comisia europeană > RJE > Strângerea probelor şi mijloace de probă > Germania

Ultima actualizare: 28-08-2007
Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Strângerea probelor şi mijloace de probă - Germania

 

TABLE OF CONTENTS

I. Sarcina probei I.
1.
a) Care sunt normele privind sarcina probei? a)
b) Există prevederi care exclud anumite fapte de la sarcina probei în anumite circumstanţe? Este posibil ca aceste prezumţii să fie combătute prin prezentarea de probe? b)
2. În ce măsură trebuie să fie convinsă instanţa de un fapt pentru a-şi baza hotărârea pe existenţa acelui fapt? 2.
II. Obţinerea de probe II.
3. Obţinerea de probe necesită întotdeauna cererea unei părţi sau poate judecătorul, de asemenea, în anumite cauze, să obţină probe din proprie iniţiativă? 3.
4.
a) Dacă cererea unei părţi privind obţinerea probelor este aprobată, ce etape urmează? a)
b) În ce cauze poate instanţa să respingă o cerere a unei părţi de a obţine probe? b)
5.
a) Care sunt tipurile de mijloace de probă existente? a)
b) Care sunt metodele de obţinere a probelor de la martori şi prin ce diferă acestea de mijloacele folosite pentru a obţine probe de la experţi? Care sunt regulile în legătură cu prezentarea de probe scrise şi de rapoarte/avize ale experţilor? b)
c) Au unele mijloace de probă mai multă forţă probantă decât altele? c)
d) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte? d)
6.
a) Sunt obligaţi martorii prin lege să depună mărturie? a)
b) În ce cazuri pot refuza martorii să depună mărturie? b)
c) Se poate ca o persoană care refuză să depună mărturie să fie sancţionată sau forţată să facă acest lucru? c)
d) Există persoane care nu pot depune mărturie? d)
7. Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce condiţii poate fi un martor audiat folosind tehnologia de ultimă oră, precum televiziunea sau videoconferinţa? 7.
III. Evaluarea probelor III.
8. Când probele nu au fost obţinute legal de către una dintre părţi, există restricţii pentru instanţă pentru a lua în considerare aceste probe în formularea hotărârii? 8.
9. În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă? 9.

 

I. Sarcina probei

1.

a) Care sunt normele privind sarcina probei?

(Cărei părţi îi revine sarcina probei şi care fapte trebuie probate? Care sunt implicaţiile dacă există îndoieli care nu pot fi clarificate cu privire la faptul supus probaţiunii?)

Normele care guvernează sarcina probei se bazează pe regulile care reglementează prezentarea pledoariilor de către părţile în litigiu, adică dreptul material. Principiul general este că toate părţile trebuie sa dovedească faptele pretinse a fi în favoarea lor. Legea cuprinde, de asemenea, anumite prevederi exprese care guvernează sarcina probei.

În cazul în care există îndoieli cu privire la un element esenţial al cauzei, după epuizarea din punct de vedere procedural a tuturor mijloacelor de probă admisibile, trebuie luată o hotărâre pentru a se stabili care parte trebuie să facă proba faptelor care nu au putut fi dovedite.

b) Există prevederi care exclud anumite fapte de la sarcina probei în anumite circumstanţe? Este posibil ca aceste prezumţii să fie combătute prin prezentarea de probe?

Potrivit dreptului german, exceptarea anumitor fapte de la sarcina probei ia forma unei inversări a sarcinii probei de la persoana căreia îi revine sarcina probei la partea adversă sau sub forma unei uşurări a cerinţei de a prezenta probe pentru partea căreia îi revine sarcina probei.

  1. Inversarea sarcinii probei
  2. Sarcina probei este inversată de la partea căreia îi revine în mod normal la partea adversă. În anumite cazuri, acest lucru este cunoscut în limbajul juridic ca relaţia regulă-excepţie. Sarcina probei este inversată şi revine, astfel, părţii care invocă excepţia. De exemplu, în conformitate cu articolele 932 alineatele(1)(1), 892 alineatele (1)(1) şi articolul 2366 din Codul civil german legiuitorul prezumă buna credinţă a cumpărătorului. Inversarea sarcinii probei prezintă o importanţă deosebită în cauzele care implică răspunderea în temeiul legislaţiei privind executarea defectuoasă, în cazul în care debitorul (pârâtul) trebuie să dovedească că nu răspunde pentru nerespectarea unei obligaţii, conform articolului 280 alienatele (1) şi (2) din Codul civil.

    SusSus

  3. Uşurarea sarcinii probei
    1. Prezumţiile legale au în vedere o uşurare a sarcinii probei pentru partea căreia îi incumbă, întrucât trebuie să demonstreze şi să dovedească doar faptele pe care se bazează prezumţia (articolul 292 din ZPO - Codul de procedură civilă). Prezumţiile legale se pot aplica unor fapte precum prezumţia că un certificat ipotecar este transferat creditorului în temeiul posesiei certificatului (articolul 1117 alineatul (3) din Codul civil). Acestea pot avea, de asemenea, legătură cu diverse drepturi, de exemplu prezumţia că titularul certificatului de moştenire are statutul de moştenitor (articolul 2365 din Codul civil).
    2. Prezumţiile legale pot fi combătute, în principiu, în conformitate cu articolul 292 din ZPO, sub rezerva neaplicării nici unei alte dispoziţiii legale.

    3. Prezumţiile legale sunt comparabile a priori cu prezumţiile simple care se bazează pe probele prima facie (la prima vedere). Probele prima facie (la prima vedere) există atunci când un fapt care urmează a fi dovedit constituie o întâmplare obişnuită, raportată la cursul firesc al evenimentelor, luând în considerare toate circumstanţele incontestabile şi dovedite ale cauzei. Probele prima facie (la prima vedere), pot fi folosite, în special, pentru a stabili cauzalitatea şi vinovăţia, de exemplu pentru stabilirea culpei în situaţia în care o maşină se izbeşte de un copac.
    4. Partea adversă poate combate prezumţia pe baza unor fapte care pun serios la îndoială faptul că a avut loc un eveniment obişnuit.

    5. Jurisprudenţa defineşte din ce în ce mai mult sarcina probei în funcţie de domenii de risc specifice, pe baza echităţii şi al echilibrului just al intereselor. Exemplele cele mai semnificative sunt:
Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produsele defecte (articolul 823 alineatul (1) din Codul civil)

Sarcina probei privind produsele defecte, încălcarea drepturilor legale şi relaţia de cauzalitate dintre cele două cad în sarcina reclamantului, în timp ce producătorul trebuie să facă dovada inexistenţei defectului.

SusSus

Răspunderea medicală

În acest caz, uşurarea sarcinii probei poate implica inversarea sarcinii probei întrucât documentaţia medicală este inadecvată sau incorectă (rapoarte de operaţie şi dosare ale pacientului). În cazul unei erori medicale grave, reclamantul trebuie să dovedească doar faptul că aceasta a cauzat vătămarea pretinsă. Dacă trebuie să se stabilească o cauzalitate simplă, uşurarea sarcinii probei pentru reclamant ar putea consta în inversarea sarcini probei către medic.

Obligaţiile de a oferi explicaţii şi consiliere

În cazul în care obligaţiile speciale privind oferirea de explicaţii privind contractele, de informaţii şi consiliere nu sunt îndeplinite, persoana care a comis încălcarea trebuie să dovedească că vătămarea s-ar fi produs chiar dacă ea ar fi acţionat conform obligaţiilor asumate prin contract. Există prezumţia că partea vătămată ar fi acţionat în conformitate cu informaţiile furnizate.

2. În ce măsură trebuie să fie convinsă instanţa de un fapt pentru a-şi baza hotărârea pe existenţa acelui fapt?

(Trebuie ca instanţa să fie convinsă pe deplin de veridicitatea acelui fapt sau este suficient să existe un înalt grad de probabilitate, chiar dacă există anumite îndoieli?)

Articolul 286 din ZPO stabileşte principiul procedural fundamental al evaluării libere a probelor. În conformitate cu acest principiu, instanţa are libertatea de a aprecia dacă o prezumţie simplă este adevărată sau falsă, pe baza procedurii şi al concluziilor rezultate în urma administrării tuturor probelor.

O probabilitate covârşitoare sau foarte ridicată nu este suficientă pentru a dovedi un fapt; nu trebuie să se excludă orice urmă de îndoială. Potrivit jurisprudenţei, este necesar doar un grad de certitudine rezonabil, raportat la viaţa obişnuită, cotidiană, ceea ce permite existenţa unei oarecari îndoieli, fără a o exclude însă în întregime.

SusSus

Există o excepţie în ceea ce priveşte probele necesare în cauzele în care legea prevede că faptele sunt considerate a fi credibile. O prezumţie este credibilă dacă există o probabilitate covârşitoare că aceasta este corectă. Pentru a-şi dovedi credibilitatea, părţile nu trebuie să furnizeze dovezi stricte (martori, înscrisuri, cercetarea la faţa locului efectuată de instanţă, expertiză sau interogatoriul părţilor). Confirmarea sub jurământ poate fi admisă, de exemplu, în conformitate cu articolul 194 din ZPO.

II. Obţinerea de probe

3. Obţinerea de probe necesită întotdeauna cererea unei părţi sau poate judecătorul, de asemenea, în anumite cauze, să obţină probe din proprie iniţiativă?

Având în vedere principiul potrivit căruia în cadrul procedurii civile, acţiunea trebuie să se desfăşoare pe baza faptelor şi cererilor părţilor, acestea trebuie să prezinte faptele respective şi probele relevante. Instanţa nu poate prezenta ea însăşi faptele ca temei pentru luarea hotărârii. Aceste restricţii rezultă din obligaţiile de informare şi de a oferi explicaţii care revin instanţei în conformitate cu articolul 139 din ZPO.

În anumite cauze, probele pot fi obţinute de instanţă contrar acestui principiu, însă în scopul unei prezentări fundamentate a faptelor de către părţi şi fără posibilitatea efectuării unei anchete privind faptele.

Instanţa poate solicita efectuarea de cercetări la faţa locului şi expertize (articolul 144 din ZPO), prezentarea de înscrisuri (articolul 142 din ZPO), precum şi audierea ulterioară a unei părţi (articolul 448 din ZPO). O parte poate fi, de asemenea, audiată de instanţă (în conformitate cu articolul 448 din ZPO) atunci când concluziile şedinţei sau probele strânse nu sunt suficiente pentru a convinge instanţa de veridicitatea sau falsitatea unui fapt care urmează a fi dovedit. Trebuie să existe, de asemenea, un anumit grad de probabilitate iniţială privind faptele care trebuie dovedite.

SusSus

4.

a) Dacă cererea unei părţi privind obţinerea probelor este aprobată, ce etape urmează?

Instanţa solicită unei părţi să obţină probele, după ce aceasta a prezentat faptele cu privire la care trebuie să se obţină probe. De regulă, acest lucru are loc în şedinţa orală sau printr-un ordin formal privind obţinerea probelor în conformitate cu articolul 358 din ZPO. Potrivit articolului 359 din ZPO, acesta trebuie să cuprindă o descriere a faptelor în litigiu pentru dovedirea cărora trebuie să se obţină probe, o descriere a mijloacelor prin care urmează să se obţină probele, cu precizarea numelor martorilor şi experţilor care urmează să fie supuşi audierii sau a părţilor care vor fi audiate, precum şi o descriere a părţilor care invocă aceste mijloace de probă.

Probele sunt obţinute în conformitate cu dispoziţiile legale relevante (articolele 355-484 din ZPO). Principiile prezentării directe a probelor (articolul 355 din ZPO) şi al transparenţei faţă de părţi (articolul 357 din ZPO) trebuie respectate.

În conformitate cu principiul prezentării directe a probelor, acestea trebuie administrate în faţa instanţei de judecată, întrucât aceasta este cea care trebuie să le evalueze. Există o singură excepţie în cauzele legale în care responsabilitatea obţinerii probelor poate fi transferată asupra unui membru al instanţei în faţa căreia se judecă procesul (articolul 361 din ZPO) sau unei alte instanţe (articolul 362 din ZPO). În conformitate cu principiul transparenţei faţă de părţi, acestea au dreptul de a fi prezente la audierea preliminară a martorilor şi au, de asemenea, dreptul de a adresa întrebări acestora (articolul 397 din ZPO).

SusSus

În conformitate cu articolul 285 din ZPO probele obţinute constituie fundamentul procedurii orale, urmând audierea părţilor. În conformitate cu articolul 286 din ZPO, instanţa trebuie să stabilească faptele, în temeiul libertăţii sale de apreciere, pe baza constatărilor procedurilor efectuate şi a probelor administrate.

b) În ce cauze poate instanţa să respingă o cerere a unei părţi de a obţine probe?

O cerere de a obţine probe poate fi respinsă din motive procedurale sau în temeiul normelor care guvernează probele dacă:

  • faptele nu trebuie dovedite prin mijloace de probă, de exemplu, dacă acestea au fost deja dovedite, sunt evidente sau incontestabile;
  • faptele nu sunt pertinente, adică nu pot influenţa luarea hotărârii;
  • mijloacele utilizate pentru a obţine probele în vederea dovedirii faptelor pretinse nu sunt adecvate (în foarte puţine cauze, întrucât probele nu trebuie evaluate înainte de a fi strânse);
  • mijloacele de obţinere a probelor nu pot fi puse în practică;
  • mijloacele de obţinere a probelor nu sunt admisibile, de exemplu ca rezultat al unei cereri ilegale neverosimile sau obligaţia martorilor de a păstra tăcerea (cu excepţia cazului în care nu au această obligaţie);
  • administrarea probelor se află la libera apreciere a instanţei, de exemplu în evaluarea prejudiciilor în conformitate cu articolul 287 din ZPO;
  • faptele au fost stabilite în alte acte de procedură care produc efecte juridice şi care sunt obligatorii pentru ambele părţi;
  • cererea privind probele prezente este respinsă pe motiv că nu a fost prezentată la timp (articolul 296 alineatul (1) din ZPO);
  • obţinerea probelor este împiedicată de un obstacol de o durată nedeterminată, termenul relevant a expirat sau actele de procedură au fost întârziate din alte motive (articolul 356 din ZPO).

5.

a) Care sunt tipurile de mijloace de probă existente?

(1) Cercetarea judiciară la faţa locului (articolele 371-372a din ZPO)

SusSus

Aceasta reprezintă cercetarea fizică a probelor, efectuată de către judecător la faţa locului. Cercetarea include, printre altele, activităţile de a atinge, a mirosi, a asculta şi a gusta. În consecinţă, înregistrările audio şi video sau cele de pe computer pot fi verificate, de asemenea.

(2) Proba cu martori (articolele 373-401 din ZPO)

Martorii pot confirma evenimente care au avut loc în trecut şi la care au asistat în mod direct, fiind, în consecinţă, de neînlocuit, spre deosebire de experţi.

Martorii nu sunt părţi în litigiu.

În cazul în care un martor solicită un anumit specialist să examineze faptele, acesta din urmă nu are calitatea de expert (articolul 414 din ZPO), de exemplu un doctor în cazul unor vătămări produse într-un accident.

(3) Experţii (articolele 402-414 din ZPO)

Experţii pun la dispoziţia judecătorului cunoştinţele de specialitate pe care acesta nu le posedă în vederea evaluării faptelor. Experţii nu stabilesc faptele ei înşişi. Acestora li se solicită să ofere doar un punct de vedere avizat, pe baza faptelor stabilite.

Un expert poate fi rugat să-şi prezinte concluziile numai în cazul în care cunoştinţele sale de specialitate sunt necesare pentru stabilirea faptelor. Un exemplu ar fi diagnosticul pus de un medic.

Raportul unui expert privat mandatat de una din părţi poate fi admis ca expertiză doar în cazuri excepţionale, cu consimţământul ambelor părţi.

(4) Înscrisurile (articolele 415-444 din ZPO)

În accepţiunea ZPO, înscrisurile reprezintă declaraţii scrise. Legea face o distincţie între puterea doveditoare a înscrisurilor publice (articolele 415, 417 şi 418 din ZPO) şi cea a înscrisurilor sub semnătură privată (articolul 416 din ZPO).

SusSus

(5) Audierea parţilor (articolele 445-455 din ZPO)

Audierea părţilor este complemetară altor mijloace de probă şi este admisibilă doar în sprijinul probei principale (articolul 445 alineatul (2) din ZPO). Părţile pot fi audiate numai cu consimţământul părţii adverse sau al instanţei.

b) Care sunt metodele de obţinere a probelor de la martori şi prin ce diferă acestea de mijloacele folosite pentru a obţine probe de la experţi? Care sunt regulile în legătură cu prezentarea de probe scrise şi de rapoarte/avize ale experţilor?

Toate mijloacele de probă au aceeaşi putere doveditoare, întrucât instanţa dispune de libertate de apreciere în evaluarea acestora. Singura diferenţă o reprezintă metoda utilizată pentru a obţine probele.

În conformitate cu articolul 394 alineatul (1) din ZPO, toţi martorii trebuie audiaţi în mod individual, fără a fi în prezenţa martorilor, aceştia urmând a fi audiaţi ulterior. Martorii care depun mărturii contradictorii pot fi confruntaţi în mod direct (articolul 394 alineatul (2) din ZPO).

Înainte de a fi audiaţi, martorii sunt avertizaţi că trebuie să spună adevărul şi că li s-ar putea solicita ulterior să depună mărturie sub jurământ, în conformitate cu articolul 395 alienatul (1) din ZPO. Martorii sunt rugaţi să furnizeze datele personale (articolul 395 alineatul (2) din ZPO) şi sunt apoi audiaţi cu privire la faptele cauzei (articolul 396 din ZPO). Instanţa depune toate eforturile pentru a asista martorii în depunerea mărturiei. Aceasta poate pune martorilor întrebări suplimentare pentru a clarifica anumite aspecte sau pentru a asigura că mărturiile sunt complete.

SusSus

Părţile au dreptul de a fi prezente în momentul audierii martorilor şi le pot adresa întrebări. Ca regulă generală, părţile însele pot doar înainta întrebările ce urmează a fi adresate martorilor, în timp ce avocatul legal poate audia un martor în mod direct (articolul 397 din ZPO).

Regulile care guvernează audierea martorilor se aplică, de asemenea, experţilor şi audierii părţilor implicate (articolele 402 şi 451 din ZPO).

Trebuie prezentate dovezi scrise. În cazul în care partea care prezintă probele nu deţine înscrisul în cauză, acesta aflându-se în posesia părţii adverse sau a unei părţi terţe, partea adversă sau partea terţă trebuie să prezinte înscrisul (articolele 421 şi 428 din ZPO). Obligaţia de a prezenta înscrisurile este prevăzută în Codul civil şi se aplică atunci când persoana care prezintă probele solicită părţii adverse sau unei părţi terţe să publice sau să prezinte un înscris (articolul 422 din ZPO). Temeiurile acestei obligaţii trebuie să fie justificate (articolul 424(5)(2) din ZPO). Rapoartele scrise sau avizele experţilor corespund, de asemenea, noţiunii de înscrisuri din ZPO.

c) Au unele mijloace de probă mai multă forţă probantă decât altele?

(de exemplu probele scrise faţă de declaraţiile martorilor, înscrisurile autentice faţă de înscrisurile sub semnătură privată)

În principiu nu. Toate mijloacele de probă au aceeaşi greutate, în temeiul principiului că instanţele dispun de libertatea de apreciere a probelor (articolul 286 din ZPO). În conformitate cu acest principiu, toate probele administrate stau la baza evaluării efectuate de către instanţă. Numai în cazuri excepţionale judecătorii trebuie să respecte normele obligatorii privind probele, de exemplu normele care se aplică în ceea ce priveşte valoarea probatorie a raportului dezbaterilor (articolul 165 din ZPO), a hotărârii judecătoreşti (articolul 341 din ZPO) ori a altor înscrisuri (articolele 415-418 din ZPO).

SusSus

d) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte?

(de exemplu, în cazul datoriilor care depăşesc o anumită sumă se cer dovezi scrise?)

Nu. ZPO nu prevede nici un mijloc de probă obligatoriu pentru a dovedi anumite fapte.

Există o excepţie, dar aceasta se aplică numai anumitor tipuri de proceduri. În procedurile privind cereri legate de înscrisuri, cambii şi cecuri, probele legate de cererea principală pot fi prezentate numai sub forma înscrisurilor, probele referitoare la orice alte fapte fiind admisibile doar sub forma înscrisurilor sau a audierii părţilor respective (articolul 592 şi următoarele din ZPO).

6.

a) Sunt obligaţi martorii prin lege să depună mărturie?

Toţi martorii care sunt supuşi jurisdicţiei instanţelor germane şi care au fost citaţi trebuie să asiste la şedinţele instanţei şi să depună mărturie sub jurământ.

În conformitate cu articolul 378 din ZPO, obligaţia unui martor de a depune mărturie cuprinde, de asemenea, obligaţia acestuia de a verifica ceea ce ştie prin consultarea înscrisurilor disponibile, pentru a-şi aduce aminte faptele. Nu există nici o obligaţie de a audia martorii cu privire la fapte pe care aceştia nu le cunosc.

b) În ce cazuri pot refuza martorii să depună mărturie?

(De exemplu, în cazul în care martorii sunt rude de sânge sau afini ale uneia dintre părţi (în ce măsură?) sau dacă mărturia ar fi nefavorabilă acestora)

SusSus

Normele relevante prevăzute de ZPO guvernează dreptul martorilor de a păstra tăcerea datorită relaţiei lor personale cu una dintre părţi (articolul 383) şi dreptul de a nu răspunde la anumite întrebări din motive întemeiate (articolul 384).

Dreptul martorilor de a refuza să depună mărturie în conformitate cu articolul 383 din ZPO se bazează pe relaţiile de familie ale acestora sau pe obligaţia care rezultă din încrederea profesională de care se bucură, in scopul evitării conflictelor de interese.

Acest lucru se aplică persoanelor logodite (1), soţilor (2) şi partenerilor de viaţă (3) în timpul căsătoriei şi chiar şi după încetarea căsătoriei sau a parteneriatului. Orice persoană care este sau a fost rudă de sânge sau afin, respectiv are sau a avut o legătură colaterală de gradul trei sau de gradul doi prin căsătorie (3) poate, de asemenea, să nu fie obligată să depună mărturie. O relaţie colaterală nu are în vedere o relaţie directă, aceasta indică descendenţa din aceeaşi terţă persoană. Gradul relaţiei de sânge sau al legăturii prin căsătorie este determinat de numărul de naşteri.

În conformitate cu articolul 383 alineatul (4) din ZPO preoţii şi persoanele care desfăşoară o activitate religioasă, persoanele care sunt sau au fost implicate din punct de vedere profesional în pregătirea, producţia sau difuzarea publicaţiilor periodice sau a programelor de radio şi televiziune (5), precum şi persoanele cărora, în virtutea funcţiei lor, a poziţiei sau a profesiei li se încredinţează informaţii care nu pot fi divulgate datorită caracterului lor sau în temeiul unei dispoziţii legale (6) nu sunt, de asemenea, obligate să depună mărturie.

SusSus

Dreptul martorilor de a refuza să depună mărturie din motive profesionale acoperă toate informaţiile cunoscute de persoanele menţionate mai sus, în temeiul poziţiei lor specifice.

Dreptul martorilor de a nu depune mărturie în conformitate cu articolul 384 din ZPO are drept scop protejarea martorilor faţă de implicaţiile necesităţii de a depune mărturie. Acesta le oferă dreptul de a nu răspunde anumitor întrebări, însă nu şi dreptul de a refuza să depună mărturie în totalitate, astfel cum se prevede la articolul 383 din ZPO.

Dreptul de a nu depune mărturie în conformitate cu articolul 384 din ZPO se aplică întrebărilor care ar provoca martorului sau unei persoane cu o legătură de familie din cele menţionate la articolul 383 din ZPO, în cazul în care ar răspunde la întrebări, daune financiare directe (1) sau i-ar dezonora ori i-ar expune riscului urmăririi penale sau administrative (2). Martorii nu sunt obligaţi să răspundă la întrebări nici atunci când acest lucru i-ar obliga să dezvăluie un secret comercial sau de afaceri (3).

Articolul 385 din ZPO prevede un număr de excepţii de la dreptul martorilor de a nu depune mărturie în conformitate cu articolele 383 şi 384 din ZPO. De remarcat este articolul 385 alineatul (2) care scuteşte preoţii şi persoanele care desfăşoară activităţi religioase, precum şi persoanele scutite de a depune mărturie în temeiul dreptului material, în conformitate cu articolul 383 alineatele (1) şi(6) din ZPO, de la obligaţia de a păstra tăcerea şi, în consecinţă, restabileşte obligaţia acestora de a depune mărturie.

c) Se poate ca o persoană care refuză să depună mărturie să fie sancţionată sau forţată să facă acest lucru?

Da. În cazul în care martorul care a fost citat nu este prezent, instanţa dispune aplicarea unei amenzi administrative în conformitate cu articolul 380 alineatul (1) din ZPO, iar în cazul neplăţii acesteia, instanţa dispune o pedeapsă privativă de libertate. Amenda este de la 5 euro la 1 000 de euro în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din EGSTB (Actul introductiv al codului penal), iar pedeapsa privativă de libertate este de la o zi la şase săptămâni în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din EGSTB. Martorilor li se solicită, de asemenea, să plătească cheltuielile rezultate ca urmare a neprezentării lor.

SusSus

În cazul în care martorul nu se prezintă pentru a doua oară, suplimentar faţă de dispunerea unei sancţiuni administrative (articolul 381 din ZPO), acesta poate fi adus în mod forţat la audiere în conformitate cu articolul 380 alineatul (2) din ZPO. Aceste măsuri nu sunt puse în executare în cazul în care martorul prezintă o justificare adecvată la timp. În cazul în care nu prezintă justificarea în timp util, martorul trebuie să explice motivul pentru care el nu este răspunzător pentru întârziere (articolul 381 din ZPO).

În cazul în care martorul refuză să depună mărturie sau jurământ, fără o justificare sau prin prezentarea unui motiv, care din punct de vedere legal este considerat neîntemeiat, în conformitate cu articolul 390 alineatul (1) din ZPO, împotriva acestuia pot fi luate măsuri asemănătoare celor aplicabile unui martor care nu se prezintă în instanţă şi care nu prezintă o justificare. În cazul în care un martor refuză să se prezinte pentru a treia oară, acesta poate fi reţinut la cerere pentru a depune mărturie, dar numai pentru durata audierii în instanţă (articolul 390 alineatul (2) din ZPO).

d) Există persoane care nu pot depune mărturie?

(adulţi care nu pot încheia acte juridice, minori, persoane care au interese comune cu ale uneia dintre părţi, persoane care au fost condamnate pentru anumite infracţiuni)

Nu. Nu există o decădere din calitatea de a fi martor. Orice persoană care are capacitate mentală de a înţelege şi de a răspunde la întrebările relevante, indiferent de vârsta sau capacitatea de a încheia acte juridice, poate fi martor.

SusSus

Nu există dispoziţii speciale referitoare la persoanele care au fost anterior condamnate pentru declaraţii false făcute în mod intenţionat sau pentru mărturie mincinoasă.

Orice persoană care este implicată în mod direct în acţiunea în justiţie, ca parte sau ca reprezentant legal al uneia dintre părţi, nu poate fi martor. Există o excepţie care se aplică părţilor comune în legătură cu fapte care privesc doar alte părţi comune. În anumite circumstanţe, un reprezentant poate fi martor, dacă persoana audiată nu prezintă legături cu faptele pe care le reprezintă. Un reprezentant înregistrat poate, de exemplu, să depună mărturie în legătură cu faptele care nu au legătură cu misiunea acestuia în procesul în care persoana pe care o reprezintă este parte.

Eligibilitatea unei persoane de a fi martor se stabileşte în etapa audierii.

7. Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce condiţii poate fi un martor audiat folosind tehnologia de ultimă oră, precum televiziunea sau videoconferinţa?

(Cine conduce audierea unui martor? Poate judecătorul să pună întrebări martorului? I se permite părţii adverse să pună întrebări martorului?)

Instanţa conduce audierea martorilor. Un membru al instanţei de judecată poate fi numit judecător şi va audia martorii. Articolul 375 alineatul (1a) din ZPO se aplică, adesea, în acest caz.

Fiecare martor trebuie audiat în mod separat şi în absenţa martorilor care urmează să fie audiaţi ulterior (articolul 395 alineatul (1) din ZPO). Martorii care depun mărturii contradictorii pot fi confruntaţi în mod direct (articolul 394 alineatul (2) din ZPO).

SusSus

Părţile au dreptul de a fi prezente şi pot adresa întrebări martorilor în timpul audierii. Ca regulă generală, părţilor li se permite să prezinte întrebări martorilor, în timp ce avocatul acestora poate pune întrebări martorilor în mod direct (articolul 397 din ZPO).

Martorii pot fi audiaţi cu ajutorul videoconferinţei, dacă părţile implicate sunt consultate şi îşi dau consimţământul (articolul 128a(2) din ZPO). Consimţământul martorilor sau experţilor este necesar, întrucât transmiterea afectează drepturile personale ale acestora.

III. Evaluarea probelor

8. Când probele nu au fost obţinute legal de către una dintre părţi, există restricţii pentru instanţă pentru a lua în considerare aceste probe în formularea hotărârii?

(cum ar fi înregistrări audio ilegale etc.)

Instanţei i se poate interzice să administreze probe, în temeiul anumitor dispoziţii legale, de exemplu interzicerea dreptului de a lua în considerare hotărârile eliminate sau care urmează să fie eliminate din Registrul Central Federal (articolul 51 din BZRG (Actul care reglementează Registrul Central Federal).

Instanţei i se poate interzice să administreze probe, în temeiul jurisprudenţei Curţii Constituţionale Federale, în cauzele în care drepturile individuale protejate prin constituţie ar fi vătămate prin strângerea de probe, iar administrarea probelor nu poate fi justificată, în mod excepţional, prin echilibrarea intereselor implicate.

Potrivit acestei practici judiciare, de exemplu, instanţa nu poate administra probe în cazul în care s-au efectuat înregistrări audio secrete. Acest lucru se aplică, de asemenea, în privinţa utilizării de minitransmiţătoare, microfoane sau sisteme audio pentru a asculta convorbiri sau pentru a obţine, în mod ilegal, înscrisuri personale, cum ar fi jurnale sau scrisori private.

SusSus

Cu toate acestea, în aceste cazuri, hotărârea trebuie luată, de la caz la caz, pe baza unui echilibru al drepturilor aflate în conflict, astfel încât utilizarea probelor obţinute în mod ilegal poate fi admisă, cu condiţia ca acest lucru să nu afecteze un aspect important al vieţii private.

O hotărâre separată trebuie luată pentru a stabili dacă o astfel de interdicţie intră în conflict cu dreptul procedural, în cazul fiecărei dispoziţii individuale. Neregularităţile apărute în timpul procedurilor şi, în special, în modul de desfăşurare al audierii pot fi remediate în conformitate cu articolul 295 alineatul (1) din ZPO. Audierea unei părţi ca martor reprezintă, de exemplu, o neregularitate procedurală opţională, astfel incât probele pot fi utilizate, dacă părţile nu se folosesc de dispoziţia legală sau nu formulează o obiecţiune împotriva erorii până la încheierea audierii orale ulterioare. Nefurnizarea informaţiilor privind dreptul martorului de a refuza să depună mărturie poate fi, de asemenea, remediată în conformitate cu articolul 295 alineatul (1) din ZPO.

Cu toate acestea, respectarea normelor de interes public nu este opţională (articolul 295 alineatul (2) din ZPO). Există exemple care cuprind toate elementele ce trebuie luate în considerare de către instanţă, cum ar fi condiţiile preliminare ale procedurilor, admisibilitatea căilor de atac, precum şi excluderea persoanelor de a exercita funcţia de judecător.

9. În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă?

După cum s-a explicat deja la articolul 5 literele (a) şi (c), audierea părţilor poate, în anumite circumstanţe, fi admisă ca modalitate de a obţine probe. Evaluarea acestor probe este lăsată la libera apreciere a instanţei (articolul 286 din ZPO).

« Strângerea probelor şi mijloace de probă - Informaţii generale | Germania - Informaţii generale »

SusSus

Ultima actualizare: 28-08-2007

 
  • Drept comunitar
  • Drept internaţional

  • Belgia
  • Bulgaria
  • Republica Cehă
  • Danemarca
  • Germania
  • Estonia
  • Irlanda
  • Grecia
  • Spania
  • Franţa
  • Italia
  • Cipru
  • Letonia
  • Lituania
  • Luxemburg
  • Ungaria
  • Malta
  • Ţările de Jos
  • Austria
  • Polonia
  • Portugalia
  • România
  • Slovenia
  • Slovacia
  • Finlanda
  • Suedia
  • Regatul Unit