comisia europeană > RJE > Strângerea probelor şi mijloace de probă > România

Ultima actualizare: 14-05-2007
Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Strângerea probelor şi mijloace de probă - România

 

TABLE OF CONTENTS

I. Sarcina probei I.
1.
a) Care sunt regulile privind sarcina probei? a)
b) Există reguli care scutesc anumite fapte de la sarcina probei? În ce cazuri? Este posibil să se respingă aceste prezumţii prin prezentarea de probe? b)
2. În ce măsură trebuie să fie convinsă instanţa de un fapt pentru a-şi baza sentinţa pe existenţa acelui fapt? 2.
II. Strângerea de probe II.
3. Strângerea de probe necesită întotdeauna cererea unei părţi, sau poate judecătorul, de asemenea, în anumite cauze să strângă probe la hotărârea sa? 3.
4.
a) Dacă cererea unei părţi cu privire la strângerea probelor este aprobată, ce etape urmează? a)
b) În ce cauze poate instanţa să respingă o cerere a unei părţi de a strânge probe? b)
5.
a) Care sunt tipurile de mijloace de probă existente? a)
b) Care sunt metodele de strângere a probelor de la martori şi diferă acestea de mijloacele folosite pentru a strânge probe de la experţi? Care sunt regulile în legătură cu prezentarea de probe scrise şi de rapoarte/avize ale experţilor? b)
c) Unele mijloace de probă au mai multă forţă decât altele? c)
d) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte? d)
6.
a) Martorii sunt obligaţi prin lege să depună mărturie? a)
b) În ce cazuri pot refuza să depună mărturie? b)
c) Se poate ca o persoană care refuză să depună mărturie să fie sancţionată sau forţată să facă acest lucru? c)
d) Există persoane care nu pot depune mărturie? d)
7. Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce condiţii poate fi un martor audiat folosind tehnologia de ultimă oră, precum televiziunea sau videoconferinţa? 7.
III. Evaluarea probelor III.
8. Când probele nu au fost obţinute legal de către una dintre părţi, există restricţii pentru instanţă pentru a lua în considerare aceste probe în formularea hotărârii? 8.
9. În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă? 9.

 

I. Sarcina probei

Sediul principal al materiei:

Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul comercial, Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat

1.

a) Care sunt regulile privind sarcina probei?

(Cărei părţi îi revine sarcina probei şi pentru ce fapte? Care sunt implicaţiile dacă există îndoieli cu privire la un anumit fapt şi nu pot fi soluţionate?)

Reclamantul trebuie să dovedească proba. În cazul excepţiilor invocate de pârât pentru a paraliza pretenţiile reclamantului sarcina probei aparţine pârâtului. Totodată, în cazul prezumţiilor sarcina probei se deplasează de la persoana în favoarea căreia acestea au fost create la partea adversă.

b) Există reguli care scutesc anumite fapte de la sarcina probei? În ce cazuri? Este posibil să se respingă aceste prezumţii prin prezentarea de probe?

Prezumţiile legale sunt determinate de lege şi împotriva celor absolute nu este permisă proba contrarie decât prin mărturisire, iar uneori nici prin acest mijloc de dovadă. Există şi o categorie intermediară sau mixtă de prezumţii legale, care se caracterizează prin aceea că pot fi combătute prin proba contrarie, dar numai prin anumite mijloace de probă, numai în anumite condiţii sau numai de către anumite persoane. Împotriva prezumţiilor legale relative este permisă proba contrarie.

SusSus

Faptele notorii (cu menţiunea că probaţiunea va purta asupra caracterului notoriu al acelui fapt) şi legile, indiferent de forma lor de exprimare, sunt scutite de sarcina probei, respectiv sunt prezumate în mod absolut că sunt cunoscute de toţi cetăţenii.

Actele autentice dispensează pe cel care-l invocă de orice dovadă deoarece sunt făcute cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut. Majoritatea actelor autentice sunt întocmite de birourile notariale sau sunt hotărâri judecătoreşti, acte de stare civilă, alte acte emise de organele administraţiei de stat etc.

2. În ce măsură trebuie să fie convinsă instanţa de un fapt pentru a-şi baza sentinţa pe existenţa acelui fapt?

(Trebuie ca instanţa să fie convinsă pe deplin de acel fapt, sau este suficient ca faptul să fie foarte probabil, dar să rămână anumite îndoieli?)

Dovezile nu pot fi folosite decât dacă îndeplinesc anumite condiţii privitoare la legalitatea, verosimilitatea, pertinenţa şi concludenţa lor. Prima regulă în administrarea probelor este aceea că dovezile trebuie administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar a doua regulă este aceea că dovada şi dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putinţă în acelaşi timp.

II. Strângerea de probe

3. Strângerea de probe necesită întotdeauna cererea unei părţi, sau poate judecătorul, de asemenea, în anumite cauze să strângă probe la hotărârea sa?

La cererea părţilor se pot solicita următoarele probe: expertiza; proba cu martori de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare; mărturisirea, prin chemarea la interogatoriu, la cererea părţii interesate în obţinerea unei recunoaşteri din partea adversarului; recunoaşterea (pe calea mărturisirii/chemării la interogatoriu)

SusSus

La cererea judecătorului se pot solicita expertiza; constatarea la faţa locului; proba cu martori; mărturisirea, prin chemarea la interogatoriu etc.

Codul de procedură civilă reglementează şi situaţia în care înscrisul invocat ca mijloc de probă de către una din părţi nu se află în posesia acesteia, situaţiile în care înscrisul se află în posesia părţii adverse şi ipoteza în care înscrisul de află în păstrarea unei autorităţi sau a unei terţe persoane.

4.

a) Dacă cererea unei părţi cu privire la strângerea probelor este aprobată, ce etape urmează?

Asupra probelor solicitate de părţi instanţa urmează să se pronunţe, printr-o încheiere, după ce au fost examinate condiţiile lor de admisibilitate. Instanţa nu poate încuviinţa însă dovezi decât după ce acestea sunt puse în discuţia prealabilă a părţilor litigante.

Prima regulă în administrarea probelor este aceea că dovezile trebuie administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar a doua regulă este aceea că dovada şi dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putinţă în acelaşi timp.

Asigurarea dovezilor este o procedură contencioasă prin care se produc şi se conservă dovezi, dacă există un pericol de dispariţie sau dificultăţi viitoare ce s-ar putea ivi în viitor în legătură cu administrarea lor. Condiţia fundamentală a cererii de asigurare a dovezilor este urgenţa. Cererea se soluţionează de instanţa în circumscripţia căreia se află obiectul cercetării sau în care îşi are domiciliul martorul.

SusSus

b) În ce cauze poate instanţa să respingă o cerere a unei părţi de a strânge probe?

(precum în cauzele în care dovezile nu sunt potrivite sau tangibile sau admisibile)

Dovezile se propun de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Probele nepropuse în aceste condiţii sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare nu vor mai putea fi invocate în tot cursul instanţei. Totuşi, sancţiunea decăderii nu operează în situaţiile de excepţie, pentru dovezile neinvocate in limine litis care vor putea fi propuse ulterior.

Legea nu admite alte mijloace de lege pentru dovedirea actelor şi faptelor juridice. Pe de altă parte, există şi unele restricţii de la utilizarea anumitor mijloace de dovadă (de ex. dovada actelor juridice prin probe testimoniale, interdicţia folosirii interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorţ).

Sub aspectul verosimilităţii, pertinenţei şi concludenţei probelor, dovezile se pot încuviinţa dacă sunt de natură a conduce la soluţionarea procesului.

5.

a) Care sunt tipurile de mijloace de probă existente?

Există următoarele mijloacele de probă: înscrisurile, martorii, prezumţiile, mărturisirea uneia dintre părţi prin chemarea la interogatoriu, cercetarea la faţa locului, expertiza.

b) Care sunt metodele de strângere a probelor de la martori şi diferă acestea de mijloacele folosite pentru a strânge probe de la experţi? Care sunt regulile în legătură cu prezentarea de probe scrise şi de rapoarte/avize ale experţilor?

În mod obişnuit, martorii se propun de părţi in limine litis, respectiv de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Nepropunerea dovezilor în aceste condiţii atrage după sine decăderea părţii din dreptul de a mai propune probe în tot cursul judecăţii, în afară de excepţiile anume prevăzute. În interesul adevărului, instanţa poate propune probe chiar dacă părţile se împotrivesc. Toate actele juridice al căror obiect depăşeşte valoarea de 250 de lei nu se pot dovedi decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată. Proba testimonială este inadmisibilă împotriva şi peste cuprinsul unui înscris. Această restricţie se aplică numai înscrisurilor preconstituite. De la aceste două reguli restrictive referitoare la admisibilitatea probei testimoniale, există unele excepţii importante: proba cu martori nu se aplică în cazul în care există un început de dovadă scrisă şi în cazul creditorului care nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă scrisă despre obligaţia ce pretinde sau a conserva dovada luată.

SusSus

Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe şi termenul în care trebuie să efectueze expertiza.

Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel. Când administrarea dovezilor urmează să se facă în altă localitate, ea se va îndeplini, prin delegaţie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad. Dacă felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc, instanţa care administrează dovada poate fi scutită de citarea părţilor.

c) Unele mijloace de probă au mai multă forţă decât altele?

Forma autentică este adeseori consimţită de părţi datorită avantajelor pe care le prezintă, printre care se numără prezumţia de veridicitate, care îl dispensează pe cel care invocă un înscris autentic de orice dovadă. Data înscrisului autentic face dovada până la înscrierea în fals. Înscrisurile autentice care constată obligaţii au puterea unui titlu executoriu şi pot fi aduse la îndeplinire fără să fie necesară obţinerea unei hotărâri judecătoreşti. Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru un depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic sau act sub semnătură privată. Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei.

SusSus

d) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte?

Toate actele juridice al căror obiect depăşeşte valoarea de 250 de lei nu se pot dovedi decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată. Această regulă restrictivă nu se aplică în privinţa faptelor materiale; asemenea împrejurări pot fi dovedite, atât de părţi, cât şi de terţi prin orice mijloace de probă. Totuşi, există şi fapte materiale care, în principiu, nu pot fi dovedite prin martori, cum este naşterea sau decesul unei persoane, bunurile proprii în relaţiile dintre soţi.

Proba testimonială este inadmisibilă împotriva şi peste cuprinsul unui înscris. Această restricţie se aplică numai înscrisurilor preconstituite. De la aceste două reguli restrictive referitoare la admisibilitatea probei testimoniale, art. 1197 şi 1198 C.civ. consacră unele excepţii importante:

  • proba cu martori nu se aplică în cazul în care există un început de dovadă scrisă
  • creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă scrisă despre obligaţia ce pretinde sau a conserva dovada luată.

Forma autentică a actului este impusă de lege ca o condiţie de validitate a operaţiei juridice respective. Aşa este cazul donaţiilor, ipotecilor convenţionale şi al înscrisurilor de terenuri.

De la regula generală potrivit căreia înscrisul sub semnătură privată este valabil dacă îndeplineşte o singură condiţie, aceea a semnăturii lui de partea care se obligă, există şi unele excepţii, în sensul că sunt necesare şi întrunirea altor cerinţe. O primă excepţie vizează înscrisurile care constată convenţii sinalagmatice şi pentru care legea impune cerinţa multiplului exemplar. O altă excepţie o reprezintă cerinţa menţiunii bun şi aprobat, cu arătarea în litere a sumei şi a semnăturii, pentru actul sub semnătură privată, prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani.

SusSus

Înscrisurile sub semnătură privată dobândesc dată certă (fiind opozabil terţilor) prin înfăţişarea înscrisului la o instituţie publică; înregistrarea înscrisului într-un registru public; relatarea conţinutului înscrisului, chiar şi în prescurtare, în actele întocmite de funcţionari.

6.

a) Martorii sunt obligaţi prin lege să depună mărturie?

Vezi răspunsul de la litera c).

b) În ce cazuri pot refuza să depună mărturie?

[de exemplu: în cazul în care martorul este o rudă a uneia dintre părţi (care?) sau depunerea de mărturie ar provoca daune martorului]

Codul de procedură civilă nu reglementează motivele de refuz ale martorului de a depune mărturie, ci condiţiile administrării probei testimoniale. Vezi răspunsul la litera d).

c) Se poate ca o persoană care refuză să depună mărturie să fie sancţionată sau forţată să facă acest lucru?

Instanţa va sancţiona cu amendă judiciară neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când este prezent în instanţă, în afară de cazul în care acesta este minor. Amenda nu se va aplica dacă motive temeinice le-au împiedicat să aducă la îndeplinire obligaţiile ce le revin.

Împotriva martorului care lipseşte la prima citare instanţa poate emite mandat de aducere. În pricinile urgente, se poate dispune aducerea martorilor cu mandat chiar la primul termen. Dacă, după mandatul de aducere, martorul nu se înfăţişează, instanţa va putea păşi la judecată. Instanţa poate încuviinţa ascultarea martorului la locuinţa sa, când acesta este împiedicat de a veni în instanţă.

SusSus

Dacă partea refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus pentru dovedirea deţinerii înscrisului sau dacă reiese din probele administrate că l-a ascuns ori l-a distrus, precum şi în cazul în care refuză înfăţişarea înscrisului după ce s-a dovedit deţinerea lui, instanţa va putea considera ca dovedite pretenţiile părţii care a solicitat prezentarea înscrisului. Prin urmare, în atare împrejurări ne aflăm în prezenţa unei prezumţii simple pe care instanţa o poate reţine ţinând seama de atitudinea părţii chemate la interogatoriu.

A doua ipoteză vizează situaţia când înscrisul se află în păstrarea unei autorităţi sau a altei persoane. Într-o asemenea situaţie, instanţa va dispune aducerea înscrisului în termenul fixat în acest scop.

Neprezentarea unui înscris de către cel care îl deţine se sancţionează cu o amendă şi, la cererea părţii interesate, persoana care cu intenţie sau din culpă nu a prezentat înscrisul poate să fie obligată la plata unei despăgubiri pentru paguba cauzată prin amânare.

De la regula potrivit căreia instanţa poate ordona trimiterea înscrisurilor, se face excepţie în privinţa cărţilor funciare şi a planurilor, registrelor autorităţilor, precum şi a înscrisurilor originale depuse la instanţe sau notari publici. Toate aceste înscrisuri pot fi însă cercetate de instanţă la sediul autorităţii sau prin comisie rogatorie.

d) Există persoane care nu pot depune mărturie?

(adulţi fără capacitate legală, minori, peroane cu interese comune cu ale uneia dintre părţi, persoane care au fost condamnate pentru anumite infracţiuni.)

SusSus

Persoanele care nu pot fi audiate ca martori, precum şi cele scutite de obligaţia de a depune mărturie sunt rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, soţul, chiar despărţit; interzişii şi cei declaraţi de lege incapabili de a mărturisi; cei condamnaţi pentru jurământ sau mărturie mincinoasă.

În procesele de stare civilă şi de divorţ, rudele şi afinii pot fi audiaţi ca martori. Din considerente morale legea nu admite însă audierea în aceste procese a descendenţilor. Este interzis folosirea interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorţ. Interzişii, cei declaraţi de lege incapabili de a mărturisi, precum şi persoanele condamnate pentru mărturie mincinoasă sunt lovite de o incapacitate absolută de a depune mărturie.

Persoanele scutite de a depune mărturie sunt slujitorii cultelor; medicii, moaşele, farmaciştii avocaţii, notarii publici şi orice alţi muncitori pe care legea îi obligă să păstreze secretul cu privire la faptele încredinţate lor în exerciţiul îndeletnicirii (cu excepţia cazului în care sunt dezlegaţi de îndatorirea de a păstra secretul de cel interesat sau autoritatea interesată în păstrarea lui); funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate(cu excepţia cazului în care sunt dezlegaţi de îndatorirea de a păstra secretul de cel interesat sau autoritatea interesată în păstrarea lui); cei care prin răspunsurile lor s-ar expune ei înşişi sau ar expune pe vreuna dintre persoanele la o pedeapsă penală sau la dispreţul public

Dispoziţiile privitoare la audierea rudelor şi afinilor, precum şi a soţului, chiar despărţit, sunt de natură dispozitivă, ele fiind stabilite în interesul părţilor. De aceea, s-a statuat că rudele şi afinii pot fi audiaţi ca martori dacă partea în favoarea căreia a fost consacrată o atare interdicţie nu formulează obiecţiuni cu privire la audierea lor.

SusSus

Interzişii, cei declaraţi de lege incapabili de a mărturisi, precum şi persoanele condamnate pentru mărturie mincinoasă sunt lovite de o incapacitate absolută de a depune mărturie.

7. Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce condiţii poate fi un martor audiat folosind tehnologia de ultimă oră, precum televiziunea sau videoconferinţa?

(Cine conduce audierea unui martor? Judecătorul poate să pună întrebări martorului? I se permite celeilalte părţi să supună martorul unui interogatoriu contradictoriu?)

Codul de procedură civilă consacră şi unele reguli importante privitoare la modul de audiere a martorilor.

În acest scop, instanţa va dispune mai întâi citarea martorilor; cei care lipsesc pot fi sancţionaţi de instanţă cu o amendă. Menţionăm că în procesele funciare martorii nu vor fi citaţi în vederea audierii, prezentarea lor la termenul de judecată fiind în sarcina părţii care i-a propus. Ordinea în care urmează să se facă audierea martorilor se stabileşte de instanţă. Fiecare martor trebuie să fie audiat separat; cei neascultaţi nu pot fi de faţă la audierea unui martor. După audiere, martorul trebuie să rămână în sala de şedinţă până la sfârşitul dezbaterilor, cu excepţia cazului în care instanţa dispune altfel. Măsura este stabilită de lege pentru ca martorul audiat să nu aibă posibilitatea de a influenţa în vreun mod martorii neaudiaţi.

Înainte de a fi ascultat, martorul va fi întrebat de preşedintele instanţei cu privire la următoarele date: numele, profesiunea, domiciliul şi vârsta; dacă este rudă sau afin cu una din părţi şi în ce grad; dacă se află în serviciul uneia din părţi şi dacă în judecată, duşmănie sau în legături de interes cu vreuna din părţi. Aceste elemente se justifică prin necesitatea unei identificări exacte a martorului şi pentru aprecierea, în final, a valorii depoziţiei făcute de el în faţa instanţei. O altă exigenţă impusă de lege este cea privitoare la depunerea jurământului sau a unei formule. După depunerea jurământului, preşedintele instanţei va pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. În sistemul procedurii noastre civile, martorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ; acestuia i se atrage însă atenţia să spună adevărul.

SusSus

După relatarea făcută de martor, părţile au posibilitatea de a-i adresa acestuia întrebări; mai întâi, întrebările vor fi formulate de partea care a propus audierea martorului, iar apoi de către partea adversă. Martorul nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte; el se poate folosi însă de însemnări cu încuviinţarea preşedintelui, dar cu privire la cifre sau denumiri. Martorii pot fi din nou întrebaţi, dacă instanţa găseşte de cuviinţă. De asemenea, acelaşi text permite confruntarea martorilor ori de câte ori declaraţiile lor nu sunt concordante.

III. Evaluarea probelor

8. Când probele nu au fost obţinute legal de către una dintre părţi, există restricţii pentru instanţă pentru a lua în considerare aceste probe în formularea hotărârii?

(cum ar fi înregistrări audio ilegale etc.)

Actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau a incapacităţii funcţionarului, sau din lipsă de forme, este valabil ca înscris sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părţile contractante.

În toate situaţiile de contestare a scrierii sau semnăturii veracitatea înscrisului se determină în cadrul procedurii denumite verificare de scripte. Verificare de scripte este procedura la care se recurge atunci când partea nu recunoaşte scrierea sau semnătura de pe un înscris. În urma unor asemenea verificări instanţa îşi poate forma convingerea asupra veracităţii înscrisurilor. Dacă instanţa nu se poate edifica asupra veracităţii înscrisului, în urma verificărilor directe menţionate, ea va ordona efectuarea unei expertize.

SusSus

Procedura de constatare a falsului este o procedură specială şi complexă care se declanşează în urma denunţului făcut de partea interesată, personal sau prin mandatar cu procură specială. Partea care înţelege să folosească înscrisul are obligaţia de a-l înfăţişa în original. Până la cercetarea definitivă a falsului de către organele de urmărire penală, instanţa poate dispune suspendarea procesului civil.

9. În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă?

Când pârâtul chemat în judecată pentru o datorie bănească recunoaşte datoria şi declară că voieşte să o execute faţă de cel care îşi va stabili judecătoreşte dreptul, el va fi scos din judecată dacă depune suma datorată. Dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia, va da o hotărâre parţială în măsura recunoaşterii.

Reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Renunţarea reclamantului nu are nici o înrâurire asupra cererii făcute de pârât. Acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanţa de apel sau de recurs iar apelul ori recursul nu sunt timbrate conform legii. Reclamantul însă va putea porni o cerere nouă pentru faptele petrecute după împăcare, şi în acest caz se va putea folosi şi de faptele vechi.

Dacă cel arătat ca titular recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecată. Când cel chemat nu se înfăţişează sau tăgăduieşte arătările pârâtului, cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă.

Informaţii suplimentare

(Link-uri către site-uri internet etc.)

www.just.ro

cooperare judiciară internaţională

« Strângerea probelor şi mijloace de probă - Informaţii generale | România - Informaţii generale »

SusSus

Ultima actualizare: 14-05-2007

 
  • Drept comunitar
  • Drept internaţional

  • Belgia
  • Bulgaria
  • Republica Cehă
  • Danemarca
  • Germania
  • Estonia
  • Irlanda
  • Grecia
  • Spania
  • Franţa
  • Italia
  • Cipru
  • Letonia
  • Lituania
  • Luxemburg
  • Ungaria
  • Malta
  • Ţările de Jos
  • Austria
  • Polonia
  • Portugalia
  • România
  • Slovenia
  • Slovacia
  • Finlanda
  • Suedia
  • Regatul Unit