comisia europeană > RJE > Strângerea probelor şi mijloace de probă > Republica Cehă

Ultima actualizare: 05-05-2009
Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Strângerea probelor şi mijloace de probă - Republica Cehă

 

TABLE OF CONTENTS

I. Sarcina probei I.
1.
a) Care sunt regulile privind sarcina probei? a)
b) Există reguli care exclud anumite fapte de la sarcina probei? În ce cazuri? Este posibil să se respingă aceste prezumţii prin prezentarea de probe? b)
2. În ce măsură trebuie să fie convinsă instanţa de un fapt pentru a-şi baza sentinţa pe existenţa acelui fapt? 2.
II. Obţinerea probelor II.
3. Obţinerea probelor necesită întotdeauna cererea unei părţi sau poate judecătorul, de asemenea, în anumite cauze, să obţină probe din proprie iniţiativă? 3.
4.
a) Dacă cererea unei părţi cu privire la obţinerea probelor este aprobată, ce etape urmează? a)
b) În ce cauze poate instanţa să respingă o cerere a unei părţi de a obţine probe? b)
5.
a) Care sunt tipurile de mijloace de probă existente? a)
b) Care sunt metodele de obţinere a probelor de la martori şi diferă acestea de mijloacele folosite pentru a obţine probe de la experţi? Care sunt regulile în legătură cu prezentarea de probe scrise şi de rapoarte/avize ale experţilor? b)
c) Au unele mijloace de probă mai multă forţă probantă decât altele? c)
d) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte? d)
6.
a) Sunt obligaţi martorii prin lege să depună mărturie? a)
b) În ce cazuri pot refuza martorii să depună mărturie? b)
c) Se poate ca o persoană care refuză să depună mărturie să fie sancţionată sau forţată să facă acest lucru? c)
d) Există persoane care nu pot depune mărturie? d)
7. Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce condiţii poate fi un martor audiat folosind tehnologia de ultimă oră, precum televiziunea sau videoconferinţa? 7.
III. Evaluarea probelor III.
8. Când probele nu au fost obţinute legal de către una dintre părţi, există restricţii pentru instanţă pentru a lua în considerare aceste probe în formularea hotărârii? 8.
9. În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă? 9.

 

I. Sarcina probei

1.

a) Care sunt regulile privind sarcina probei?

Sarcina probei decurge din „sarcina susţinerii afirmaţiilor”, care se bazează, în principal, pe dispoziţia legală în temeiul căreia exercitarea unui drept trebuie recunoscută în faţa instanţei; este vorba, în special, despre un set de fapte care trebuie prezentate într-o anumită cauză. Codul de procedură civilă prevede că fiecare parte trebuie să îşi dovedească pretenţiile sale prin prezentarea de probe relevante - această obligaţie este cunoscută sub denumirea de „sarcina probei”. Ca regulă generală, tuturor persoanelor care invocă o pretenţie relevantă într-o anumită cauză, le revine obligaţia privind sarcina probei.

Toate părţile trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile privind susţinerea afirmaţiilor  şi prezentarea de probe în limita pretenţiilor lor. În cazul în care faptele invocate de către o parte şi probele prezentate sunt incomplete, instanţa are obligaţia de a îndruma partea cu privire la acest fapt.

În cazul în care, în procedurile contencioase, instanţa susţine că faptele invocate de către oricare dintre părţi nu au fost dovedite, partea respectivă trebuie informată cu privire la faptul că aceasta trebuie să prezinte probe cu privire la toate pretenţiile, iar în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, partea ar putea pierde cauza. Cu toate acestea, instanţa trebuie să furnizeze aceste informaţii doar în timpul audierilor, iar nu în scris (de exemplu în citaţie).

SusSus

În cazul în care instanţa are îndoieli cu privire la anumite fapte, aceasta solicită părţii să prezinte probe suplimentare. În cazul în care faptele pot fi dovedite doar prin recurgerea la cunoştinţe de specialitate, de obicei, instanţa solicită avizul unui expert; în cazul în care instanţa are îndoieli cu privire la acurateţea avizului expertului, respectivul aviz poate fi completat sau se întocmeşte un nou aviz.

b) Există reguli care exclud anumite fapte de la sarcina probei? În ce cazuri? Este posibil să se respingă aceste prezumţii prin prezentarea de probe?

Nu este necesară prezentarea de probe cu privire la fapte care sunt, în general, cunoscute (de exemplu fapte cunoscute de către un grup larg de persoane dintr-un anumit loc şi la un moment dat, acestea fiind cunoscute, în consecinţă, şi de către judecători) sau fapte despre care instanţa are cunoştinţă în virtutea celorlalte activităţi ale sale sau în virtutea reglementărilor legale publicate sau notificate în Jurnalul oficial al Republicii Cehe. Instanţa poate avea cunoştinţă despre legea străină în urma propriilor studii, prin intermediul unei declaraţii din partea Ministerului Justiţiei sau cu ajutorul unui aviz al expertului. Toate aceste fapte pot fi combătute prin prezentarea de probe.

În ceea ce priveşte anumite categorii de fapte, legea poate prevedea o prezumţie (lista unor astfel de prezumţii ar depăşi scopului prezentului document; evaluarea ar trebui realizată în funcţie de legea materială care guvernează cauza specifică); pot exista prezumţii refragrabile care permit probe prin care să se dovedească contrariul, precum şi, în mod excepţional, prezumţii irefragrabile pentru care nu se admit probe care să dovedească contrariul. În cazul existenţei unei prezumţii refragrabile, instanţa consideră că dovada acesteia a fost făcută dacă nici una dintre părţi nu prezintă probe în vederea contestării prezumţiei şi, în consecinţă, pentru a dovedi contrariul în cadrul procedurilor. În cazul unor prezumţii refragrabile, se poate face proba contrarie doar în termenul prevăzut de lege.

SusSus

Un alt grup de fapte, care nu trebuie motivate şi în privinţa cărora nu este posibilă proba contrarie, cuprinde hotărârile pronunţate de către autorităţile competente cu privire la comiterea unei infracţiuni, a unei contravenţii sau a unui alt delict de natură administrativă care sunt incriminate în temeiul unor reglementări distincte, precum şi hotărârile prin care se stabileşte identitatea autorului infracţiunii şi hotărârile cu privire la statutul personal. Cu toate acestea, instanţa nu este ţinută de hotărârea prin care se stabileşte săvârşirea unei infracţiuni sau de hotărârea cu privire la identitatea persoanei care a săvârşit infracţiunea, în cazul în care hotărârea a fost pronunţată în cadrul procedurilor la faţa locului. Nici o altă sentinţă pronunţată printr-o hotărâre penală sau decizie cu privire la săvârşirea unui delict de natură administrativă nu sunt obligatorii pentru instanţa de judecată.

Un tip special de prezumţii refragrabile sunt faptele prin care se pretinde că o parte a fost discriminată, direct sau indirect, pe motive de sex sau alte circumstanţe. Sarcina probei revine, ulterior, părţii adverse, care trebuie să dovedească că partea respectivă nu a fost discriminată.

În cazul în care faptele sunt dovedite cu ajutorul unor acte autentice, sarcina probei revine părţii care doreşte să conteste autenticitatea unor astfel de instrumente. În mod contrar, în cazul în care este vorba despre acte private, sarcina probei revine părţii care urmăreşte aplicarea acestora. În cazul în care partea îşi motivează pretenţiile sale pe baza unui act privat, iar partea adversă contestă autenticitatea sau acurateţea sa, sarcina probei se răsfrânge din nou asupra părţii la litigiu care a propus proba respectivă, aceasta trebuind să îşi întemeieze pretenţiile sale pe un alt mijloc de probă. Ca regulă, pretenţiile identice ale părţilor nu trebuie dovedite, instanţa considerându-le drept fapte acceptate.

SusSus

2. În ce măsură trebuie să fie convinsă instanţa de un fapt pentru a-şi baza sentinţa pe existenţa acelui fapt?

În procedurile judiciare, se aplică principiul evaluării libere a probelor, adică legea nu prevede limite clare prin care să se stabilească cazul în care instanţa trebuie să accepte că un fapt a fost dovedit sau nu. Legea prevede că „instanţa dispune de libertate în momentul evaluării probelor, fiecare mijloc de probă fiind evaluat separat şi toate probele fiind evaluate în cadrul unui context reciproc; instanţa ia în considerare tot ceea ce se descoperă în timpul procedurilor, inclusiv faptele prezentate de către părţi”.

În general, în cazul în care afirmaţiile privind evaluarea probelor conduc la concluzia că veridicitatea pretenţiilor nu poate fi confirmată sau negată, hotărârea va fi nefavorabilă pentru partea care trebuia să dovedească veridicitatea pretenţiilor sale.

Instanţa pronunţă hotărârea pe baza constatărilor sale. Constatările reprezintă situaţiile în privinţa cărora nu există îndoieli rezonabile sau legitime (adică instanţa poate avea anumite îndoieli, însă acestea nu trebuie să prezinte un caracter esenţial).

II. Obţinerea probelor

3. Obţinerea probelor necesită întotdeauna cererea unei părţi sau poate judecătorul, de asemenea, în anumite cauze, să obţină probe din proprie iniţiativă?

În procedurile contencioase, în general, principiul este că instanţa furnizează doar probele propuse; cu toate acestea, instanţa poate decide că anumite probe nu sunt acceptate - de regulă, în cazul în care aceasta consideră că respectivul fapt este dovedit. În situaţia în care nici una dintre părţi nu propune prezentarea anumitor probe, iar necesitatea acestor probe a devenit clară în timpul procedurilor, instanţa va strânge probele din proprie iniţiativă.

SusSus

Dimpotrivă, în procedurile necontencioase, adică în cauzele în care procedurile pot fi declanşate în lipsa unei sesizări, precum şi în procedurile privind încheierea unei căsătorii, procedurile de stabilire sau de tăgăduire a paternităţii, procedurile cu privire la stabilirea necesităţii consimţământului părinţilor copilului în vederea adopţiei acestuia, procedurile de adopţie, procedurile privind numirea unui mediator sau a unui mediator cu funcţia de preşedinte, procedurile în cauzele privind registrul comerţului, procedurile privind sancţionarea încetării unui contract de închiriere a unei locuinţe, procedurile privind dizolvarea unui partid politic sau a unei mişcări politice sau privind suspendarea sau reînnoirea activităţilor acestora, procedurile privind legalitatea deţinerii unui străin şi privind eliberarea acestuia, precum şi procedurile cu privire la anumite aspecte legate de societăţi comerciale, cooperative şi alte persoane juridice, alături de probele propuse de către părţi, instanţa este obligată să strângă probe suplimentare necesare pentru a stabili faptele cauzei.

4.

a) Dacă cererea unei părţi cu privire la obţinerea probelor este aprobată, ce etape urmează?

În cazul în care cererea este depusă în timpul audierii, instanţa poate dispune strângerea de îndată a probelor, dacă acest lucru este posibil, iar în caz contrar aceasta hotărăşte cu privire la modul şi momentul în care urmează să se strângă probele (acest lucru depinde de tipul de mijloc de probă etc.).

SusSus

b) În ce cauze poate instanţa să respingă o cerere a unei părţi de a obţine probe?

Instanţa are libertatea de a decide cu privire la probele care vor fi admise sau nu. În general, instanţa nu va aproba probele care, după aprecierea acesteia, nu pot contribui la clarificarea problemei (scopul acestui lucru este de a preveni obţinerea de probe care nu sunt necesare), şi nici probele care ar necesita cheltuieli disproporţionate faţă de obiectul litigiului. A se vedea, de asemenea, întrebarea nr. 8. Pentru ca instanţa să poată evalua în mod clar probele care urmează să fie obţinute, părţile au obligaţia de a propune probe specifice, adică de a menţiona numele martorilor şi alte informaţii care permit identificarea acestora, precum şi de a preciza pretenţiile cu privire la care martorul urmează să depună mărturie; părţile au, de asemenea, obligaţia de a menţiona probele cu înscrisuri sau de a preciza domeniul de aplicare al unui aspect pe care expertul urmează să-l abordeze prin elaborarea unui aviz.

5.

a) Care sunt tipurile de mijloace de probă existente?

În principiu, toate resursele care pot fi folosite în vederea stabilirii faptelor unei cauze pot fi folosite ca mijloace de probă. Acestea cuprind, în principal, audierea martorilor, a părţilor sau a expertului, cercetarea unei persoane, a unui bun, precum şi, desigur, probele cu înscrisuri.

b) Care sunt metodele de obţinere a probelor de la martori şi diferă acestea de mijloacele folosite pentru a obţine probe de la experţi? Care sunt regulile în legătură cu prezentarea de probe scrise şi de rapoarte/avize ale experţilor?

Orice persoană fizică care nu este parte la proceduri are obligaţia de a se înfăţişa în faţa instanţei, în cazul în care este citată, precum şi de a depune mărturie ca martor. Martorul depune mărturie cu privire la ceea ce a experimentat şi a constatat. Acesta trebuie să spună adevărul şi nu are voie să ascundă nici un lucru. La începutul audierii, trebuie să se stabilească identitatea martorului, precum şi circumstanţele care ar putea afecta verosimilitatea declaraţiilor acestuia. Martorii trebuie informaţi cu privire la semnificaţia mărturiei lor, cu privire la drepturi şi obligaţii, precum şi urmările de natură penală în cazul depunerii unei mărturii false. Judecătorul-preşedinte al instanţei solicită martorilor să descrie tot ce ştiu aceştia cu privire la obiectul cercetat. Judecătorul adresează apoi martorului întrebări care sunt necesare în vederea completării şi a clarificării aspectelor mărturiei. Întrebările pot fi adresate de către membrii camerei, precum şi, cu permisiunea judecătorului-preşedinte, de către părţi şi experţi.

SusSus

Strângerea probelor de la experţi este diferită, întrucât, în majoritatea cazurilor, experţii întocmesc un aviz scris, furnizând ulterior observaţii orale cu privire la avizul respectiv. Probele se strâng cu ajutorul unui aviz al expertului în cauzele în care este necesară evaluarea unor circumstanţe care necesită cunoştinţe de specialitate. Avizul expertului are trei părţi: constatarea, în care expertul descrie circumstanţele pe care le-a examinat; avizul, care cuprinde evaluarea expertului (concluziile expertului) şi clauza expertului. Ca regulă, experţii abordează aspecte specifice definite de către instanţă, cu excepţia cazului în care avizul trebuie să îndeplinească anumite cerinţe suplimentare prevăzute în mod direct în temeiul legii (în special în domeniul dreptului comercial). Experţii numiţi de către instanţă sunt aleşi de pe lista experţilor şi a interpreţilor autorizaţi (păstrată de către instanţele regionale).

Martorii depun mărturie cu privire la faptele pe care aceştia le-au observat în mod direct, în timp ce experţii prezintă observaţii numai în domeniile în care evaluarea faptelor depinde de cunoştinţele de specialitate. Concluziile la care ajunge expertul nu fac obiectul unei evaluări din partea instanţei cu privire la acurateţea lor; instanţa evaluează capacitatea probatorie a avizului sub aspectul caracterului complet al acestuia în ceea ce priveşte cerinţele prevăzute, consecvenţa internă şi conformitatea sa cu celelalte probe strânse.

Probele cu înscrisuri se obţin prin citirea cu glas tare a înscrisului sau a unei părţi a acestuia sau prin comunicarea conţinutului acestuia de către judecătorul-preşedinte în timpul audierii. Judecătorul-preşedinte poate solicita ca partea care deţine înscrisul necesar ca probă să prezinte înscrisul respectiv sau să facă rost de respectivul document de la o altă instanţă, autoritate sau persoană juridică.

SusSus

c) Au unele mijloace de probă mai multă forţă probantă decât altele?

Nu există nicio preferinţă în ceea ce priveşte metodele aplicate, cu toate că unele mijloace de probă pot fi aplicate numai dacă obţinerea mijloacelor de probă cerute prin lege a devenit imposibilă (ca regulă, în cazul diferitelor acte sub formă scrisă obligatorie – numai în cazul în care, de exemplu, acestea sunt distruse se pot obţine probe prin alte mijloace, şi anume prin audierea martorilor). Probele obţinute prin audierea uneia dintre părţi cu privire la pretenţiile acesteia pot fi dispuse în cauze de natură contencioasă numai în cazul în care respectivul fapt nu poate fi dovedit prin alte mijloace (altele decât consimţământul în vederea audierii). În consecinţă, alte mijloace de probă au mai multă forţă probantă.

d) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte?

În anumite cauze, este posibil ca prin lege să se prevadă probele care trebuie obţinute; acest lucru depinde de natura litigiului (de exemplu, în procedurile privind acceptul de a încheia o căsătorie, ambele persoane logodite trebuie audiate).

Anumite fapte pot fi dovedite numai într-un anumit mod, de exemplu o factură sau un bilet la ordin pot fi întocmite doar pe baza prezentării originalului facturii, a hotărârii cu privire la recuperarea facturii sau a altui document; un ordin de executare poate fi pus în aplicare numai prin prezentarea unei hotărâri executorii sau a unui titlu executoriu, etc.).

SusSus

În ceea ce priveşte stabilirea anumitor obligaţii sau drepturi materiale (în special în ceea ce priveşte dreptul de proprietate), legea prevede încheierea unui contract scris – mijlocul de probă recurge ulterior din prezenta cerinţă.

6.

a) Sunt obligaţi martorii prin lege să depună mărturie?

Da, toate persoanele au obligaţia legală de a se prezenta în faţa instanţei şi de a depune mărturie în calitate de martor în cazul în care sunt citate; acestea nu pot fi reprezentate de o altă persoană în acest caz. Martorii care îşi îndeplinesc obligaţia de a depune mărturie au dreptul la o „alocaţie de martor” (rambursarea cheltuielilor în numerar şi a câştigurilor pierdute).

În cazul în care una dintre părţi este inactivă sau dacă, în pofida solicitării din partea instanţei, aceasta nu propune toate probele necesare, motiv pentru care, în consecinţă, procedurile se prelungesc, instanţa poate, la cererea celeilalte părţi, să decidă că probele necesare pentru a dovedi faptele decisive în cauză pot fi prezentate doar într-un termen stabilit care nu trebuie să fie mai scurt de 15 zile. La expirarea acestui termen, instanţa nu va lua în considerare nici un alt mijloc de probă propus, cu excepţia probelor prin care părţile contestă verosimilitatea probelor strânse până în momentul respectiv sau a probelor care nu au putut fi prezentate de către părţi mai devreme, fără ca acestea să fie în culpă.

b) În ce cazuri pot refuza martorii să depună mărturie?

Martorii pot refuza să depună mărturie în cazurile în care o astfel de mărturie ar da naştere la riscul ca martorul sau rudele acestuia să fie urmărite penal; instanţa hotărăşte dacă motivele privind refuzul de a depune mărturie sunt întemeiate. Instanţa trebuie să respecte obligaţia legală a martorilor de a păstra secretul sau confidenţialitatea cu privire la anumite chestiuni (de exemplu în conformitate cu legea privind protecţia informaţiilor clasificate; faptele menţionate în documentele legate de starea de sănătate a unui pacient – adică secretele medicale; secretele bancare; etc.).

SusSus

c) Se poate ca o persoană care refuză să depună mărturie să fie sancţionată sau forţată să facă acest lucru?

O persoană poate fi obligată să depună mărturie prin aducerea acesteia de către agenţii de poliţie sau, în cazuri extreme, prin amendarea acesteia cu o sumă maximă de 50 000 CZK.

d) Există persoane care nu pot depune mărturie?

În general, nu există nicio categorie de persoane de la care nu se pot obţine probe; în orice caz, există o serie de circumstanţe cu privire la care anumite persoane nu pot depune mărturie (a se vedea întrebarea 6.b).

7. Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce condiţii poate fi un martor audiat folosind tehnologia de ultimă oră, precum televiziunea sau videoconferinţa?

Numai judecătorul-preşedinte are dreptul de a audia un martor, acesta fiind persoana care conduce audierea. Alţi membri ai camerei şi alte părţi sau experţi pot adresa întrebări suplimentare martorului numai cu permisiunea judecătorului-preşedinte; acesta poate respinge o anumită întrebare care, de exemplu, este o întrebare tendenţioasă prin care se urmăreşte prinderea în capcană a martorului, nu este adecvată sau este expeditivă.

Utilizarea tehnologiei moderne în vederea audierii la distanţă a martorilor nu este posibilă în prezent.

III. Evaluarea probelor

8. Când probele nu au fost obţinute legal de către una dintre părţi, există restricţii pentru instanţă pentru a lua în considerare aceste probe în formularea hotărârii?

Da. În cazul în care una dintre părţi propune, în vederea dovedirii pretenţiilor sale, probe care au fost obţinute sau procurate de către partea respectivă cu încălcarea dispoziţiilor legale general obligatorii, iar obţinerea sau procurarea probelor a avut drept rezultat încălcarea drepturilor unei alte persoane fizice sau juridice, instanţa va considera probele respective ca fiind inadmisibile. În consecinţă, probele inadmisibile cuprind înregistrarea unei convorbiri telefonice care a fost realizată fără ştiinţa persoanelor implicate în conversaţie (acest lucru este interzis în temeiul Legii privind telecomunicaţiile).

9. În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă?

În principiu, una dintre condiţiile pentru admisibilitatea acestei probe este ca faptele care urmează să fie dovedite, în acest mod, să nu poată fi dovedite prin nici un alt mijloc de probă. Numai audierea părţilor pe care instanţa a dispus-o, în mod separat, ca mijloc procedural de probă, în vederea dovedirii faptelor pretinse, este considerată drept mijloc de probă.

« Strângerea probelor şi mijloace de probă - Informaţii generale | Republica Cehă - Informaţii generale »

SusSus

Ultima actualizare: 05-05-2009

 
  • Drept comunitar
  • Drept internaţional

  • Belgia
  • Bulgaria
  • Republica Cehă
  • Danemarca
  • Germania
  • Estonia
  • Irlanda
  • Grecia
  • Spania
  • Franţa
  • Italia
  • Cipru
  • Letonia
  • Lituania
  • Luxemburg
  • Ungaria
  • Malta
  • Ţările de Jos
  • Austria
  • Polonia
  • Portugalia
  • România
  • Slovenia
  • Slovacia
  • Finlanda
  • Suedia
  • Regatul Unit