comisia europeană > RJE > Strângerea probelor şi mijloace de probă > Belgia

Ultima actualizare: 02-04-2009
Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Strângerea probelor şi mijloace de probă - Belgia

 

TABLE OF CONTENTS

I. Sarcina probei I.
1.
a) Care sunt normele privind sarcina probei? a)
b) Există prevederi care exclud anumite fapte de la sarcina probei în anumite circumstanţe? Este posibil să se respingă aceste prezumţii prin prezentarea de probe? b)
2. În ce măsură trebuie să fie convinsă instanţa de un fapt pentru a-şi baza hotărârea pe existenţa acelui fapt? 2.
II. Obţinerea de probe II.
3. Obţinerea de probe necesită întotdeauna cererea unei părţi sau poate judecătorul, de asemenea, în anumite cauze, să dispună din proprie iniţiativă obţinerea de probe? 3.
4.
a) Dacă cererea unei părţi cu privire la obţinerea probelor este aprobată, ce etape urmează? a)
b) În ce cauze poate instanţa să respingă o cerere a unei părţi de a obţine probe? b)
5.
a) Care sunt diferitele mijloace de probă existente? a)
b) Care sunt metodele de obţinere a probelor prin intermediul martorilor şi prin ce diferă acestea de mijloacele folosite pentru a obţine probe în urma mărturiei experţilor? Care sunt normele care reglementează prezentarea probelor scrise, pe de o parte, şi a rapoartelor/avizelor experţilor, pe de altă parte? b)
c) Au unele mijloace de probă mai multă forţă probantă decât altele? c)
d) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte? d)
6.
a) Sunt obligaţi martorii prin lege să depună mărturie? a)
b) În ce cazuri pot refuza martorii să depună mărturie? b)
c) Se poate ca o persoană care refuză să depună mărturie să fie sancţionată sau forţată să facă acest lucru? c)
d) Există persoane care nu pot depune mărturie? d)
7. Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce condiţii poate fi un martor audiat folosind tehnologia de ultimă oră, precum televiziunea sau videoconferinţa? 7.
III. Evaluarea probelor III.
8. Când probele nu au fost obţinute legal de către una dintre părţi, există restricţii pentru instanţă pentru a lua în considerare aceste probe în formularea hotărârii? 8.
9. În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă? 9.

 

I. Sarcina probei

1.

a) Care sunt normele privind sarcina probei?

În sistemul juridic belgian se face o distincţie între dreptul civil şi dreptul comercial. Dreptul comercial este dreptul special aplicabil comercianţilor; dreptul civil este dreptul general. Normele aplicabile probelor în dreptul civil sunt prevăzute la articolele 1315 şi urm. din Codul civil (C. civ.). Acesta este un sistem închis care cuprinde tipuri de mijloace de probă strict reglementate (a se vedea detalii mai jos la punctul 5 a).

Normele privind mijloacele de probă în dreptul comercial sunt cuprinse la articolul 25 din Codul comercial (C. com.). Cea mai importantă caracteristică o reprezintă caracterul deschis al sistemului şi libertatea relativă în ceea ce priveşte tipurile de mijloace de probă existente în cauzele comerciale. Articolul 25 din C. com. prevede: „Alături de tipurile de mijloace de probă permise în sensul dreptului civil, probele în raporturile comerciale pot fi obţinute, de asemenea, de la martori în toate cauzele în care instanţa declară acest lucru ca fiind admisibil, cu excepţia cazului în care, în anumite circumstanţe, se prevede altfel. Dovedirea vânzărilor şi a cumpărărilor poate fi realizată prin prezentarea unei facturi primite, fără a aduce atingere altor tipuri de mijloace de probă admisibile în temeiul regulamentelor în materie comercială.”

Aspectele tehnice procedurale privind probele în materie civilă şi comercială sunt reglementate de articolele 870 şi urm. din Codul judiciar (C. jud.). Articolul 876 din C. jud. prevede că instanţa în faţa căreia se desfăşoară acţiunea urmează să formuleze hotărârea pe baza normelor privind mijloacele de probă aplicabile tipului de acţiune în cauză. Acţiunea este fie civilă, fie comercială.

SusSus

Dovedirea unui fapt, a unei ipoteze sau a unei afirmaţii trebuie efectuată de către partea care se bazează pe aceasta. Persoana care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să dovedească existenţa obligaţiei respective. În mod alternativ, persoana care susţine faptul că a fost eliberată de o obligaţie trebuie să dovedească faptul că obligaţia a fost îndeplinită prin plată sau orice alt mod (articolul 1315 din C. civ.). Într-un litigiu judiciar, fiecare parte trebuie să facă dovada faptelor pe care le invocă (articolul 870 din C. jud.: „actori incumbit probatio”). Părţii opuse îi revine sarcina de a combate valoarea probatorie a faptelor, cu condiţia ca acest lucru să fie posibil şi admisibil.

b) Există prevederi care exclud anumite fapte de la sarcina probei în anumite circumstanţe? Este posibil să se respingă aceste prezumţii prin prezentarea de probe?

Presupunând că nu există obiecţii pe motive de politică publică sau securitate naţională, toate faptele pot fi dovedite. Există trei restricţii cu privire la dreptul de a prezenta probe în cursul procedurilor. În primul rând, faptul care trebuie dovedit trebuie să fie relevant cauzei. În al doilea rând, faptul trebuie să fie concludent, adică acesta va trebui să contribuie la convingerea instanţei în ceea ce priveşte hotărârea care urmează să fie formulată. În al treilea rând, faptul trebuie să fie de aşa natură încât proba acestuia să fie admisibilă; viaţa privată, secretul de afaceri şi secretul corespondenţei nu pot fi încălcate.

SusSus

Prezumţiile pot fi, în general, combătute de către partea adversă. Doar prezumţiile absolute nu pot fi combătute („iure et de iure”); mai mult decât atât, prezentarea de probe pentru contestarea acestora este ilegală. Prezumţiile contestabile („iuris tantum”) pot fi combătute prin dovedirea contrariului: tipurile de mijloace de probă sunt reglementate în acest caz în materia dreptului civil, însă nu şi în dreptul comercial.

2. În ce măsură trebuie să fie convinsă instanţa de un fapt pentru a-şi baza hotărârea pe existenţa acelui fapt?

Instanţa trebuie să fie convinsă cu privire la elementele prezentate de către părţi. Instanţa trebuie să fie convinsă pe baza probelor şi a credibilităţii acestora. În cazul în care instanţa ajunge la concluzia că elementul care îi este prezentat o poate ajuta în soluţionarea litigiului şi că elementul astfel prezentat reflectă în mod realist adevărul în cauza respectivă, aceasta atribuie valoare probatorie elementului respectiv. Doar în cazul în care instanţa a atribuit valoare probatorie unui anumit element se poate spune că elementul respectiv poate fi considerat drept mijloc de probă propriu-zis.

Valoarea probatorie este într-o oarecare măsură subiectivă, în timp ce proba propriu-zisă este strict obiectivă. Calificarea unui element drept mijloc de probă, depinde de credibilitatea pe care acesta trebuie să o prezinte. Un element este considerat ca fiind mijloc de probă din punct de vedere juridic doar în cazul în care acesta prezintă un nivel corespunzător de credibilitate, întrucât instanţa este lipsită întotdeauna de marja sa de apreciere. Acest lucru este valabil în cazul probelor scrise. În cazul în care instanţa interpretează conţinutul unui document care a fost obţinut în mod legal într-un mod incompatibil cu exprimarea reală a acestuia, aceasta încalcă natura înscrisului oficial ca mijloc de probă. Partea care pierde se poate baza pe documentul respectiv ca temei pentru introducerea unei căi de atac la Curtea de casaţie.

SusSus

II. Obţinerea de probe

3. Obţinerea de probe necesită întotdeauna cererea unei părţi sau poate judecătorul, de asemenea, în anumite cauze, să dispună din proprie iniţiativă obţinerea de probe?

Partea care face o afirmaţie trebuie să facă dovada acesteia. În unele cauze, instanţa poate solicita unei părţi să prezinte probe, cum ar fi cazul în care persoanele sunt considerate a fi sub jurământ (articolul 1366 C. civ.). Instanţa poate, sub rezerva unor condiţii stricte, să solicite uneia dintre părţi să facă o declaraţie sub jurământ, fie pentru a întemeia soluţionarea litigiului pe aceasta, fie pur şi simplu pentru a stabili suma care urmează a fi acordată.

Instanţa poate pune întrebări părţilor şi poate dispune ca martorii să fie audiaţi, cu excepţia cazului în care legea interzice acest lucru (articolul 916 din C. jud.). De asemenea, instanţa poate însărcina un expert să stabilească anumite fapte sau să îi ofere consultanţă tehnică (articolul 962 din C. jud.).

4.

a) Dacă cererea unei părţi cu privire la obţinerea probelor este aprobată, ce etape urmează?

Măsuri de investigaţie trebuie solicitate de către de către una dintre părţi sub forma unei cereri principale sau a uneia secundare. Prin hotărârea pronunţată cu privire la chestiunea respectivă, instanţa poate accepta sau refuza cererea respectivă, prezentând temeiurile necesare.

SusSus

În cazul cercetării unui înscris (articolul 883 din C. jud.) sau al investigării unei falsificări (articolul 895 din C. jud.), instanţa dispune ca părţile să se înfăţişeze în faţa acesteia (cu sau fără reprezentant legal) şi să îi prezinte toate înscrisurile, documentele şi acordurile sau documentul care este presupus ca fiind falsificat. Instanţa poate audia şi poate soluţiona cauza în mod imediat sau poate dispune depunerea acesteia la registratură, după care instanţa poate dispune ea însăşi luarea unor măsuri de investigaţie sau poate solicita unor experţi efectuarea acestora. Instanţa pronunţă, în final, hotărârea cu privire la activitatea de investigare a înscrisului sau de investigare a falsificării.

În cazul în care una dintre părţi se oferă să prezinte probe prin aducerea unuia sau a mai multor martori, instanţa poate admite probele în cazul în care acest lucru este admisibil (articolul 915 din C. jud.). În cazul în care legea nu interzice acest lucru, instanţa poate dispune audierea martorilor. Martorii sunt citaţi de către grefierul instanţei cu cel puţin opt zile înaintea zilei stabilite pentru audiere. Aceştia trebuie să depună jurământ şi sunt audiaţi în mod separat de către judecător. Instanţa poate pune întrebări martorului din proprie iniţiativă sau la cererea uneia dintre părţi. Depoziţia martorului este consemnată în scris, este citită cu glas tare, rectificată şi modificată dacă este cazul, audierea martorului fiind ulterior încheiată.

Instanţa poate solicita unui expert efectuarea unei investigaţii în vederea soluţionării litigiului sau a prevenirii apariţiei acestuia. Investigaţia poate privi doar constatări factuale şi consultanţă tehnică (articolul 962 din C. jud.). Expertul îşi întreprinde misiunea sub supravegherea instanţei. Părţile pun la dispoziţia expertului toate documentele necesare şi îndeplinesc toate cererile rezonabile solicitate de către acesta. Raportul poate fi prezentat la o dată stabilită prin ordinul instanţei. În cazul în care raportul vine în conflict cu propriile convingeri ale instanţei, aceasta nu este obligată să urmeze sfatul expertului.

SusSus

Instanţa, din proprie iniţiativă sau la cererea părţilor, poate solicita efectuarea unei investigaţii in situ (articolul 1007 din C. jud.). Investigaţia, la care părţile pot fi sau nu prezente, va fi efectuată de către judecătorul care a dispus efectuarea acesteia sau de către o persoană însărcinată, în mod oficial, cu realizarea acesteia. Se întocmeşte un raport oficial care cuprinde toate acţiunile întreprinse şi toate constatările, care este transmis părţilor.

b) În ce cauze poate instanţa să respingă o cerere a unei părţi de a obţine probe?

Instanţa nu este obligată să accepte cererea unei părţi privind luarea unor măsuri de investigaţie. Însă, în cazul în care o solicitare oficială este transmisă judecătorului, acesta trebuie să o ducă la îndeplinire (articolul 873 din C. jud.).

5.

a) Care sunt diferitele mijloace de probă existente?

Există cinci tipuri de mijloace de probă în dreptul civil (comun): probe scrise, declaraţiile martorilor, prezumţiile, recunoaşterile din partea părţilor şi declaraţiile sub jurământ (declaraţii prestate sub jurământ) (articolul 1316 din C. civ.).

Probele scrise (articolul 1317 din C. civ.) pot fi prezentate fie sub forma unui document autentic (înscris), fie a unui document sub semnătură privată. Un document autentic (înscris) este un document întocmit în forma prevăzută de lege de către un agent public autorizat (cum ar fi un notar sau o persoană care înregistrează naşterile, căsătoriile sau decesele) şi reprezintă, atât în relaţiile dintre părţi, cât şi în relaţiile faţă de terţi, o dovadă cu caracter absolut cu privire la orice lucru pe care îl consemnează. Un document cu caracter privat, certificat şi semnat de către toate părţile relevante şi reprodus într-un număr de exemplare egal cu numărul părţilor, constituie un mijloc de probă cu caracter absolut opozabil părţilor. Un document scris trebuie întocmit pentru bunuri care reprezintă o sumă sau o valoare care depăşeşte 375 EUR (articolul 1341 din C. civ.).

SusSus

Probele obţinute de la martori (articolul 1341 din C. civ.) nu sunt admisibile pentru a contrazice sau a confirma conţinutul documentelor scrise. În cazul în care există un mijloc de probă scris prima facie sau dacă prezentarea de probe scrise este imposibilă, se admite proba cu martori.

Prezumţiile (articolul 1349 din C. civ.) sunt concluzii care sunt prevăzute de lege sau la care ajunge instanţa, rezultate dintr-un fapt cunoscut în vederea stabilirii unui fapt necunoscut. Prezumţiile nu pot avea întâietate faţă de conţinutul unor documente scrise, însă pot, la fel ca şi proba cu martori, constitui mijloc de probă prima facie care urmează să fie confirmat printr-o probă scrisă şi pot înlocui înscrisuri în cazul în care prezentarea acestora este imposibilă.

Recunoaşterile din partea părţilor (articolul 1354 din C. Civ.) sunt efectuate de către părţi fie în cadrul judiciar, fie în afara acestuia. O recunoaştere efectuată într-un cadru judiciar este o declaraţie efectuată de una dintre părţi sau de către o persoană autorizată să acţioneze în numele acesteia într-o relaţie juridică care poate fi opusă persoanei care o efectuează. O recunoaştere efectuată în afara cadrului judiciar, pe de altă parte, nu este supusă niciunei cerinţe formale.

Declaraţia prestată sub jurământ (articolul 1357 din C. Civ.) este efectuată fie de una dintre cele două părţi (jurământ irevocabil) sau la solicitarea instanţei. În cazul unui jurământ irevocabil, declaraţia reprezintă mijloc de probă cu caracter absolut numai pentru şi împotriva persoanei care l-a prestat.

SusSus

Mijloacele de probă în materie comercială (articolul 25 din C. Com.) nu sunt reglementate, însă există un tip special de mijloace de probă, şi anume factura primită în cazul contractelor de vânzare. Un comerciant poate utiliza întotdeauna factura pentru a prezenta un mijloc de probă valabil, în timp ce alte documente scrise trebuie să provină de la partea opusă în cazul în care acestea urmează să fie folosite drept probe.

b) Care sunt metodele de obţinere a probelor prin intermediul martorilor şi prin ce diferă acestea de mijloacele folosite pentru a obţine probe în urma mărturiei experţilor? Care sunt normele care reglementează prezentarea probelor scrise, pe de o parte, şi a rapoartelor/avizelor experţilor, pe de altă parte?

Proba cu martori este reglementată ca un mijloc de probă distinct de Codul civil; Codul judiciar reglementează aspectele tehnice de ordin procedural ale probei cu martori. Raportul expertului constituie unul dintre mijloace de probă şi este reglementat de Codul judiciar. Părţile pot solicita instanţei citarea martorilor, însă acestea nu pot desemna experţi din proprie iniţiativă. Desemnarea experţilor poate fi realizată numai de către instanţă.

Mijloacele de probă scrise au valoare probatorie, iar instanţa trebuie să respecte conţinutul acestora, acest lucru nefiind, însă, aplicabil în ceea ce priveşte rapoartele şi avizele experţilor. În cazul în care raportul sau avizul vin în contradicţie cu propriile convingeri ale judecătorului, acesta nu este obligat să le urmeze (articolul 986 din C. jud.).

SusSus

c) Au unele mijloace de probă mai multă forţă probantă decât altele?

Există o ierarhie a tipurilor de mijloace de probă reglementate prin lege. Recunoaşterile şi declaraţiile prestate sub jurământ deţin cel mai înalt rang. Un document scris se plasează întotdeauna înaintea declaraţiilor martorilor şi a prezumţiilor. Documentele autentice (înscrisurile) reprezintă mijloace de probă cu caracter absolut în raporturile dintre părţi şi faţă de terţi, în timp ce un document cu caracter privat certificat constituie mijloace de probă cu caracter absolut în raporturile dintre părţi. Proba cu martori şi prezumţiile pot fi invocate doar în cazul în care probele scrise sunt incomplete sau în cazul în care este imposibil să se prezinte mijoace de probă scrise cu privire la relaţia care urmează să fie dovedită.

d) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte?

În funcţie de modul de clasificare a faptului drept aspect de natură civilă sau comercială, mijloacele de probă sunt sau nu reglementate. În dreptul civil, un document scris (înscris sau document sub semnătură privată) trebuie prezentat pentru bunuri care reprezintă o sumă sau o valoare care depăşeşte 375 EUR (articolul 1341 din C. civ.). Doar astfel de documente pot fi admise ca mijloace de probă; proba cu martori şi prezumţiile nu sunt admisibile. În materie comercială însă, proba cu martori şi prezumţiile sunt admisibile, având un rang superior conţinutului înscrisurilor sau putând fi contrare acestora.

SusSus

6.

a) Sunt obligaţi martorii prin lege să depună mărturie?

Nu, martorii sunt audiaţi în cazul în care acest lucru este solicitat de către părţi sau dacă sunt citaţi de către instanţă (articolele 915-916 din C. jud.).

b) În ce cazuri pot refuza martorii să depună mărturie?

În cazul în care un martor care este citat susţine că are temeiuri legale valabile pentru a refuza să depună mărturie, acest lucru este adus în faţa instanţei. Obligaţiile privind păstrarea secretului de afaceri ale martorului sunt considerate, printre altele, drept temeiuri valabile (articolul 929 din C. jud.).

c) Se poate ca o persoană care refuză să depună mărturie să fie sancţionată sau forţată să facă acest lucru?

O persoană citată ca martor are obligaţia de a se prezenta în faţa instanţei. În cazul în care aceasta nu se prezintă, instanţa, la cererea uneia dintre părţi, poate cita persoana respectivă prin ordin judecătoresc, care este comunicat de către executorul judecătoresc (articolul 925 din C. Jud.). O persoană citată ca martor care nu se prezintă în faţa instanţei este pasibilă la plata unei amenzi penale (articolul 926 din C. jud.).

d) Există persoane care nu pot depune mărturie?

Proba cu martori nu este valabilă în cazul în care este obţinută de la o persoană care nu are capacitatea cerută de lege [articolul 931 alineatul (1) din C. jud.].

SusSus

Un minor cu vârsta sub cincisprezece ani nu poate fi audiat sub prestare de jurământ. Orice declaraţie pe care acesta o face poate fi folosită doar ca sursă de informaţie [articolul 931 alineatul (1) din C. civ.].

Un minor care nu are capacitatea necesară de discernământ poate fi audiat de către judecător sau de către o persoană desemnată de către acesta în timpul oricărei proceduri în instanţă, la cererea proprie a minorului sau la solicitarea instanţei, deşi în ultimul caz minorul poate refuza să fie audiat [articolul 931 alineatele (3) - (7) din C. jud.].

Rudele de sânge în linie descendentă nu pot fi audiate în cauzele în care rudele acestora în linie ascendentă prezintă un anumit interes [articolul 931alineatul (2) din C. jud.].

7. Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce condiţii poate fi un martor audiat folosind tehnologia de ultimă oră, precum televiziunea sau videoconferinţa?

Părţile nu pot comunica direct cu martorii şi nici nu îi pot întrerupe pe aceştia, ele trebuind să se adreseze întotdeauna instanţei (articolul 936 din C. jud.). Instanţa, din proprie iniţiativă sau la cererea uneia dintre părţi, poate adresa orice întrebare martorului care poate clarifica sau confirma probele (articolul 938 din C. jud.).

Mărturia indirectă este valabilă. Nu există dispoziţii sau principii de drept care să se opună acestui lucru. În plus, articolul 924 din C. jud. permite instanţei să hotărască, în cazul în care un martor poate dovedi că îi este imposibil să se prezinte în persoană, că mărturia acestuia poate fi obţinută în locul în care acesta se află în realitate.

SusSus

III. Evaluarea probelor

8. Când probele nu au fost obţinute legal de către una dintre părţi, există restricţii pentru instanţă pentru a lua în considerare aceste probe în formularea hotărârii?

Probele obţinute prin mijloace ilegale nu pot fi folosite în instanţă. Instanţa trebuie să nu le ia în considerare în momentul pronunţării hotărârii. În cazul în care viaţa privată, secretul de afaceri sau secretul corespondenţei au fost violate în momentul obţinerii de probe, acestea sunt ilegale şi inadmisibile.

9. În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă?

Documentele care provin de la o parte nu pot fi folosite ca mijloace de probă pentru partea respectivă. Doar în dreptul comercial, factura (acceptată de către client) într-o tranzacţie de vânzare este considerată valabilă ca mijloc de probă, iar comerciantul o poate oferi pentru a-şi dovedi propria cauză, cu toate că acesta constituie un document care provine de la el însuşi. Registrele contabile păstrate, în mod corespunzător, pot fi acceptate de către instanţă ca probe privind tranzacţiile încheiate între comercianţi.

O recunoaştere în context judiciar constituie o declaraţie făcută de către o parte sau de o persoană autorizată să acţioneze în numele acesteia într-o relaţie juridică. O astfel de declaraţie reprezintă un mijloc de probă cu caracter absolut faţă de persoana care a efectuat-o.

« Strângerea probelor şi mijloace de probă - Informaţii generale | Belgia - Informaţii generale »

SusSus

Ultima actualizare: 02-04-2009

 
  • Drept comunitar
  • Drept internaţional

  • Belgia
  • Bulgaria
  • Republica Cehă
  • Danemarca
  • Germania
  • Estonia
  • Irlanda
  • Grecia
  • Spania
  • Franţa
  • Italia
  • Cipru
  • Letonia
  • Lituania
  • Luxemburg
  • Ungaria
  • Malta
  • Ţările de Jos
  • Austria
  • Polonia
  • Portugalia
  • România
  • Slovenia
  • Slovacia
  • Finlanda
  • Suedia
  • Regatul Unit