comisia europeană > RJE > Strângerea probelor şi mijloace de probă > Ungaria

Ultima actualizare: 21-02-2008
Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Strângerea probelor şi mijloace de probă - Ungaria

 

TABLE OF CONTENTS

I. Sarcina probei I.
1.
a) Care sunt regulile privind sarcina probei? a)
b) Există reguli care scutesc anumite fapte de la sarcina probei? În ce cazuri? Este posibil să se respingă aceste prezumţii prin prezentarea de probe? b)
2. În ce măsură trebuie să fie convinsă instanţa de un fapt pentru a-şi baza sentinţa pe existenţa acelui fapt? 2.
II. Administrarea probelor II.
3. Administrarea probelor necesită întotdeauna cererea unei părţi sau poate judecătorul, de asemenea, în anumite cauze, să accepte probe din proprie iniţiativă? 3.
4.
a) Dacă cererea unei părţi cu privire la administrarea probelor este aprobată, ce etape urmează? a)
b) În ce cauze poate instanţa să respingă o cerere a unei părţi de a strânge probe? b)
5.
a) Care sunt diferitele mijloace de probă existente? a)
b) Care sunt metodele de obţinere a probelor de la martori şi prin ce diferă acestea de mijloacele folosite pentru a obţine probe de la experţi? Care sunt regulile în legătură cu prezentarea de probe scrise şi de rapoarte/avize ale experţilor? b)
c) Unele mijloace de probă au mai multă forţă decât altele? c)
d) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte? d)
6.
a) Martorii sunt obligaţi prin lege să depună mărturie? a)
b) În ce cazuri pot refuza să depună mărturie? b)
c) Se poate ca o persoană care refuză să depună mărturie să fie sancţionată sau forţată să facă acest lucru? c)
d) Există persoane care nu pot depune mărturie? d)
7. Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce condiţii poate fi un martor audiat folosind tehnologia de ultimă oră, precum televiziunea sau videoconferinţa? 7.
III. Evaluarea probelor III.
8. Când probele nu au fost obţinute legal de către una dintre părţi, există restricţii pentru instanţă pentru a lua în considerare aceste probe în formularea hotărârii? 8.
9. În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă? 9.

 

I. Sarcina probei

1.

a) Care sunt regulile privind sarcina probei?

În linii generale, faptele necesare pentru pronunţarea unei hotărâri într-un litigiu trebuie dovedite de către partea în al cărei interes este ca instanţa să le accepte ca adevărate (sarcina probei). Instanţa trebuie să comunice părţilor categoria faptelor care trebuie dovedite.

Întrebarea referitoare la care parte trebuie să dovedească anumite fapte depinde de obiectul cauzei, dispoziţiile legale materiale vizate etc. Cu toate acestea, având în vedere că instanţa trebuie să informeze întotdeauna părţile cu privire la faptele care trebuie dovedite, eşecul unui proces datorită lipsei de informaţii este exclus.

În cazul în care un fapt sau o circumstanţă esenţial/esenţială (relevant/relevantă) rămâne nedovedit/nedovedită, acesta/aceasta trebuie evaluat/evaluată în defavoarea părţii în al cărei interes este ca instanţa să-l/ să o considere adevărat/adevărată. Cu toate acestea, sarcina probei nu reprezintă doar un aspect al obligaţiei de a face dovada unor fapte. Instanţa poate invita partea adversă să prezinte probe (de exemplu să depună un înscris care este în posesia sa), iar, în anumite cauze speciale, instanţa poate strânge probe din oficiu.

În ceea ce priveşte „calitatea” probelor, instanţa trebuie să aibă siguranţa deplină cu privire la faptele care sunt esenţiale (relevante) pentru luarea unei hotărâri într-un litigiu. În cazul în care siguranţa absolută nu poate fi asigurată, în temeiul normelor privind sarcina probei, procesul eşuează.

SusSus

b) Există reguli care scutesc anumite fapte de la sarcina probei? În ce cazuri? Este posibil să se respingă aceste prezumţii prin prezentarea de probe?

Pe baza recunoaşterii din partea părţii adverse, a unei declaraţii identice făcută de ambele părţi sau o declaraţie din partea uneia dintre părţi necontestată de partea adversă, în pofida avertizării din partea instanţei, instanţa poate admite faptele ca fiind adevărate, dacă nu are îndoieli cu privire la acestea. Instanţa poate admite faptele pe care le consideră a fi cunoscute în mod public ca fiind adevărate. Acelaşi lucru este valabil pentru faptele despre care instanţa a luat cunoştinţă în mod oficial; aceasta ia în considerare aceste fapte chiar dacă părţile nu au făcut referire la acestea. Cu toate acestea, în timpul procesului, instanţa trebuie să avertizeze părţile cu privire la aceste fapte. În mod evident, chiar şi faptele enumerate pot fi contestate, instanţa nefiind obligată să le admită în cazul în care are îndoieli cu privire la veridicitatea acestora.

Anumite dispoziţii legale reglementează, de asemenea, alte prezumţii (prezumţia de paternitate, prezumţia momentului concepţiei, prezumţia privind transmiterea actelor, prezumţia privind moartea unei persoane care a fost declarată decedată etc.). În general, prezumţiile pot fi respinse, adică acestea trebuie acceptate ca fiind adevărate atât timp cât nu s-a dovedit contrariul. Cu toate acestea, există şi prezumţii care nu pot fi respinse (de exemplu toţi minorii cu vârsta sub 14 ani sunt lipsiţi de capacitate) şi care nu permit dovada contrariului.

SusSus

2. În ce măsură trebuie să fie convinsă instanţa de un fapt pentru a-şi baza sentinţa pe existenţa acelui fapt?

Instanţa trebuie să aibă siguranţa absolută cu privire la faptele principale pe baza cărora îşi întemeiază hotărârea. Un nivel ridicat de certitudine nu este suficient pentru a garanta faptul că o hotărâre judecătorească este întemeiată.

II. Administrarea probelor

3. Administrarea probelor necesită întotdeauna cererea unei părţi sau poate judecătorul, de asemenea, în anumite cauze, să accepte probe din proprie iniţiativă?

Ca regulă generală, instanţa dispune administrarea probelor, la iniţiativa părţilor. Aceasta poate dispune furnizarea de probe în lipsa iniţiativei părţilor, dacă legea permite acest lucru. Această excepţie înseamnă că instanţa poate prezenta probe din oficiu numai în cauzele speciale, de obicei, în cauze cu caracter extraordinar (de exemplu privind starea civilă).

4.

a) Dacă cererea unei părţi cu privire la administrarea probelor este aprobată, ce etape urmează?

Instanţa dispune strângerea probelor la iniţiativa uneia dintre părţi. Etapele care urmează sunt în funcţie de mijloacele de probă solicitate de către instanţă: în cazul unei mărturii, aceasta citează martorul, în cazul avizului unui expert instanţa numeşte un expert, etc.

b) În ce cauze poate instanţa să respingă o cerere a unei părţi de a strânge probe?

Instanţa nu este obligată de nicio cerere sau hotărâre privind probele pentru a dispune administrarea probelor. Aceasta se abţine de la a pune în aplicare un ordin privind administrarea (sau completarea ori repetarea) de probe dacă probele nu sunt necesare în vederea judecării litigiului. Dacă legea nu prevede altfel, instanţa nu poate dispune administrarea probelor în cazul în care partea, din motive care îi sunt imputabile, prezintă cererea tardiv sau într-un mod incompatibil cu desfăşurarea de bună credinţă a procesului.

SusSus

Nu se precizează în mod clar care sunt circumstanţele în care instanţa poate respinge o cerere a părţilor privind probele. În principiu, instanţa trebuie să încerce să împiedice prelungirea la nesfârşit a proceselor şi trebuie să respingă o cerere privind probele în cazul în care aceasta este în mod evident inadmisibilă. O hotărâre în legătură cu o cerere privind probele nu poate fi atacată cu apel separat, ci trebuie contestată în cadrul apelului împotriva deciziei de fond.

5.

a) Care sunt diferitele mijloace de probă existente?

În conformitate cu principiul libertăţii mijloacelor de probă, legea nu prevede reguli specifice privind mijloacele de probă posibile, ci oferă mai degrabă exemple, cum ar fi mărturii, avize ale experţilor, revizuiri, înscrisuri şi alte probe materiale. Doar declaraţiile sub jurământ sunt excluse din rândul mijloacelor de probă posibile; orice alt mijloc de probă este admisibil.

În conformitate cu principiul mijloacelor de probe directe, instanţa poate admite ca mijloc de probă orice act al părţilor – chiar şi tăcerea.

b) Care sunt metodele de obţinere a probelor de la martori şi prin ce diferă acestea de mijloacele folosite pentru a obţine probe de la experţi? Care sunt regulile în legătură cu prezentarea de probe scrise şi de rapoarte/avize ale experţilor?

Mărturiile sunt obţinute prin audierea martorilor. Martorii nu pot face mărturii în scris. Mărturiile trebuie înregistrate în faţa instanţei de judecată; numai în cauze excepţionale martorii pot fi audiaţi la domiciliul acestora sau la locul de reşedinţă (de exemplu, în cazul în care martorul are o vârstă înaintată, este bolnav, prezintă o incapacitate fizică etc.). Instanţa locală în a cărei circumscripţie jurisdicţională locuieşte martorul poate fi contactată, de asemenea, în vederea obţinerii de probe.

SusSus

Expertul îşi poate prezenta depoziţia oral sau în scris: în cazul în care acesta conduce ancheta în faţa instanţei şi poate răspunde imediat la întrebările ce i-au fost adresate, expertul prezintă proba oral, în caz contrar, face acest lucru în scris, sau, dacă s-a fixat un nou termen, oral. Instanţa stabileşte un termen corespunzător pentru prezentarea depoziţiei scrise a expertului.

După prezentarea mărturiei sau a depoziţiei, instanţa poate adresa întrebări atât martorilor, cât şi experţilor, iar părţile pot adresa întrebări.

c) Unele mijloace de probă au mai multă forţă decât altele?

După cum rezultă din principiul libertăţii mijloacelor de probă, forţa probantă a diferitelor mijloace de probă nu este prestabilită. Instanţa stabileşte faptele prin compararea mijloacelor de probă prezentate de către părţi şi alţi participanţi în timpul procedurilor probatorii; aceasta evaluează probele în ansamblu şi pronunţă hotărârea după convingerea proprie.

Sistemul juridic ungar nu atribuie o forţă probatorie mai mare nici chiar înscrisurilor publice sau a înscrisurilor sub semnătură privată, care prezintă forţă probantă deplină; în schimb, legea acordă anumitor tipuri de înscrisuri prezumţia, care poate fi combătută, potrivit căreia conţinutul respectivelor înscrisuri trebuie admis ca fiind adevărat până la proba contrară.

În temeiul legii, un document scris sau sub formă electronică emis ca document public de către o instanţă, un notar public sau o altă autoritate ori agenţie a administraţiei publice în domeniul de competenţă al acesteia sau sub o formă specifică confirmă pe deplin măsura sau hotărârea şi acurateţea datelor şi faptelor cuprinse în acesta, precum şi existenţa declaraţiilor conţinute şi data şi felul declaraţiilor. Un înscris declarat ca fiind un înscris public printr-o altă dispoziţie legală prezintă aceeaşi forţă probantă.

SusSus

O înregistrare realizată - de obicei cu ajutorul mijloacelor tehnice sau chimice - a unui înscris public (fotografie, film, înregistrare audio, etc.) sau a unui înscris întocmit pe baza documentului original pe orice suport de stocare a datelor prezintă aceeaşi forţă probatorie ca şi înscrisul public original pe suport de hârtie, dacă înregistrarea sau înscrisul din suportul de stocare a datelor este efectuat de către o instanţă, un notarul public, o altă autoritate, agenţie a administraţiei publice sau o altă entitate aflată sub autoritatea acestor organisme. Înregistrarea sau înscrisul realizate de către sau sub supravegherea organului desemnat în vederea stocării documentului (de exemplu arhivele), precum şi înscrisul întocmit de autoritatea emitentă sau de un organ desemnat pentru a-l păstra, pe baza datelor obţinute din suportul de stocare a datelor prezintă, de asemenea, aceeaşi forţă probatorie.

Documentul electronic întocmit, pe baza unui înscris public, de către autoritatea împuternicită să emită documentul public respectiv, în domeniul de competenţă al acesteia şi într-o formă specifică, căruia i se aplică o semnătură autorizată, precum şi, dacă prin lege se prevede astfel, o ştampilă cu data, prezintă aceeaşi forţă probatorie ca şi înscrisul public original pe suport de hârtie sau sub formă electronică. Înscrisul electronic întocmit în conformitate cu o procedură prevăzută printr-o dispoziţie legală distinctă de către entitatea împuternicită să emită înscrisul public respectiv şi înscrisul calificat de lege ca fiind un înscris public electronic prezintă aceeaşi forţă probatorie ca şi înscrisul public original.

SusSus

Înscrisul (inclusiv un înscris electronic) întocmit pe baza unui înscris sub semnătură privată de către autoritatea autorizată să emită înscrisuri publice în domeniul de competenţă al acesteia şi într-o formă specifică confirmă pe deplin faptul că conţinutul înscrisului respectiv corespunde conţinutului înscrisului original. În cazul unui înscris electronic, forţa probatorie este supusă, de asemenea, cerinţei potrivit căreia entitatea împuternicită să emită înscrisul public trebuie să aplice documentului o semnătură electronică autorizată şi - dacă printr-o dispoziţie legală se prevede astfel - o ştampilă cu data, ori să menţioneze faptul că înscrisul a fost întocmit în conformitate cu o procedură prevăzută într-o dispoziţie legală distinctă. Forţa probatorie a unui înscris întocmit pe baza unui înscris sub semnătură privată sub forma unui înscris public este identică cu cea a înscrisului original în ceea ce priveşte conţinutul înscrisului sub semnătură privată.

Aceste dispoziţii sunt aplicabile, de asemenea, înscrisurilor publice străine, cu condiţia ca autoritatea reprezentanţei străine a Ungariei, competentă în conformitate cu locul de emitere, să certifice înscrisul respectiv. O asemenea certificare nu este necesară în cazul în care se prevede acest lucru într-un acord internaţional încheiat de statul ungar.

Pentru a avea forţă probantă deplină, înscrisurile sub semnătură privată trebuie să îndeplinească următoarele criterii:

  1. emitentul a scris şi a semnat înscrisul în mod personal;
  2. semnând înscrisul, doi martori certifică faptul că emitentul a semnat în faţa lor înscrisul care nu a fost scris personal de acesta sau că emitentul a recunoscut în faţa acestora că semnătura de pe înscris aparţine acestuia. Înscrisul trebuie să cuprindă, de asemenea, locul de reşedinţă (adresa) martorilor;
  3. semnătura emitentului sau iniţialele au fost certificate de un judecător sau un notar public;
  4. înscrisul eliberat de o entitate comercială referitor la domeniul său de activitate a fost semnat în mod corespunzător;
  5. prin aplicarea contrasemnăturii sale obişnuite pe înscrisul pe care l-a întocmit, avocatul (consilierul juridic) certifică faptul că emitentul a semnat în faţa acestuia înscrisul, care nu a fost redactat în mod personal de emitent, sau că emitentul a recunoscut în faţa sa semnătura de pe înscris ca fiind semnătura proprie, ori că înscrisul electronic pe care este aplicată semnătura electronică autorizată a emitentului este identic cu înscrisul electronic întocmit de avocat;
  6. emitentul a aplicat semnătura sa electronică autorizată pe înscrisul electronic.

Înregistrarea efectuată pe baza unui document emis sau stocat de către o entitate comercială [articolul 195 alineatul (2)] şi orice înscris întocmit cu ajutorul unui suport de stocare a datelor certifică cu forţă probatorie deplină identitatea conţinutului acestuia cu cel al înscrisului original, dacă entitatea comercială care a efectuat înregistrarea sau a întocmit ori stocat înscrisul a certificat în mod corespunzător faptul că înregistrarea sau înscrisul sunt identice cu originalul. Înscrisul electronic, întocmit pe baza unui document emis sau stocat de către o societate comercială, certifică cu forţă probantă deplină corespondenţa dintre conţinutul acestuia şi cel al înscrisului original, dacă entitatea care a întocmit înscrisul electronic pe baza înscrisului a aplicat o semnătură electronică autorizată şi, în cazul în care prin lege se prevede astfel, o ştampilă cu data, precum şi faptul că entitatea a întocmit înscrisul în conformitate cu o procedură prevăzută într-o dispoziţie legală distinctă. Forţa probatorie a unui înscris întocmit pe baza unui înscris emis sau păstrat de o entitate comercială este identică în ceea ce priveşte conţinutul cu cea a înscrisului original, în timp ce în cazul unui înscris întocmit pe baza unui document public, aceasta este identică cu înscrisul sub semnătură privată care are forţă probantă deplină.

SusSus

În cazul în care emitentul înscrisului nu poate citi sau nu înţelege limba în care a fost întocmit înscrisul, acesta are forţă probantă deplină doar dacă acesta precizează în mod clar faptul că emitentului i-a fost explicat conţinutul său de către unul dintre martori sau persoana care a certificat înscrisul.

d) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte?

Anumite dispoziţii legale speciale pot prevedea instrumente de probă care sunt obligatorii, de exemplu examinarea de către un specialist psihiatru a persoanei care urmează a fi pusă sub protecţie într-un proces de tutelă.

6.

a) Martorii sunt obligaţi prin lege să depună mărturie?

Da.

b) În ce cazuri pot refuza să depună mărturie? 

Următoarele persoane pot refuza să depună mărturie:

  1. o rudă a uneia dintre părţi [rudă înseamnă o rudă în line directă, soţul/soţia unei rude în linie directă, părinte adoptiv, părinte vitreg, copil adoptat sau vitreg, frate/soră, soţ/soţie, logodnic/logodnică, partener oficial, ruda în linie directă sau fratele/sora soţului/soţiei, precum şi soţul/soţia fratelui/surorii];
  2. persoana care prin mărturia sa s-ar acuza pe sine însăşi sau ar acuza o rudă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni;
  3. avocatul, medicul sau orice altă persoană care se obligă să păstreze confidenţialitatea prin virtutea profesiei lor, în cazul în care prin mărturie acestea şi-ar încălca obligaţia de a păstra confidenţialitatea, cu excepţia cazului în care partea vizată scuteşte aceste persoane de obligaţia lor;
  4. mediatorul şi expertul în procedurile de mediere referitoare la litigiu.

Mărturia nu poate fi refuzată la literele (a) şi (b) dacă:

SusSus

  1. chestiunea priveşte o tranzacţie legală la care martorul a participat deja, fie ca reprezentant al uneia dintre părţi sau ca martor la încheierea tranzacţiei, sau în care oricare dintre părţi a fost reprezentantul martorului ori dacă în relaţia juridică în cauză martorul a fost predecesorul legal al uneia dintre părţi;
  2. chestiunea priveşte moştenirea, căsătoria, viaţa sau decesul unui membru al familiei martorului, custodia unui copil din familia martorului, cheltuieli sau dreptul de proprietate întemeiat pe relaţia de familie a martorului.

c) Se poate ca o persoană care refuză să depună mărturie să fie sancţionată sau forţată să facă acest lucru?

Instanţa poate solicita următoarelor persoane să ramburseze cheltuielile antrenate:

  1. martorului sau expertului care nu s-a prezentat în instanţă în pofida unei citaţii (ordin) legal(e) şi care nu a justificat absenţa sa, din timp, invocând un motiv întemeiat sau care a părăsit sala de judecată? fără permisiune;
  2. martorului care refuză să depună mărturie sau să colaboreze, ori expertului care refuză să facă o declaraţie, fără o justificare sau în pofida hotărârii finale a instanţei şi după ce a fost avertizat cu privire la consecinţe;
  3. expertului care, în lipsa prezentării unui motiv întemeiat, depune avizul cu întârziere sau nu comunică instanţei, înainte de expirarea termenului, întârzierea previzibilă în ceea ce priveşte prezentarea acestuia.

Instanţa poate dispune plata unei amenzi. Aceasta poate dispune, de asemenea, înfăţişarea obligatorie a martorului sau expertului absent. Suma amenzii este de maxim 500 000 HUF şi nu poate depăşi valoarea cauzei în discuţie.

SusSus

d) Există persoane care nu pot depune mărturie?

Persoanele de la care nu se poate aştepta să depună mărturii exacte, datorită unui handicap fizic sau psihic, nu pot fi audiate ca martori. Martorilor care nu au fost scutiţi de obligaţia de a păstra confidenţialitatea nu li se vor pune întrebări cu privire la aspecte care sunt considerate drept secrete de stat sau de serviciu sau care intră sub incidenţa obligaţiei de a păstra secrete de afaceri, cu excepţia cazului în care, în temeiul unor dispoziţii legale distincte, chestiunile în cauză nu sunt calificate drept secrete de serviciu. Mărturia martorilor cărora li se pune întrebări, cu încălcarea acestor dispoziţii, nu pot fi luate în considerare ca probe.

7. Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce condiţii poate fi un martor audiat folosind tehnologia de ultimă oră, precum televiziunea sau videoconferinţa?

Instanţa pune întrebări martorilor. Părţile pot pune întrebări martorilor şi instanţa le poate permite să pună întrebări martorului în mod direct.

Martorul trebuie audiat în faţa instanţei sau în faţa unei alte instanţe locale în cazul în care acesta locuieşte mai aproape de aceasta sau dacă acest lucru este mai practic, în orice alt mod. În cazuri excepţionale (dacă martorul are o vârstă înaintată, este bolnav, prezintă o incapacitate fizică etc.), martorul poate fi audiat la locuinţa sau reşedinţa acestuia.

III. Evaluarea probelor

8. Când probele nu au fost obţinute legal de către una dintre părţi, există restricţii pentru instanţă pentru a lua în considerare aceste probe în formularea hotărârii?

Având în vedere că principiul libertăţii mijloacelor de probă se aplică în Ungaria, nu există dispoziţii exprese privind modul de obţinere a probelor. Cu toate acestea, pentru a descuraja încălcările necontrolate ale legii, instanţa nu ia în considerare mijloacele de probă obţinute prin încălcarea în mod flagrant a legii (de exemplu mărturia unei persoane care nu are capacitatea de fi martor).

9. În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă?

Din principiul libertăţii şi al caracterului direct al mijloacelor de probă rezultă, de asemenea, faptul că instanţa consideră ca probe orice act şi omisiune în cursul procedurilor (declaraţie, tăcerea, absenţa, faptul de a nu-şi aduce aminte etc.). Cu toate acestea, din moment ce partea nu este obligată (spre deosebire de martor) să spună adevărul, instanţa apreciază actele părţii, împreună cu toate circumstanţele cauzei, pentru a formula o hotărâre după propria convingere.

« Strângerea probelor şi mijloace de probă - Informaţii generale | Ungaria - Informaţii generale »

SusSus

Ultima actualizare: 21-02-2008

 
  • Drept comunitar
  • Drept internaţional

  • Belgia
  • Bulgaria
  • Republica Cehă
  • Danemarca
  • Germania
  • Estonia
  • Irlanda
  • Grecia
  • Spania
  • Franţa
  • Italia
  • Cipru
  • Letonia
  • Lituania
  • Luxemburg
  • Ungaria
  • Malta
  • Ţările de Jos
  • Austria
  • Polonia
  • Portugalia
  • România
  • Slovenia
  • Slovacia
  • Finlanda
  • Suedia
  • Regatul Unit