? 7.
8. Dacă instanţa hotărăşte că un părinte va avea custodia exclusivă a unui copil, aceasta înseamnă că el sau ea poate decide asupra tuturor chestiunilor legate de copil fără îl consulte pe celălalt părinte în prealabil? 8.
9. Dacă instanţa hotărăşte că părinţii vor avea custodia comună a unui copil, ce înseamnă aceasta în practică? 9.
10. Cărei instanţe sau autorităţi ar trebui să mă adresez dacă vreau să depun o cerere privind răspunderea părintească? Ce formalităţi trebuie respectate şi ce acte trebuie să ataşez la cererea mea? 10.
11. Ce procedură se aplică în aceste cazuri? Este disponibilă o procedură de urgenţă? 11.
12. Pot obţine asistenţă juridică pentru a acoperi costurile procedurii? 12.
13. Este posibilă atacarea unei hotărâri privind răspunderea părintească? 13.
14. În anumite cazuri, poate fi necesară adresarea către o instanţă sau către o altă autoritate pentru a face executorie o hotărâre privind răspunderea părintească. Care procedură se aplică în asemenea cazuri? 14.
15. Ce ar trebui să fac pentru ca o hotărâre privind răspunderea părintească emisă de o instanţă în alt stat membru să fie recunoscută şi executată în România? Ce procedură se aplică în aceste cazuri? 15.
16. Cărei instanţe ar trebui să mă adresez în România pentru a mă opune recunoaşterii unei hotărâri privind răspunderea părintească emisă de o instanţă în alt stat membru? Care procedură se aplică în aceste cazuri? 16.
17. Care este legislaţia aplicabilă în acţiuni privind răspunderea părintească când copilul sau părţile nu locuiesc în România sau sunt de naţionalităţi diferite? 17.

 

1. Ce înseamnă în termeni practici termenul juridic „răspundere părintească”? Care sunt drepturile şi obligaţiile titularului răspunderii părinteşti?

Prin răspundere părintească se înţeleg drepturile şi obligaţiile părinţilor faţă de copiii lor minori. Conform art. 97 din Codul Familiei, „ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi. Ei exercită drepturile lor părinteşti numai în interesul copiilor.”

Ocrotirea părintească presupune existenţa unei persoane care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi care nu are capacitate deplină de exerciţiu.

Dat fiind faptul că ocrotirea părintească există în interesul minorului, în primul plan sunt îndatoririle, iar nu drepturile părinteşti. Printre acestea, pot fi amintite:

  • dreptul şi îndatorirea părinţilor de a creşte copilul (art. 101 alin 1, 2 Codul Familiei): datoria de a îngriji de sănătatea fizică a copilului, datoria de a îngriji de educarea copilului, datoria de a îngriji de învăţătura şi pregătirea profesională a copilului.
  • dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept (art. 103 alin 1 Codul Familiei). Persoana care îl deţine fără drept poate fi atât o persoană străină cât şi celălalt părinte căruia nu i-a fost încredinţat copilul ca efect al acţiunii de divorţ, al nulităţii căsătoriei ori în cazul copilului din afara căsătoriei. Dreptul părintelui de a cere înapoierea copilului este imprescriptibil.
  • dreptul de a consimţi la adopţia copilului sau de a cere desfacerea adopţiei (a se vedea Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei)
  • dreptul de a avea legături personale cu copilul. Problema se pune în mod practic în cazurile în care copilul minor nu se găseşte la părintele său. Modalităţile de a avea legături personale cu copilul sunt, e.g.: vizitarea copilului la locuinţa lui, vizitarea copilului în timpul în care el se găseşte la şcoală, petrecerea vacanţei de către copil cu fiecare dintre părinţii lui.
  • dreptul de a veghe la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului.
  • dreptul de a stabili locuinţa copilului. În cazul în care părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide, ţinând seama de interesele copilului.
  • dreptul şi îndatorirea dea administra bunurile copilului (acte de administrare propriu-zise, acte de conservare, acte de dispoziţie)
  • dreptul şi îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviinţa aceste acte. Până la vârsta de 14 ani, copilul, fiind lipsit în întregime de capacitatea de exerciţiu, este reprezentat de părinţi în actele civile. Între 14-18 ani, copilul, având capacitate restrânsă de exerciţiu, îşi exercită singur drepturile şi îşi execută obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor.

2. Ca regulă generală, cine are răspundere părintească asupra unui copil?

(ca regulă generală, este exercitată în comun de către părinţi atât timp cât trăiesc împreună, dar poate reveni mamei dacă părinţii nu sunt căsătoriţi)

SusSus

Răspunderea părintească aparţine ambilor părinţi, indiferent dacă minorul este din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptat (art. 97 Codul Familiei). Conform art. 42(1) Codul Familiei, odată cu pronunţarea divorţului, instanţa hotărăşte şi căruia dintre părinţi îi vor fi încredinţaţi copiii minori. Părintele divorţat căruia i s-a încredinţat copilul va exercita cu privire la acesta drepturile părinteşti. Părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.

În cazul copilului din afara căsătoriei a cărei filiaţie este stabilită faţă de ambii părinţi, încredinţarea acestuia va fi decisă de către instanţă, prin hotărâre judecătorească (art. 65 Codul Familiei).

3. Dacă părinţii nu sunt capabili sau nu vor să-şi exercite răspunderea părintească asupra copiilor lor, poate fi numită o altă persoană în locul lor

(sau poate fi numit un tutore dacă părinţii sunt decedaţi sau incapabili să aibă grijă de copilul lor)

Conform art. 113 Codul Familiei, în cazul în care ambii părinţi sunt morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi, copilul va fi pus sub tutelă.

4. Dacă părinţii divorţează sau se despart, cum se stabileşte chestiunea răspunderii părinteşti pe viitor?

(prin acord comun sau prin prezentarea în instanţă)

În situaţia divorţului, instanţa, prin hotărâre judecătorească, fie va consfinţi înţelegerea părţilor, fie va decide în mod independent, în lipsa unui acord comun al părinţilor.

SusSus

În timpul căsătoriei, ori de câte ori se iveşte neînţelegere între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor părinteşti, cea care hotărăşte este autoritatea tutelară, după ascultarea părinţilor şi potrivit interesului minorului. (art. 99 Codul Familiei).

5. Dacă părinţii încheie un acord privind răspunderea părintească, ce formalităţi trebuie respectate pentru a face ca acordul să fie executoriu?

(de exemplu aprobarea unei autorităţi sau a unei instanţe)

Pentru situaţia copilului din căsătorie nu este nevoie de nicio formalitate privind un eventual acord între părinţi, dat fiind faptul că însăşi Codul Familiei, la art. 98 (1), statuează că „măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi, de comun acord.”

În cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ ori al unui copil din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi, cea care va decide asupra învoielii părinţilor va fi instanţa judecătorească.

6. Dacă părinţii nu pot ajunge la un acord privind chestiunea răspunderii părinteşti, care sunt căile alternative de rezolvare a conflictului fără prezentarea în instanţă?

(de exemplu medierea)

Apelarea la autoritatea tutelară (în timpul căsătoriei).

Medierea - Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizare a profesiei de mediator.

7. Dacă părinţii se prezintă în instanţă, asupra căror chestiuni legate de copil poate judecătorul să decidă?

(de exemplu reşedinţa copilului, dacă părinţii vor avea custodie comună sau dacă un părinte va avea custodie exclusivă, drepturile de vizită/acces ale părinţilor, obligaţia de a plăti întreţinere pentru copil, alegerea şcolii copilului, numele copilului etc.)

SusSus

Judecătorul poate decide în privinţa:

  • încredinţării copilului minor (divorţ, copil din afara căsătoriei)
  • stabilirii contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului minor
  • acordării unui drept de vizită a minorului în favoarea părintelui căruia acesta nu a fost încredinţat
  • neînţelegerilor având ca obiect întinderea obligaţiei de întreţinere datorate copilului minor, la felurile şi modalităţile executării acesteia precum şi la contribuţia fiecăruia dintre părinţi la întreţinerea minorului, pentru situaţia în care părinţii nu sunt divorţaţi (art. 107 alin. 3 Codul Familiei)

8. Dacă instanţa hotărăşte că un părinte va avea custodia exclusivă a unui copil, aceasta înseamnă că el sau ea poate decide asupra tuturor chestiunilor legate de copil fără îl consulte pe celălalt părinte în prealabil?

(de exemplu să se mute împreună cu copilul la o altă adresă din aceeaşi ţară, să se mute cu copilul în altă ţară, să decidă ce şcoală va urma copilul etc.)

Încredinţarea exclusivă se acordă de instanţă fie o dată cu hotărârea de divorţ (pentru copilul din căsătorie), fie în urma soluţionării cererii având ca obiect încredinţarea copilului minor (pentru copilul din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi).

Părintele căruia i s-a încredinţat copilul exercită cu privire la acesta şi la bunurile acestuia drepturile părinteşti şi îndeplineşte îndatoririle părinteşti,.

Părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul nu are exerciţiul pazei şi supravegherii asupra acestuia, păstrând doar dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului. El are dreptul de a avea legături personale cu copilul, însă nu are dreptul de a stabili locuinţa copilului şi nici de a cere înapoierea copilului, în condiţiile art. 103 Codul Familiei, de la cel care-l deţine fără drept.

SusSus

9. Dacă instanţa hotărăşte că părinţii vor avea custodia comună a unui copil, ce înseamnă aceasta în practică?

Pe timpul căsătoriei, ex lege, părinţii exercită în mod egal drepturile şi obligaţiile părinteşti.

Intervenţia instanţei de judecată se face doar în sensul acordării încredinţării exclusive a unui copil în favoarea unuia dintre părinţi, odată cu pronunţarea hotărârii de divorţ (pentru minorul din căsătorie) ori a soluţionării cererii privind încredinţarea copilului minor (pentru copilul din afara căsătoriei).

10. Cărei instanţe sau autorităţi ar trebui să mă adresez dacă vreau să depun o cerere privind răspunderea părintească? Ce formalităţi trebuie respectate şi ce acte trebuie să ataşez la cererea mea?

În timpul căsătoriei, neînţelegerile dintre părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor părinteşti sunt soluţionate de către autoritatea tutelară, organe executive şi de dispoziţie ale consiliilor comunale, orăşeneşti, municipale sau de sector ale municipiului Bucureşti. În situaţiile anume prevăzute de lege, eventualele neînţelegeri dintre părinţi în privinţa măsurilor ce urmează a fi luate în legătură cu copilul se soluţionează de către instanţa judecătorească, potrivit dreptului comun (neînţelegeri privind întinderea obligaţiei de întreţinere, stabilirea pensiei de întreţinere, neînţelegeri privind încredinţarea, privind dreptul de vizită, privind stabilirea locuinţei copilului minor etc.)

11. Ce procedură se aplică în aceste cazuri? Este disponibilă o procedură de urgenţă?

Se aplică procedura de drept comun (regula)

SusSus

Ca excepţie: pe tot timpul procesului de divorţ, instanţa poate lua, pe calea ordonanţei preşedinţiale, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei (art. 613 2 Codul de procedură civilă).

12. Pot obţine asistenţă juridică pentru a acoperi costurile procedurii?

Asistenţa judiciară se poate obţine în condiţiile art. 74-81 din Codul de procedură civilă. Aceasta poate fi încuviinţată oricând în cursul judecăţii, în totul sau numai în parte.

13. Este posibilă atacarea unei hotărâri privind răspunderea părintească?

Deciziile autorităţii tutelare pot fi atacate la autoritatea ierarhic superioară. Hotărârea instanţei judecătoreşti este supusă căilor de atac prevăzute de Codul de procedură civilă (apel, recurs). În cazul în care hotărârea privind răspunderea părintească a fost dată pe cale principală, termenul de apel/recurs este de 15 zile de la comunicare; în cazul în care a fost dată pe cale accesorie, în cadrul unui proces de divorţ, termenul de apel/recurs este de 30 de zile şi curge de la comunicarea hotărârii.

14. În anumite cazuri, poate fi necesară adresarea către o instanţă sau către o altă autoritate pentru a face executorie o hotărâre privind răspunderea părintească. Care procedură se aplică în asemenea cazuri?

În situaţia în care hotărârea judecătorească nu este executată de bună voie, există posibilitatea de a se recurge la intervenţia executorului judecătoresc conform procedurii prevăzute în Codul de procedură civilă, Cartea a V-a (art. 371 1 şi următoarele).

15. Ce ar trebui să fac pentru ca o hotărâre privind răspunderea părintească emisă de o instanţă în alt stat membru să fie recunoscută şi executată în România? Ce procedură se aplică în aceste cazuri?

Pentru recunoaşterea şi executarea unei hotărâri privind răspunderea părintească, aplicabile sunt dispoziţiile Regulamentului CE nr. 2201/2003 (Regulamentul Bruxelles II).

SusSus

Cererea se adresează tribunalului de la domiciliul pârâtului sau de la reşedinţa acestuia din România. Dacă nu are nici domiciliul nici reşedinţa cunoscute, atunci cererea se adresează tribunalului de la domiciliul/reşedinţa reclamantului.

16. Cărei instanţe ar trebui să mă adresez în România pentru a mă opune recunoaşterii unei hotărâri privind răspunderea părintească emisă de o instanţă în alt stat membru? Care procedură se aplică în aceste cazuri?

Pentru a se opune procedurii de recunoaştere a unei hotărâri, persoana interesată trebuie să se adreseze tribunalului competent pe rolul căruia se află cererea de recunoaştere. Se vor aplica dispoziţiile de drept comun ale Codului de procedură civilă.

17. Care este legislaţia aplicabilă în acţiuni privind răspunderea părintească când copilul sau părţile nu locuiesc în România sau sunt de naţionalităţi diferite?

(explicaţi regulile privind alegerea legislaţiei aplicabile pentru fiecare stat membru).

Pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat trebuie apelat la dispoziţiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Astfel, raporturile dintre părinţi şi copil, inclusiv obligaţiei părinţilor de a întreţine copilul, de a-l educa şi de a-i administra bunurile.

sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului lor comun.

Legea naţională comună sau legea domiciliului comun continuă să reglementeze raporturile dintre părinţi şi copil în cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, cetăţenia sau domiciliul.

În lipsă de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, raporturile dintre părinţi şi copil sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături.

Informaţii suplimentare

Informaţii suplimentare (link-uri către site-uri internet).

www.just.ro

cooperare judiciară internaţională

« Responsabilitatea părinţilor - Informaţii generale | România - Informaţii generale »

SusSus

Ultima actualizare: 18-05-2007

 
  • Drept comunitar
  • Drept internaţional

  • Belgia
  • Bulgaria
  • Republica Cehă
  • Danemarca
  • Germania
  • Estonia
  • Irlanda
  • Grecia
  • Spania
  • Franţa
  • Italia
  • Cipru
  • Letonia
  • Lituania
  • Luxemburg
  • Ungaria
  • Malta
  • Ţările de Jos
  • Austria
  • Polonia
  • Portugalia
  • România
  • Slovenia
  • Slovacia
  • Finlanda
  • Suedia
  • Regatul Unit