comisia europeană > RJE > Strângerea probelor şi mijloace de probă > Grecia

Ultima actualizare: 05-05-2009
Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Strângerea probelor şi mijloace de probă - Grecia

 

TABLE OF CONTENTS

I. Sarcina probei I.
1.
a) Care sunt regulile privind sarcina probei? (Cărei părţi îi revine sarcina probei şi pentru ce fapte? Care sunt implicaţiile dacă există îndoieli cu privire la un anumit fapt care nu pot fi soluţionate?) a)
b) Există reguli care scutesc anumite fapte de la sarcina probei? În ce cazuri? Este posibil să se respingă aceste prezumţii prin prezentarea de probe? b)
2. În ce măsură trebuie să fie convinsă instanţa de un fapt pentru a-şi baza hotărârea pe existenţa acelui fapt? 2.
II. Administrarea de probe II.
3. Administrarea de probe necesită întotdeauna cererea unei părţi, sau judecătorul poate, de asemenea, în anumite cauze, să administreze probe din proprie iniţiativă? 3.
4.
a) Dacă cererea unei părţi privind administrarea probelor este aprobată, ce etape urmează? a)
5.
a) Care sunt tipurile de mijloace de probă existente? a)
b) Care sunt metodele de examinare a martorilor şi cum diferă acestea de mijloacele folosite pentru examinarea experţilor, atunci când aceştia au şi calitatea de martor? b)
c) Unele mijloace de probă au mai multă forţă decât altele? c)
d) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte? (de exemplu probele scrise sunt obligatorii pentru creanţe care depăşesc un anumit prag financiar?) d)
6.
a) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte? a)
b) Este posibil ca o persoană care refuză să depună mărturie să fie forţată să facă acest lucru? b)
c) Există categorii de persoane care nu pot depune mărturie? c)
7. Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce condiţii poate fi audiat un martor folosind noile tehnologii? 7.
III. Evaluarea probelor III.
8. Când probele nu au fost obţinute legal de către una dintre părţi, există restricţii privind luarea în considerare de către instanţă a acestor probe? 8.
9. În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă? 9.

 

I. Sarcina probei

1.

a) Care sunt regulile privind sarcina probei? (Cărei părţi îi revine sarcina probei şi pentru ce fapte? Care sunt implicaţiile dacă există îndoieli cu privire la un anumit fapt care nu pot fi soluţionate?)

În materie de probe, legislaţia elenă se bazează pe „principiul acuzării de către o parte”. Aceasta înseamnă că instanţa acţionează numai la cererea unei părţi şi pronunţă o hotărâre pe baza faptelor prezentate ca reale şi dovedite de către părţi şi a cererilor pe care le depun acestea. Etapele procedurale sunt iniţiate la cererea unei părţi, cu excepţia cazului când legea prevede altfel. Fiecare parte trebuie să dovedească numai faptele care au relevanţă în judecarea cauzei şi care sunt necesare pentru a-şi sprijini acţiunea independentă sau acţiunea în contradictoriu. Solicitările părţilor care nu sunt dovedite sunt respinse.

b) Există reguli care scutesc anumite fapte de la sarcina probei? În ce cazuri? Este posibil să se respingă aceste prezumţii prin prezentarea de probe? 

În cazul în care legea prevede aducerea de probe pentru existenţa unui fapt, se permite prezentarea de probe contrarii, dacă nu există alte dispoziţii în acest sens. Faptele notorii, a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială în mod rezonabil sau care sunt cunoscute de către instanţă dintr-o altă procedură judiciară sunt luate în considerare automat, fără a mai fi necesar să se prezinte probe. În final, instanţa ia automat în considerare preceptele experienţei comune, fără a mai fi necesare probe. Legile, cutumele şi uzanţele altor ţări sunt luate în considerare în mod automat, deşi, dacă instanţa nu le cunoaşte, aceasta poate solicita aducerea de probe.

SusSus

2. În ce măsură trebuie să fie convinsă instanţa de un fapt pentru a-şi baza hotărârea pe existenţa acelui fapt?

Instanţa analizează liber probele şi hotărăşte după propria sa conştiinţă dacă declaraţiile sunt adevărate. În hotărârea sa, aceasta indică motivele care l-au determinat pe judecător să-şi formeze opinia. În cazul în care legea consideră că evaluarea comparativă a probabilităţilor este suficientă (de exemplu în cazul măsurilor asigurătorii), instanţa nu este obligată să aplice dispoziţiile privind administrarea probelor, probele însele şi forţa acestora, ci ia în considerare orice aspect pe care-l consideră adecvat pentru a-şi forma o opinie cu privire la fapte.

II. Administrarea de probe

3. Administrarea de probe necesită întotdeauna cererea unei părţi, sau judecătorul poate, de asemenea, în anumite cauze, să administreze probe din proprie iniţiativă?

Principiul de bază este că părţile propun şi aduc probe. Instanţa poate totuşi să dispună din proprie iniţiativă prezentarea oricăror probe permise de lege, chiar dacă părţile nu le-au menţionat.

4.

a) Dacă cererea unei părţi privind administrarea probelor este aprobată, ce etape urmează? 

După administrarea probelor, instanţa deliberează cu privire la fondul cauzei, cu excepţia cazului în care consideră că probele sunt insuficiente, putând solicita prezentarea de probe noi, suplimentare.

SusSus

5.

a) Care sunt tipurile de mijloace de probă existente?

Mijloacele de probă cuprind mărturisiri, rapoarte întocmite de experţi, acte, audierea părţilor, a martorilor, jurământul părţii şi prezumţiile de fapt.

b) Care sunt metodele de examinare a martorilor şi cum diferă acestea de mijloacele folosite pentru examinarea experţilor, atunci când aceştia au şi calitatea de martor?

Dispoziţiile privind martorii se aplică de asemenea atunci când se încearcă a se dovedi fapte din trecut prin audierea persoanelor care au perceput acele fapte pe baza cunoştinţelor lor de specialitate. Atunci când experţii sunt audiaţi ca martori, se urmează aceeaşi procedură ca şi pentru martorii obişnuiţi.

c) Unele mijloace de probă au mai multă forţă decât altele?

Mărturisirea orală sau scrisă a unei părţi în faţa instanţei sau a judecătorului delegat reprezintă o probă deplină împotriva persoanei care a mărturisit, în timp ce mărturisirile care au avut loc în afara instanţei şi toate celelalte probe sunt evaluate liber.

d) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte? (de exemplu probele scrise sunt obligatorii pentru creanţe care depăşesc un anumit prag financiar?)

Contractele şi actele colective nu pot fi dovedite prin martori dacă au ca obiect sume de peste 5 869,405 EUR, iar probele prezentate cu martori împotriva conţinutului unui document nu sunt admise, chiar dacă actul juridic implică o valoare mai mică de 2 milioane GRD sau 5 869,405 EUR. Probele cu martori sunt totuşi permise în următoarele cazuri:

SusSus

  1. în cazul aplicării principiului mijloacelor de probă scrise care rezultă dintr-un document cu forţă probantă;
  2. dacă există un motiv fizic sau moral pentru care documentul nu a putut fi obţinut;
  3. dacă se dovedeşte că documentul elaborat a fost pierdut accidental;
  4. dacă, prin natura actului juridic sau prin condiţiile speciale în care a fost emis acesta, în special în cazul în care se referă la tranzacţii comerciale, proba cu martori este justificată.

6.

a) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte?

Orice persoană convocată pentru a fi audiată ca martor trebuie să se prezinte în faţa instanţei şi să declare faptele pe care le cunoaşte. Dacă o persoană nu se prezintă în instanţă fără nicio justificare, instanţa ia o hotărâre prin care dispune ca aceasta să suporte cheltuielile cauzate de absenţa sa şi poate de asemenea impune sancţiuni financiare.

b) Este posibil ca o persoană care refuză să depună mărturie să fie forţată să facă acest lucru?

Pentru un martor care se prezintă în instanţă însă refuză să depună mărturie, chiar şi când este obligat să facă acest lucru, instanţa poate dispune plata unor sancţiuni financiare.

c) Există categorii de persoane care nu pot depune mărturie?

Următoarele categorii de persoane nu pot fi audiate ca martori:

  1. preoţii, cu privire la faptele pe care le-au aflat în timpul spovedaniei;
  2. persoanele care, în momentul producerii faptelor în cauză, nu aveau capacitatea de a le percepe sau care sunt incapabile de a comunica cele percepute;
  3. persoanele care, în momentul producerii faptelor în cauză, sufereau de o tulburare psihică care limita funcţionarea raţiunii şi a voinţei acestora sau care sunt într-o astfel de stare în momentul în care trebuie să fie audiaţi;
  4. avocaţii, notarii, medicii, farmaciştii, asistentele medicale, moaşele, asistenţii acestora, precum şi avocatul părţii, cu privire la fapte care le-au fost încredinţate sau pe care le-au aflat în exerciţiul profesiei lor, asupra cărora au datoria să păstreze confidenţialitatea, cu excepţia cazului în care persoana care le-a dezvăluit faptele şi care este protejată de obligaţia de confidenţialitate le permite să depună mărturie;
  5. funcţionarii publici şi cadrele militare active, cu privire la fapte asupra cărora au datoria să păstreze confidenţialitatea, cu excepţia cazului în care ministrul competent le permite să fie audiaţi ca martori;
  6. persoane care ar putea avea un interes în proces.

Persoanele înrudite cu părţile prin sânge, prin căsătorie sau prin adopţie până la gradul al treilea, soţii (chiar şi după desfacerea căsătoriei) şi persoanele logodite care urmează a se căsători pot refuza să depună mărturie.

SusSus

7. Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce condiţii poate fi audiat un martor folosind noile tehnologii?

Înainte de a fi audiat, un martor trebuie să depună jurământ (un jurământ religios sau pronunţarea unei formule). Martorii sunt audiaţi separat şi, numai dacă acest fapt este considerat esenţial, aceştia pot fi confruntaţi cu alţi martori sau cu părţile. Martorii prezintă probele oral. Aceştia trebuie să declare cum au aflat faptele cu privire la care depun mărturie şi, în cazul în care nu au asistat direct la fapte, trebuie să menţioneze persoana care le-a oferit informaţiile. Instanţa poate respinge unele întrebări adresate martorului de către părţi sau de către avocaţii lor dacă acestea sunt în mod evident inutile sau irelevante şi declară încheiată audierea unui martor în momentul în care consideră că acesta a spus tot ce ştie cu privire la faptele care trebuie dovedite.

III. Evaluarea probelor

8. Când probele nu au fost obţinute legal de către una dintre părţi, există restricţii privind luarea în considerare de către instanţă a acestor probe?

Instanţa poate lua în considerare numai probele legale. Conceptul „legal” include de asemenea modalitatea în care au fost obţinute probele. Probele obţinute în mod ilegal sunt ilegale şi nu sunt luate în considerare.

9. În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă?

Da, audierea părţilor este acceptată ca mijloc de probă.

« Strângerea probelor şi mijloace de probă - Informaţii generale | Grecia - Informaţii generale »

SusSus

Ultima actualizare: 05-05-2009

 
  • Drept comunitar
  • Drept internaţional

  • Belgia
  • Bulgaria
  • Republica Cehă
  • Danemarca
  • Germania
  • Estonia
  • Irlanda
  • Grecia
  • Spania
  • Franţa
  • Italia
  • Cipru
  • Letonia
  • Lituania
  • Luxemburg
  • Ungaria
  • Malta
  • Ţările de Jos
  • Austria
  • Polonia
  • Portugalia
  • România
  • Slovenia
  • Slovacia
  • Finlanda
  • Suedia
  • Regatul Unit