comisia europeană > RJE > Glosar

Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Glosar

Definiţiile din acest glosar vă sunt oferite pentru a vă ajuta să înţelegeţi expresiile folosite în diferitele pagini ale site-ului Reţelei Judiciare Europene. Acestea nu sunt definiţii legale în sens strict.



Legea aplicabilă

Legea aplicabilă este un concept specific dreptului internaţional privat şi se referă la legea naţională care reglementează o anumită problemă de drept într-un context internaţional. O instanţă care se pronunţă asupra unei cereri în justiţie nu aplică în mod necesar legea sa naţională în vederea soluţionării disputei. În cazul în care o relaţie juridică între persoane fizice are o dimensiune internaţională (de exemplu, atunci când persoanele sunt de naţionalităţi diferite sau nu locuiesc în aceeaşi ţară), se pot aplica legile mai multor ţări. Legea aplicabilă în realitate este determinată de regulile conflictului de legi. Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, semnată la Roma în 1980 sub auspiciile Comunităţii Economice Europene, unifică normele privind conflictul de legi ale statelor membre în acest domeniu.

Instrument autentic

Un instrument autentic este un document care constată un act sau un fapt juridic a cărui autenticitate este certificată de o autoritate publică. Unele instrumente autentice au forţă executorie. Un exemplu îl constituie actul autentic de vânzare a unui bun imobil, pregătit de către un notar sau un avocat consultant. Instrumentele autentice care au forţă executorie într-un stat membru pot fi executate în alt stat membru în conformitate cu o procedură simplificată prevăzută de Regulamentul Bruxelles I.

Bruxelles I

Expresia „Bruxelles I?#157; se utilizează adesea pentru a se face referire la Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Acest instrument reglementează acordarea jurisdicţiei internaţionale între statele membre ale Uniunii Europene şi condiţiile şi procedurile pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în statele membre, a instrumentelor autentice şi a tranzacţiilor judiciare. Acesta a înlocuit Convenţia Bruxelles I din 27 septembrie 1968 pentru toate statele membre, cu excepţia Danemarcei.

Bruxelles II

Expresia „Bruxelles II?#157; se utilizează adesea pentru a se face referire la Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia responsabilităţii parentale faţă de copiii comuni. Regulamentul stabileşte norme care reglementează jurisdicţia internaţională, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în cazuri referitoare la divorţ, separare şi anularea căsătoriei şi a hotărârilor judecătoreşti privind responsabilitatea parentală faţă de copiii ambilor soţi, pronunţate în legătură cu aceştia. Acest regulament a înlocuit Convenţia Bruxelles II din 28 mai 1998 pentru toate statele membre, cu excepţia Danemarcei.

Jurisprudenţă

Jurisprudenţa este utilizată pe plan internaţional pentru a se face referire la norme juridice care rezultă dintr-un set de decizii convergente ale instanţelor. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene este deosebit de bogată în decizii cu privire la interpretarea tratatelor, directivelor şi regulamentelor comunitare. Reprezintă un izvor al dreptului comunitar.

Comunicare a Comisiei

Comunicarea este un document de politică care nu are caracter normativ. Comisia ia iniţiativa de a publica o comunicare atunci când doreşte să îşi expună punctul de vedere asupra unui subiect de actualitate. Comunicarea nu produce efecte juridice.

Recomandare a Comisiei

În dreptul comunitar, recomandarea este un act juridic care îi încurajează pe cei cărora i se adresează să acţioneze într-un anumit mod, fără să aibă caracter obligatoriu. Recomandarea îi permite Comisiei (sau Consiliului) să stabilească norme neobligatorii pentru statele membre sau, în unele cazuri, pentru cetăţenii Uniunii.

Dreptul comunitar

Dreptul comunitar reprezintă setul de norme adoptate de Comunitatea Europeană. Dreptul comunitar constă în principal din tratate şi din instrumentele adoptate de către instituţii în conformitate cu tratatele, precum regulamente şi directive. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie reprezintă, de asemenea, unul din izvoarele dreptului comunitar. Dreptul comunitar se deosebeşte de dreptul internaţional public prin câteva aspecte (vezi dreptul internaţional public).

Conflictul de competenţă

Vezi jurisdicţia internaţională.

Conflictul de legi

Vezi legea aplicabilă.

Obligaţiile contractuale

Atunci când două persoane încheie un contract, acesta implică de obicei o obligaţie în două sensuri - una dintre persoane se angajează să furnizeze celeilalte bunuri sau un serviciu şi cealaltă se angajează să plătească preţul acelui bun ori serviciu. Fiecare dintre părţile la un contract se obligă faţă de cealaltă să o despăgubească în cazul în care contractul nu este executat în mod adecvat sau nu este executat deloc.

Convenţie

Convenţiile pot fi cunoscute şi sub numele de tratate sau acorduri şi sunt cele mai utilizate instrumente ale dreptului internaţional public. Convenţia este un acord între mai multe state şi/sau organizaţii internaţionale care stabileşte legile aplicabile în relaţiile dintre acestea şi dintre cetăţenii lor. Convenţiile pot fi bilaterale, şi anume încheiate între două state. Aceasta era situaţia generală înainte ca organizaţiile internaţionale să fie înfiinţate şi să ofere un forum pentru încheierea convenţiilor multilaterale, încheiate între mai mult de două state. Multe convenţii multilaterale au fost negociate sub auspiciile unor organizaţii internaţionale, precum Conferinţa de drept internaţional privat de la Haga şi Consiliul Europei. Convenţia Bruxelles I a fost încheiată între statele membre ale Comunităţii Economice Europene în 1968. Comunitatea Europeană încheie în mod regulat convenţii cu una sau mai multe ţări nemembre, în numele statelor membre. Odată ce o convenţie a fost semnată de reprezentanţii guvernelor în cauză, trebuie să fie ratificată sau aprobată de autorităţile naţionale pertinente, şi anume în general de parlamentele naţionale. În unele state, convenţiile care au fost ratificate produc efecte directe în ordinea juridică internă. În alte state, convenţiile ratificate produc efecte doar în cazul în care au fost transpuse în ordinea juridică naţională, sub forma unei legi, de exemplu.

Convenţiile sunt instrumente de drept internaţional public şi se deosebesc de instrumentele dreptului comunitar prin următoarele aspecte:

  • În dreptul internaţional public, problemele de interpretare ale convenţiilor pot fi soluţionate în unele cazuri de către instanţele naţionale. În general, nu există niciun sistem de instanţe specific care să garanteze uniformitatea interpretării, şi, prin urmare, a aplicării convenţiilor. În dreptul comunitar, Curtea de Justiţie se asigură că există o interpretare uniformă.
  • În dreptul internaţional public, nu există niciun sistem de instanţe general şi organizat care să poată penaliza un stat ce nu îşi respectă obligaţiile ce îi revin în conformitate cu o convenţie internaţională. În dreptul comunitar, Curtea de Justiţie poate stabili că există o încălcare a dreptului comunitar şi poate chiar decide plata unor penalizări.
Decizie

În dreptul comunitar, decizia este un instrument legislativ obligatoriu în toate elementele sale pentru toţi cei cărora le este adresat. O decizie poate fi adoptată în conformitate cu Tratatul CE fie de Parlamentul European şi de Consiliu, fie de Consiliu ori de Comisie. Deciziile sunt rareori utilizate în domeniul cooperării judiciare în materie civilă. Reţeaua Judiciară Europeană în materie civilă a fost instituită printr-o decizie a Consiliului.

Directivă

În dreptul comunitar, directiva este un instrument legislativ obligatoriu pentru statele membre cărora li se adresează în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins, dar lasă la latitudinea lor forma şi metodele de obţinere a acestuia. Directivele pot fi adoptate în conformitate cu Tratatul CE fie de Parlamentul European şi de Consiliu, fie de către Consiliu ori de Comisie. Instituţiile comunitare utilizează mai des regulamente decât directive în cooperarea judiciară în materie civilă. Odată adoptate, directivele comunitare trebuie să fie transpuse de fiecare stat membru, şi anume acestea trebuie să fie puse în aplicare prin legi naţionale.

Forţa executorie

Forţa executorie este un concept de procedură civilă. Hotărârile judecătoreşti sunt executorii în măsura în care pot fi executate cu ajutorul forţelor de lege şi ordine, dacă este necesar. Hotărârile judecătoreşti şi instrumentele autentice învestite cu formulă executorie sunt principalele acte executorii. Forţa executorie se limitează la statul instanţei care a pronunţat hotărârea. Pentru a deveni executorie în străinătate, hotărârea judecătorească trebuie să fie declarată executorie (prin procedura cunoscută în unele ţări sub numele de exequatur), iar în Regatul Unit şi în Irlanda aceasta trebuie să fie înregistrată.

Executare

Executarea unei hotărâri judecătoreşti constă în garantarea respectării acesteia, dacă este nevoie prin metode de coerciţie permise de lege, inclusiv prin intervenţia forţelor de lege şi ordine. În cazul în care aveţi câştig de cauză în instanţă, dar cealaltă parte nu respectă automat hotărârea instanţei, vă puteţi adresa poliţiei sau unui executor judecătoresc, în funcţie de caz, pentru ca hotărârea judecătorească să fie aplicată. Executarea priveşte hotărâri judecătoreşti, sentinţe arbitrale, instrumente autentice şi tranzacţii judiciare învestite cu formulă executorie. Poate determina sechestrul pe bunurile unui debitor sau evacuarea unui chiriaş, de exemplu. În principiu, o hotărâre judecătorească poate fi executată doar în statul în care a fost pronunţată. Executarea în străinătate necesită procedura exequatur sau cea de înregistrare.

Exequatur

Exequatur este un concept specific dreptului internaţional privat şi se referă la decizia unei instanţe de autorizare a executării în acea ţară a unei hotărâri judecătoreşti, a unei sentinţe arbitrale, a unui instrument autentic sau a unei tranzacţii judiciare pronunţate în străinătate. Anularea procedurii exequatur între statele membre pentru toate hotărârile judecătoreşte în materie civilă şi comercială este obiectivul fundamental al programului de recunoaştere mutuală adoptat de Comisie şi de Consiliu în decembrie 2000.

For

Forul este un concept specific dreptului internaţional privat. Reprezintă instanţa în faţa căreia este introdusă o acţiune. Conceptul de for stă la baza conceptelor lex fori şi forum shopping.

Forum shopping

Forum shopping este un concept specific dreptului internaţional privat. O persoană care ia iniţiativa de a introduce o acţiune în justiţie poate fi tentată să aleagă instanţa pe baza legilor aplicate de aceasta. O persoană care introduce o acţiune în justiţie poate fi tentată să aleagă un for nu pe baza faptului că ar fi cel mai adecvat, ci deoarece normele privind conflictul de legi pe care le aplică vor determina aplicarea legilor preferate de acea persoană.

Carte verde (Comisia Europeană)

Cartea verde este un document de consultare publicat de către Comisie cu privire la un anumit subiect pentru a obţine punctele de vedere ale cercurilor interesate cu privire la o diversitate de probleme. Comisia publică o carte verde pentru a stabili cu mai multă exactitate viitoarele orientări ale politicii sale cu privire la subiectul în cauză.

Competenţa jurisdicţională internaţională

Competenţa jurisdicţională internaţională este un concept specific dreptului internaţional privat. Se referă la faptul că instanţele unei anumite ţări vor fi cele mai în măsură să judece şi să soluţioneze un caz cu caracter internaţional. Un litigiu are caracter internaţional în cazul în care, de exemplu, părţile sunt de naţionalităţi diferite sau nu sunt rezidente ale aceleiaşi ţări. Într-o astfel de situaţie, instanţele mai multor ţări pot să aibă competenţă asupra acelui caz şi astfel apare un conflict de jurisdicţie. Normele privind competenţa jurisdicţională internaţională stabilesc criteriile de determinare a ţării ale cărei instanţe vor avea competenţă asupra cazului.

Lex causae

Lex causae este un concept specific dreptului internaţional privat şi se referă la legea care reglementează fondul cauzei, desemnată de normele privind conflictul de legi. Vezi legea aplicabilă.

Lex fori

Lex fori este un concept specific dreptului internaţional privat şi se referă la legea instanţei în faţa căreia a fost introdusă acţiunea. În cazul în care o acţiune este introdusă în faţa unei instanţe şi are caracter internaţional, instanţa trebuie să analizeze legea aplicabilă acelui caz. În anumite circumstanţe, se va aplica lex fori. În mod tradiţional, lex fori reglementează probleme de procedură, indiferent de lex causae.

Lex loci delicti

Lex loci delicti este un concept specific dreptului internaţional privat şi se referă la legea ţării în care a fost săvârşit faptul juridic ilicit, în termeni de obligaţii necontractuale.

Obligaţiile necontractuale

Există obligaţii necontractuale atunci când unei persoane responsabile de un prejudiciu suferit de o altă persoană i se solicită să despăgubească victima, în cazuri care nu au legătură cu executarea unui contract, precum accidente de circulaţie, daune de mediu sau calomnie.

Dreptul internaţional privat

Conceptul de drept internaţional privat, utilizat în sens larg, reprezintă setul de norme juridice care reglementează relaţiile dintre persoane fizice. Expresia „drept internaţional privat?#157; nu are aceeaşi accepţiune în toate statele membre. În dreptul german şi cel portughez, de exemplu, se referă doar la normele privind conflictul de legi (vezi legea aplicabilă), pe când în alte sisteme, acesta include normele privind competenţa jurisdicţională internaţională şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate. Toate aceste norme referitoare la legea aplicabilă, competenţa jurisdicţională internaţională şi recunoaşterea şi aplicarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate oferă soluţii la dificultăţile care pot decurge din faptul că un caz poate implica mai multe sisteme juridice distincte. Un exemplu îl poate constitui cazul unui cuplu căsătorit format din două persoane de cetăţenie diferită care intenţionează să divorţeze: ce instanţă va avea competenţă de a se pronunţa asupra divorţului şi ce lege va fi aplicată? Un alt exemplu îl poate reprezenta cazul în care se produce un accident într-un stat membru şi provoacă poluarea mediului, care cauzează daune într-o serie de alte state membre. Instanţelor cărui stat trebuie să se adreseze victimele şi ce lege vor aplica instanţele? Izvoarele normelor de drept internaţional privat sunt legislaţia, jurisprudenţa şi doctrina fiecăruia dintre state. În ciuda numelui său, dreptul internaţional privat este o ramură exclusiv a dreptului naţional. Este posibil ca unele din aceste norme naţionale să fi fost standardizate în cadrul unor convenţii internaţionale şi poate chiar în instrumente comunitare. Standardizarea face posibilă evitarea unor situaţii în care instanţele a două state revendică jurisdicţia conform normelor lor naţionale de drept internaţional privat şi pronunţă în acelaşi caz hotărâri judecătoreşti aflate în conflict.

Dreptul internaţional public

Dreptul internaţional public reprezintă setul de norme juridice care reglementează relaţiile dintre organisme publice, precum statele şi organizaţiile internaţionale. Convenţiile şi legile uniforme sunt instrumente comune ale dreptului internaţional public.

Recunoaştere

Recunoaşterea este un concept specific dreptului internaţional privat. Recunoaşterea într-un stat membru a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în alt stat membru reprezintă acceptarea posibilităţii ca acea hotărâre judecătorească să producă efecte în statul membru unde este recunoscută. Hotărârile judecătoreşti sunt în principiu aplicabile doar în statul în care sunt pronunţate. Recunoaşterea acestora în alt stat este posibilă doar dacă legea acelui alt stat o permite sau dacă o convenţie internaţională sau un instrument comunitar prevede acest lucru. Conform Regulamentului Bruxelles II, de exemplu, care stabileşte condiţiile în care pot fi recunoscute hotărârile judecătoreşti pronunţate în probleme matrimoniale, o decizie de divorţ pronunţată într-un stat membru poate fi folosită pentru a modifica actele din registrele stării civile dintr-un alt stat membru.

Regulament

În dreptul comunitar, regulamentul este un instrument cu domeniu de aplicare general care este obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în toate statele membre. Regulamentele pot fi adoptate în conformitate cu Tratatul CE de Parlamentul European şi Consiliu sau de Consiliu ori de Comisie. Regulamentele sunt utilizate adesea în domeniul cooperării judiciare în materie civilă. Acestea sunt direct aplicabile, astfel încât nu necesită transpunerea în legislaţia naţională a statelor membre şi conferă drepturi sau impun obligaţii în mod direct .

Roma I

Roma I este expresia utilizată adesea pentru a desemna convenţia din 1980 privind legea aplicabilă şi obligaţiilor contractuale, semnată sub auspiciile Comunităţii Economice Europene.

Roma II

Roma II este expresia utilizată adesea pentru a desemna proiectul de instrument comunitar privind legea aplicabilă şi obligaţiile necontractuale.

Răspundere delictuală

Vezi obligaţii necontractuale.

Lege uniformă

Legile uniforme sunt instrumentele pregătite în comun de mai multe state şi/sau organizaţii internaţionale pentru a susţine statele care doresc să îşi reformeze şi modernizeze legislaţia. Organizaţiile internaţionale precum UNCITRAL sau UNIDROIT (vezi pagina de start a Dreptului internaţional) elaborează legi uniforme.