comisia europeană > RJE > Ordinea juridică > Italia

Ultima actualizare: 14-02-2008
Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Ordinea juridică - Italia

Sistemul juridic italian este reglementat de Constituţia Republicii Italia, promulgată în 1948. Această este o constituţie rigidă, în sensul că nu poate fi modificată prin legi ordinare; ea poate fi modificată sau completată numai printr-o procedură specială, care este deosebit de complexă şi este prevăzută de însăşi Constituţie (articolul 138).

Această rigiditate este garantată prin controlul conformităţii legilor şi decretelor cu forţă legislativă cu Constituţia; această responsabilitate revine exclusiv Curţii Constituţionale, organ constituţional specializat.

Unele articole ale Constituţiei nu pot fi modificate în nicio împrejurare; acest fapt este valabil pentru statutul de republică al Italiei, care nu poate fi revizuit din punct de vedere constituţional; în general, toate elementele care reprezintă elemente esenţiale ale sistemului constituţional sunt considerate, de asemenea, ca fiind imposibil de modificat (de exemplu principiile libertăţii şi egalităţii, sistemul parlamentar, principiul privind rigiditatea Constituţiei şi justiţia constituţională). 

Constituţia cuprinde principii generale care sunt considerate valori esenţiale ale existenţei statului; aceasta impune principiile care trebuie respectate în legislaţia elaborată de Parlament; Constituţia stabileşte fundamentul politicii externe şi al relaţiilor cu sistemul juridic al Uniunii Europene.



 

TABLE OF CONTENTS

1. Izvoarele de drept privat italian 1.
1.1. Izvoare primare 1.1.
1.2. Izvoare secundare 1.2.
1.3. Cutuma sau obiceiul 1.3.
1.4. Echitatea 1.4.
1.5. Principiile generale ale sistemului juridic 1.5.
1.6. Jurisprudenţa 1.6.
1.7. Circularele juridice 1.7.
2. Puterea legislativă a Parlamentului 2.
3. Atribuţiile legislative şi de reglementare ale regiunilor, provinciilor, municipiilor şi oraşelor metropolă 3.
4. Eficacitatea temporală a normelor juridice 4.
5. Proceduri de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea internaţională 5.
6. Dreptul comunitar şi preeminenţa acestuia faţă de normele interne 6.
7. Ierarhia izvoarelor şi conflictele privind aplicarea 7.

 

1. Izvoarele de drept privat italian

Izvoarele de drept privat italian sunt: legile, regulamentele, (norme colective: sistemul colectiv fascist a fost, însă, abrogat în 1943), cutuma sau obiceiul (articolele 1-8 din dispoziţiile preliminare ale codului civil).

Aceste izvoare sunt clasificate pe o scară ierarhică, pe baza forţei juridice a surselor şi a principiilor care derivă din acestea.

1.1. Izvoare primare

Alături de legile constituţionale, izvoarele legislaţiei primare sunt:

  1. legile ordinare ale statului (articolul 1 din dispoziţiile preliminare); prioritatea legilor în sistemul juridic al statului poate fi observată din faptul că o dispoziţie prevăzută de o lege poate fi abrogată sau modificată numai printr-o nouă lege, în timp ce o lege ordinară poate modifica sau abroga orice dispoziţie care face parte din sistemul juridic, cu excepţia dispoziţiilor de natură constituţională, care pot fi abrogate sau modificate doar prin legi constituţionale.
  2. „legi delegate”, care sunt emise de către Guvern în urma unei delegări anterioare din partea Parlamentului.
  3. decrete-legi, emise în cazuri speciale de către Guvern şi care trebuie prezentate în aceeaşi zi Parlamentului pentru a fi transformate în legi; în cazul în care acestea nu sunt transformate în legi în termen de şaizeci de zile de la publicarea lor, ele îşi pierd validitatea în mod retroactiv, însă Parlamentul poate reglementa prin legi orice relaţii care au luat naştere în temeiul unor decrete care nu au fost transformate în legi.
  4. statute ale regiunilor obişnuite adoptate în temeiul legilor Republicii, precum şi legile adoptate de către consiliile regionale (legi regionale) şi consiliile provinciilor Trento şi Bolzano (legi provinciale).

Statutele şi legile regionale (şi legile provinciale) au un domeniu de aplicare limitat în ceea ce priveşte obiectul şi teritoriul, astfel cum se prevede la articolele 123 şi 117 din Constituţie; în ceea ce priveşte regiunile care beneficiază de o autonomie specială, limitele asupra puterii legislative sunt prevăzute în statutele adoptate în conformitate cu legea constituţională.

SusSus

În contextul izvoarelor primare, legile delegate (decretele legislative) şi legile regionale sunt clasificate ca subsidiare, având în vedere faptul că decretele legislative sunt limitate prin principiile şi criteriile directoare prevăzute în legea care reglementează delegarea, în timp ce legile regionale şi provinciale trebuie să respecte principiile cu valoare informativă ale legislaţiei statale în materiile care sunt de competenţă exclusivă.

Având în vedere caracterul lor subsidiar, dacă acestea depăşesc limitele atribuite unor asemenea surse legislative, acest lucru reprezintă un viciu de legitimitate constituţională.

Principalele instrumente ale dreptului privat italian sunt „codurile”, care constituie, de asemenea, legi şi nu au un domeniu de aplicare mai cuprinzător decât o lege individuală, în pofida faptului că prezintă o importanţă semnificativă din punctul de vedere al sferei largi de cuprindere şi al caracterului unitar al conţinutului. Codurile italiene care au legătură cu domeniul dreptului privat sunt codul civil şi codul de drept maritim - dar numai acea parte din acesta din urmă care are caracter de drept privat.

1.2. Izvoare secundare
  1. Surse secundare cu forţă juridică de lege: toate regulamentele (sau dispoziţiile individuale ale regulamentelor) care cuprind principii cu un caracter general şi abstract, care sunt acceptate ca aducând modificări normelor deja existente, cu toate că principiile introduse de către acestea nu pot fi ele însele modificate decât prin alte norme cu forţă juridică de lege.

    Acestea sunt denumite, de obicei, dispoziţii normative „libere” şi sunt adoptate de către autorităţi administrative, de exemplu dispoziţiile guvernamentale, interministeriale, ministeriale sau regionale care stabilesc preţuri şi tarife obligatorii pentru bunuri şi servicii, regulamentele municipale şi planurile de reglementare care introduc norme de construcţie derogatorii de la sistemul prevăzut în codul civil.

    SusSus

  2. Izvoare secundare fără forţă juridică de lege: regulamentele de punere în aplicare (care vizează punerea în aplicare concretă şi specifică a principiilor stabilite de lege) şi alte dispoziţii administrative normative, emise de către autorităţile administrative ale statului (centrale sau locale) sau de către organisme publice de dimensiuni mai mici (municipalităţi şi provincii), care nu dispun de capacitatea de a face derogări de la actele care au forţă juridică de lege.

    Asemenea acte sunt valide şi, în consecinţă, obligatorii numai dacă respectă toate sursele (primare şi secundare) care prezintă forţă juridică de lege.

1.3. Cutuma sau obiceiul

Cutuma acceptată de ordinea juridică poate fi clasificată drept cutumă secundum legem sau cutumă praeter legem, în conformitate cu funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte.

Cutuma secundum legem completează conţinutul unui izvor scris (lege sau regulament) care, în parte, a rămas incomplet. Astfel, cutuma este încorporată în lege, însă, într-un asemenea caz, cutuma dobândeşte o forţă juridică egală cu aceea a sursei care face referire la aceasta şi, în consecinţă, în cazul conflictului aparent cu ierarhia surselor, prevăzut la articolul 1 din dispoziţiile preliminare, aceasta devine un izvor primar sau secundar.

Cutuma praeter legem acoperă lipsurile existente în legea scrisă şi acţionează independent de existenţa unor trimiteri legislative specifice.

SusSus

Într-un asemenea caz, cutuma reprezintă o sursă paralelă care este, într-o anumită măsură, echivalentă legii, în sensul că normele care iau naştere astfel nu pot suferi nicio atingere din partea altor surse secundare care nu constituie acte cu forţă juridică de lege.

1.4. Echitatea

Echitatea constituie un izvor de drept doar în cazuri excepţionale şi anume atunci când, neexistând norme prestabilite, se presupune că instanţa poate recurge la echitate pentru a determina principiul aplicabil.

Cu toate acestea, în cazul în care este utilizată ca mijloc util interpretării, în vederea atenuării rigidităţii dreptului scris, echitatea nu constituie un izvor de drept.

1.5. Principiile generale ale sistemului juridic

Unii autori includ în rândul izvoarelor nescrise „principiile generale de drept”, menţionate la articolul 12 din dispoziţiile preliminare privind soluţionarea unui litigiu care nu poate fi rezolvat utilizând interpretarea prin analogie sau extensivă.

Pe de altă parte, s-a constatat că principiile nescrise (care pot fi principii cu rol informativ într-o anumită materie sau principii generale de drept) nu constituie (în mod autonom) surse de norme, ci sunt ele însele norme, întrucât sunt deduse dintr-un act normativ sau mai multe care reflectă existenţa principiului.

1.6. Jurisprudenţa

Jurisprudenţa nu creează norme juridice, deoarece aceasta acţionează în limitele stabilite de legiuitor.

SusSus

„Normele” create de jurisprudenţă privesc o situaţie specifică; acestea sunt norme fragile care pot fi modificate în orice moment, cu ocazia examinării unei noi cauze.

În consecinţă, jurisprudenţa nu este supusă regulilor pe care le creează şi nici nu poate invoca aceste reguli pentru a justifica o hotărâre care urmează să fie pronunţată. Este întotdeauna posibil ca jurisprudenţa să adopte o nouă abordare, având în vedere faptul că regula precedentului judiciar nu se aplică.

Reforma recentă (Decretul legislativ nr. 40 din 2006) privind procedurile în faţa Curţii de Casaţie prevede că - dacă o singură secţie a Curţii nu este de acord cu principiul de drept pronunţat de toate secţiile reunite în comun - prin ordonanţă motivată hotărârea este trimisă în apel secţiilor comune. Aceasta constituie însă o măsură care vizează promovarea şi garantarea funcţiei Curţii Supreme de a asigura uniformitatea legii, rămânând posibilitatea ca jurisprudenţa să adopte o abordare nouă şi diferită.

1.7. Circularele juridice

Circularele nu constituie surse de norme juridice, ci reprezintă instrucţiuni date de o autoritate administrativă superioară unei autorităţi administrative inferioare şi, în consecinţă, presupun o legătură ierarhică între cele două autorităţi.

2. Puterea legislativă a Parlamentului

Constituţia conferă Parlamentului – alcătuit din Senat şi Camera Reprezentanţilor – misiunea de a elabora legi, acestea reprezentând sursele primare ale ordinii juridice statale.

SusSus

O lege a statului este creată prin adoptarea de către cele două camere a unui text care respectă Constituţia; acesta este promulgat de către preşedintele Republicii în termen de o lună de la adoptare; după adoptare, textul de lege este publicat în Monitorul Oficial al Republicii Italiene şi este inclus în colecţia oficială de legi şi decrete. Preşedintele Republicii poate solicita, prin trimiterea unui memorandum motivat celor două camere, o nouă dezbatere, însă, dacă legea este adoptată din nou de către Camere, aceasta trebuie promulgată.

În anumite cazuri, funcţia legislativă este delegată guvernului, care este autorizat să elaboreze decrete legislative, cu condiţia ca principiile directoare şi criteriile să fi fost anterior stabilite şi numai pentru o perioadă limitată de timp şi în materiile menţionate (în legea prin care s-a făcut delegarea).

În cazul în care decretele legislative depăşesc limitele atribuţiilor conferite prin delegare, se poate ridica problema neconstituţionalităţii.

3. Atribuţiile legislative şi de reglementare ale regiunilor, provinciilor, municipiilor şi oraşelor metropolă

Cele douăzeci de regiuni italiene exercită funcţii legislative în materiile care nu sunt reglementate exclusiv prin legislaţia statului, în conformitate cu dispoziţiile articolului 117 din Constituţie şi cu respectarea Constituţiei şi a obligaţiilor care rezultă din dreptul comunitar şi din angajamentele internaţionale.

În domeniile în care dispun de jurisdicţie, regiunile şi provinciile autonome din Trento şi Bolzano participă la luarea deciziilor care au ca obiectiv elaborarea de acte normative comunitare şi aplică şi pun în practică acordurile internaţionale şi actele juridice ale Uniunii Europene, respectând normele prevăzute de legile statului care reglementează, de asemenea, funcţia de înlocuire în caz de nerespectare.

SusSus

Regiunile cu un statut special (Friuli, Veneţia, Giulia, Sardinia, Sicilia, Trentino, Alto Adige şi Valle d’Aosta) au atribuţii legislative deosebit de extinse.

Municipalităţile, provinciile şi oraşele metropolă dispun de atribuţii de reglementare în conformitate cu sistemul organizatoric şi modul de funcţionare care le-a fost conferit.

4. Eficacitatea temporală a normelor juridice

În vederea intrării în vigoare a dispoziţiilor legislative (statute şi regulamente) este necesară:

  1. publicarea în Monitorul Oficial;
  2. trecerea unei perioade de timp, cunoscută sub denumirea de vacatio legis, care curge de la publicare până la intrarea în vigoare. Dacă nu se prevede altfel, dispoziţia intră în vigoare în a cincisprezecea zi de la data publicării. După trecerea perioadei vacatio, legea sau regulamentul devine obligatoriu, chiar dacă persoanele care trebuie să le respecte nu au cunoştinţă despre acestea sau nu puteau să ia cunoştinţă despre acestea.

O normă juridică îşi pierde validitatea prin abrogare, expresă sau tacită, (datorită incompatibilităţii cu o nouă normă sau datorită faptului că legiuitorul a adoptat o nouă lege care reglementează domeniul în ansamblu).

5. Proceduri de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea internaţională

Armonizarea legislaţiei naţionale cu cea internaţională se realizează fie prin aplicarea automată a dispoziţiei internaţionale, cum este cazul normelor cutumiare, în conformitate cu articolul 10 din Constituţie, fie prin procedura obişnuită care prevede adoptarea unei dispoziţii care să transpună dispoziţia internaţională.

SusSus

Rangul atribuit dispoziţiilor internaţionale corespunde rangului dispoziţiei care permite transpunerea acestora. Astfel, în primul caz, chiar şi norme cutumiare dobândesc rang constituţional. În al doilea caz, tratatului internaţional i se atribuie acelaşi rang ca şi dispoziţiilor interne; cu toate acestea, în general, se consideră că natura specială intrinsecă a unei dispoziţii internaţionale dă naştere unei cerinţe de a acorda prioritate variantelor de interpretare care au sensul cel mai apropiat de dispoziţia internaţională.

6. Dreptul comunitar şi preeminenţa acestuia faţă de normele interne

Regulamentele sunt acte comunitare direct aplicabile în sistemul juridic naţional; însă toate dispoziţiile comunitare care sunt de natură să producă efecte juridice asupra persoanelor fizice vizate sunt considerate ca având efect direct.

Directivele necesită un act de transpunere din partea organelor naţionale. Cu toate acestea, atunci când acestea sunt complete şi suficiente prin ele însele, directivele pot avea, de asemenea, un efect direct (chiar dacă numai) în sens vertical; acest lucru înseamnă că dispoziţiile unei directive care nu a fost transpusă pot fi invocate împotriva statului care nu a realizat transpunerea acestora (în sens vertical), însă nu şi împotriva altor persoane fizice particulare (în sens orizontal).

Deciziile sunt acte care au efect obligatoriu pentru destinatarii desemnaţi expres sau identificabili în mod clar (statele membre sau persoane fizice ori juridice).

SusSus

Recomandările şi deciziile nu au efect obligatoriu.

Relaţia dintre sistemul juridic comunitar şi cel naţional este caracterizată prin supremaţia sistematică a dreptului comunitar asupra dreptului naţional, prin instrumentul neaplicării dispoziţiilor interne (anterioare şi ulterioare) care contravin unei dispoziţii comunitare care are efect direct.

În urma unui lung proces evolutiv, Curtea Constituţională a recunoscut conceptul neaplicării dispoziţiilor interne ca metodă de soluţionare a conflictelor cu dispoziţiile comunitare incompatibile, eliminând necesitatea unei monitorizări prealabile a constituţionalităţii dispoziţiilor interne incompatibile, cu excepţia cazului în care acestea reprezintă expresia voinţei de a respinge tratatul.

Principiile fundamentale ale Constituţiei reprezintă, de asemenea, o limită insurmontabilă privind caracterul incontestabil al dispoziţiilor comunitare, însă, în acest caz, obiectul monitorizării nu este dispoziţia comunitară, ci legea internă de aderare la tratat, în conformitate cu principiul separării sistemelor juridice adoptat de către Curtea Constituţională.

Curtea Constituţională a recunoscut, de asemenea, posibilitatea de a soluţiona un conflict dintre dispoziţiile regionale interne şi dispoziţiile comunitare printr-o acţiune principală.

Introducerea recentă în Constituţie a obligaţiei comunitare (prin modificarea articolului 117 din Constituţie) nu a afectat, cu toate acestea, mecanismul privind neaplicabilitatea dispoziţiilor interne incompatibile, ceea ce demonstrează o tendinţă ireversibilă de a transforma sistemul juridic naţional într-un sistem parţial al unui sistem juridic unic (comunitar).

SusSus

7. Ierarhia izvoarelor şi conflictele privind aplicarea

Dispoziţiile Constituţiei au prioritate faţă de toate celelalte dispoziţii, întrucât acestea stabilesc principiile de bază privind viaţa publică şi organizarea statului.

Acestea sunt urmate de sursele primare şi secundare, precum şi de cutumă, în conformitate cu ierarhia menţionată anterior.

Dispoziţiile juridice nu sunt retroactive; cu alte cuvinte, acestea se aplică numai pentru viitor, cu excepţia cazului în care retroactivitatea rezultă din însăşi dispoziţia normativă. Conflictul apărut între legile adoptate la date diferite este soluţionat utilizând principiul potrivit căruia legea ulterioară înlocuieşte legea aflată anterior în vigoare (lex posterior derogat prior).

Ierarhia izvoarelor înseamnă că sursele primare au prioritate asupra surselor secundare şi, bineînţeles, asupra surselor inferioare.

Conflictele dintre actele care au forţă juridică de lege şi Constituţie pot fi supuse atenţiei Curţii Constituţionale, cauza fiind trimisă de către instanţa sesizată, în cazul în care aceasta consideră că respectiva chestiune nu este în mod evident nefondată şi că are un impact asupra hotărârii sale; spre deosebire de abrogare, o declaraţie de neconstituţionalitate a unei dispoziţii care a fost contestată face ca dispoziţia respectivă să fie ineficientă de la început, cu excepţia raporturilor juridice deja stabilite printr-o hotărâre pronunţată într-un proces.

Conflictul dintre o lege a statului şi un act normativ al unei regiuni, apărut ca urmare a imixtiunii în competenţele lor specifice, rezultă într-o încălcare a limitelor stabilite prin Constituţie privind exercitarea funcţiilor, existând posibilitatea unui conflict de competenţe care poate fi adus în faţa Curţii Constituţionale.

Pentru conflictele dintre legile interne şi legile comunitare a se vedea alineatul 6.

Actualizat la 30.4.2007

« Ordinea juridică - Informaţii generale | Italia - Informaţii generale »

SusSus

Ultima actualizare: 14-02-2008

 
  • Drept comunitar
  • Drept internaţional

  • Belgia
  • Bulgaria
  • Republica Cehă
  • Danemarca
  • Germania
  • Estonia
  • Irlanda
  • Grecia
  • Spania
  • Franţa
  • Italia
  • Cipru
  • Letonia
  • Lituania
  • Luxemburg
  • Ungaria
  • Malta
  • Ţările de Jos
  • Austria
  • Polonia
  • Portugalia
  • România
  • Slovenia
  • Slovacia
  • Finlanda
  • Suedia
  • Regatul Unit