comisia europeană > RJE > Strângerea probelor şi mijloace de probă > Austria

Ultima actualizare: 30-11-2007
Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Strângerea probelor şi mijloace de probă - Austria

 

TABLE OF CONTENTS

I. Care sunt regulile privind sarcina probei? I.
1.
a) Care sunt regulile privind sarcina probei? a)
b) Există reguli care scutesc anumite fapte de la sarcina probei? În ce cazuri? Este posibil să se respingă aceste prezumţii prin prezentarea de probe? b)
2. În ce măsură trebuie să fie instanţa convinsă de un fapt pentru a-şi baza sentinţa pe existenţa acelui fapt? 2.
II. Strângerea de probe II.
3. Strângerea de probe necesită întotdeauna cererea unei părţi sau poate judecătorul, de asemenea, în anumite cauze, să strângă probe din proprie iniţiativă? 3.
4.
a) Dacă cererea unei părţi cu privire la strângerea de probe este aprobată, ce etape urmează? a)
b) În ce cauze poate instanţa să respingă o cerere a unei părţi de a strânge probe? b)
5.
a) Care sunt tipuri de mijloace de probă existente? a)
b) Care sunt metodele de strângere a probelor de la martori şi diferă acestea de mijloacele folosite pentru a strânge probe de la experţi? Care sunt regulile în legătură cu prezentarea de probe scrise şi de rapoarte/avize ale experţilor? b)
c) Unele mijloace de probă au mai multă forţă decât altele? c)
d) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte? d)
6.
a) Martorii sunt obligaţi prin lege să depună mărturie? a)
b) În ce situaţii pot martorii să refuze să depună mărturie? b)
c) Se poate ca o persoană care refuză să depună mărturie să fie sancţionată sau forţată să facă acest lucru? c)
d) Există persoane care nu pot depune mărturie? d)
7. Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce condiţii poate fi un martor audiat folosind tehnologia de ultimă oră, precum televiziunea sau videoconferinţa? 7.
III. Evaluarea probelor III.
8. Când probele nu au fost obţinute legal de câtre una dintre părţi, există restricţii pentru instanţă în a lua în considerare aceste probe în formularea hotărârii? 8.
9. În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă? 9.

 

I. Care sunt regulile privind sarcina probei?

1.

a) Care sunt regulile privind sarcina probei?

În principiu, fiecărei părţi i se solicită să enumere toate pretenţiile în fapt care justifică cererea acesteia (sarcina convingerii) şi de a aduce toate dovezile corespunzătoare [secţiunile 226 alineatul (1) şi 243 alineatul (2) din Codul austriac de procedură civilă (ZPO)]. Dacă faptele cauzei rămân neclare (o situaţie „non liquet”), instanţa judecătorească trebuie, cu toate acestea, să pronunţe o hotărâre. În aceste circumstanţe, se aplică normele privind sarcina probei. Fiecare parte poartă o sarcină a probei în vederea asigurării faptului că toate condiţiile normelor favorabile acesteia sunt îndeplinite. În condiţii normale, reclamantul trebuie să susţină toate faptele care justifică pretenţia sa, în timp ce pârâtul trebuie să susţină toate faptele care justifică obiecţiile sale. Reclamantul poartă, de asemenea, sarcina probării faptului că cerinţele procedurale sunt îndeplinite.

b) Există reguli care scutesc anumite fapte de la sarcina probei? În ce cazuri? Este posibil să se respingă aceste prezumţii prin prezentarea de probe?

În scopul pronunţării unei hotărâri, faptele importante trebuie dovedite, cu excepţia cazului în care sunt exceptate de la acest lucru. Nu necesită probe faptele recunoscute (secţiunile 266 şi 267 din ZPO), faptele evidente (secţiunea 269 din ZPO) sau faptele prezumate în mod legal (secţiunea 270 din ZPO).

SusSus

Un fapt recunoscut este unul pe care o parte îl acceptă ca reprezentând o pretenţie corectă a părţii adverse. În principiu, instanţei i se solicită să accepte un fapt recunoscut drept corect şi să pronunţe o hotărâre fără verificări suplimentare.

Un fapt este evident când acesta este cunoscut în mod general (este cunoscut sau corect perceput fără dificultăţi în orice moment de către un număr mare de persoane) sau cunoscut de către instanţă (de către instanţa de judecată în baza propriilor concluzii oficiale sau este evident din dosare).

Instanţa trebuie să ia în considerare ex officio faptele evidente în luarea unei hotărâri, dar acestea nu trebuie pretinse sau dovedite.

O prezumţie legală este rezultatul direct al unei legi şi are efectul anulării sarcinii probei. Partea adversă a părţii care beneficiază de o asemenea prezumţie trebuie să prezinte dovezi contrare. Aceasta trebuie să dovedească că, în ciuda existenţei unui temei pentru o asemenea prezumţie legală, faptele prezumate sau situaţia legală nu există.

2. În ce măsură trebuie să fie instanţa convinsă de un fapt pentru a-şi baza sentinţa pe existenţa acelui fapt?

Scopul procedurilor de judecată este acela de a-l convinge pe judecător de un fapt. În general, trebuie presupusă o „probabilitate substanţială”; „siguranţa absolută” nu este cerută în vederea convingerii judecătorului.

Gradele standardelor de probă sunt stabilite prin lege sau prin jurisprudenţă de la „probabilitate semnificativă” [de exemplu secţiunea 138 alineatul (1) sau secţiunea 163 alineatul (1) din Codul civil general] la „probabilitate învecinată cu siguranţa”. În primul caz, prezumţia sau un certificat sunt suficiente ca standard de probă în conformitate cu Codul de procedură civilă (secţiunea 274). Dovada prima facie (la prima vedere) conduce, de asemenea, la o reducere a standardului de probă şi influenţează depăşirea dificultăţilor în ceea ce priveşte prezentarea de probe în acţiunile în despăgubire. Dacă există o desfăşurare caracteristică a evenimentelor pentru care experienţa sugerează o anumită legătură cauzală sau eroare, aceste condiţii sunt considerate dovedite în baza unei dovezi prima facie chiar şi în cauzele individuale.

SusSus

II. Strângerea de probe

3. Strângerea de probe necesită întotdeauna cererea unei părţi sau poate judecătorul, de asemenea, în anumite cauze, să strângă probe din proprie iniţiativă?

Probele pot fi strânse de către judecător din iniţiativă proprie sau ca urmare a unei cereri depuse de către una din părţi. În procedurile de natură pur investigativă (instanţa trebuie să stabilească faptele decisive ale cauzei la iniţiativa proprie a judecătorului), nu este necesar să fie depusă o cerere de către părţi. În procedurile standard din Codul austriac de procedură civilă, judecătorul este competent să strângă din iniţiativă proprie orice probă relevantă pentru faptele semnificative. Judecătorul poate înştiinţa părţile să prezinte probe scrise, poate solicita efectuarea unei cercetări la faţa locului în vederea strângerii de probe sub forma unor opinii avizate sau o verificare a părţilor. Cu toate acestea, probele scrise pot fi prezentate doar dacă cel puţin una dintre părţi a solicitat acest lucru; probele scrise nu pot fi admise sau martorii nu pot fi audiaţi dacă ambele părţi se opun acestui lucru. În toate celelalte cazuri, probele se strâng în urma unei cereri depuse de către una dintre părţi.

4.

a) Dacă cererea unei părţi cu privire la strângerea de probe este aprobată, ce etape urmează?

În principiu, probele se strâng în cadrul audierii orale. În timpul aşa-zisei reuniuni pregătitoare (secţiunea 258 din Codul de procedură civilă), o programare a procesului este stabilită împreună de către instanţă şi de către părţi şi/sau reprezentanţii acestora conţinând, de asemenea, o programare a obţinerii de probe. Cu toate acestea, dacă este necesar, pot avea loc oricând discuţii suplimentare privind evoluţia procedurilor. După strângerea de probe, concluziile sunt discutate cu părţile (secţiunea 278 din Codul de procedură civilă). Probele sunt strânse direct de către judecătorul care hotărăşte în cauză. În acele cauze acoperite în mod direct de lege, probele pot fi strânse în timpul procedurii de asistenţă reciprocă. Părţile trebuie chemate la strângerea de probe şi au mai multe drepturi de participare, spre exemplu, dreptul de a adresa întrebări martorilor şi experţilor. Strângerea de probe se face în principiu la iniţiativa judecătorului chiar dacă, în ciuda invitării acestora, părţile nu sunt prezente.

SusSus

b) În ce cauze poate instanţa să respingă o cerere a unei părţi de a strânge probe?

Cererea unei părţi de a strânge probe este respinsă dacă instanţa consideră acest lucru ca fiind irelevant (secţiunea 275 din Codul de procedură civilă) sau dacă cererea este prezentată cu scopul tergiversării procedurilor (secţiunile 275 şi 278 din Codul de procedură civilă). Este posibilă, de asemenea, stabilirea unui termen limită în ceea ce priveşte obţinerea de probe dacă acest lucru poate duce la tergiversarea procedurilor (secţiunea 279 din Codul de procedură civilă); odată cu expirarea termenului limită, cererea de strângere de probe poate fi respinsă. Aceasta poate fi, de asemenea, respinsă dacă strângerea de probe nu este necesară deoarece instanţa a fost deja convinsă, dacă faptul nu necesită probarea acestuia sau dacă strângerea de probe este interzisă. În cazul în care strângerea de probe implică cheltuieli (de exemplu pentru expertiză), partea solicitantă trebuie să plătească în avans. Dacă acest serviciu nu este plătit pe parcursul unui termen limită stabilit, proba ar putea fi obţinută ulterior doar dacă acest lucru nu are drept consecinţă tergiversarea procedurilor.

5.

a) Care sunt tipuri de mijloace de probă existente?

Codul austriac de procedură civilă prevede cinci tipuri „clasice” de mijloace de probă: proba prin înscrisuri (secţiunile 292 - 319), proba prin declaraţiile martorilor (secţiunile 320 - 350), expertiza (secţiunile 351 - 367), investigaţia judiciară (secţiunile 368 - 370) şi examinarea părţilor (secţiunile 371 - 383). În principiu, orice sursă de informare poate fi admisă ca mijloc de probă şi va fi încadrată într-unul dintre tipurile de mijloace de probă menţionate mai sus în funcţie de forma pe care o ia aceasta.

SusSus

b) Care sunt metodele de strângere a probelor de la martori şi diferă acestea de mijloacele folosite pentru a strânge probe de la experţi? Care sunt regulile în legătură cu prezentarea de probe scrise şi de rapoarte/avize ale experţilor?

Martorii sunt audiaţi individual, în absenţa martorilor care urmează a fi audiaţi ulterior. Acest lucru previne influenţarea reciprocă a mărturiilor. Dacă mărturiile acestora sunt contradictorii, aceştia pot fi examinaţi în acelaşi timp. Examinarea martorilor începe cu un interogatoriu de natură informativă menit să determine dacă martorul are sau nu dreptul să depună mărturie, dacă există sau nu motive pentru a-i respinge mărturia sau dacă există sau nu factori care îl împiedică pe acesta să depună jurământul. După ce li s-a amintit martorilor obligaţia acestora de a spune adevărul şi consecinţele mărturiei mincinoase în conformitate cu dreptul penal, examinarea propriu-zisă începe cu invitarea martorului să îşi prezinte datele personale proprii. Martorul este apoi interogat cu privire la cazul propriu-zis. Părţile pot participa la audierea martorilor şi, cu aprobarea instanţei, pot adresa întrebări martorilor. Judecătorul poate respinge întrebările inadecvate. În principiu, martorii trebuie audiaţi în faţa instanţei de judecată. În anumite condiţii, este totuşi posibilă audierea martorilor prin intermediul căilor de asistenţă juridică reciprocă.

Se consideră că un expert „asistă” instanţa. În timp ce un martor depune mărturie în ceea ce priveşte faptele, expertul furnizează judecătorului cunoştinţe pe care acesta nu le deţine. Proba prin expertiză trebuie, în principiu, să fie obţinută în faţa instanţei de judecată. Un expert poate fi, de asemenea, invitat fără restricţie la iniţiativa judecătorului. Expertul trebuie să prezinte concluziile sale şi un raport. Un raport oral trebuie prezentat în timpul audierii orale. Rapoartele scrise trebuie explicate de către expert în timpul audierii dacă acest lucru este cerut de către părţi. Concluziile şi raportul trebuie confirmate. Rapoartele private nu sunt considerate rapoarte ale experţilor în sensul acestui concept din Codul de procedură civilă. Acestea au statut de documente private.

SusSus

O procedură exclusiv în scris nu este permisă conform legislaţiei austriece. Cu toate acestea, din moment ce tipurile de mijloace de probă nu sunt limitate în niciun fel, există posibilitatea ca un martor să depună mărturie în scris. O astfel de probă trebuie însă considerată o probă scrisă şi este supusă evaluării libere a instanţei. Dacă instanţa consideră necesar, martorii trebuie să se prezinte în faţa instanţei în cazul în care niciuna dintre părţi nu se opune depunerii mărturiilor acestora.

c) Unele mijloace de probă au mai multă forţă decât altele?

Principiul „aprecierii libere a probelor” este garantat de Codul de procedură civilă (secţiunea 272). Aprecierea probelor reprezintă examinarea de către judecător a rezultatului probelor strânse. În realizarea aprecierii sale, judecătorul nu este constrâns de nicio lege privind probele ci trebuie să judece în conformitate cu propriile convingeri asupra corectitudinii probelor. Nu există o ierarhie aplicabilă tipurilor de mijloace de probă. Înscrisurile sunt considerate probe scrise în afară de cazul în care este vorba de un raport al unui expert. Documentele publice austriece sunt presupuse a fi autentice, adică se presupune că aparţin într-adevăr emitentului indicat. De asemenea, acurateţea acestora este pe deplin presupusă în scopul prezentării acestora ca mijloc de probă. Cu condiţia ca acestea să fie semnate, documentele private sunt, de asemenea, pe deplin acceptate ca probă a faptului că afirmaţiile din cadrul acestora sunt atribuite semnatarului. Acurateţea acestora este întotdeauna supusă aprecierii libere a probelor.

SusSus

d) Există mijloace de probă obligatorii pentru dovedirea anumitor fapte?

Codul austriac de procedură civilă nu cere considerarea anumitor tipuri de mijloace de probă în anumite cauze. Valoarea pretenţiei nu influenţează alegerea tipului de mijloace de probă.

6.

a) Martorii sunt obligaţi prin lege să depună mărturie?

Martorii sunt obligaţi să se prezinte înaintea instanţei, să depună mărturie şi, dacă se solicită acest lucru, să depună un jurământ. Dacă un martor chemat legal nu se prezintă la audierea orală fără a avea motive întemeiate, instanţa trebuie, în primul rând, să aplice o amendă administrativă şi, dacă martorul nu se prezintă nici a doua oară, aceasta trebuie să emită un mandant de aducere. Dacă martorul refuză să depună mărturie fără să precizeze motivele sau din motive neîntemeiate, acesta poate fi obligat să depună mărturie. Mărturia mincinoasă depusă de un martor are drept consecinţe iniţierea de proceduri penale împotriva acestuia.

b) În ce situaţii pot martorii să refuze să depună mărturie?

În cazul în care există motive pentru a refuza depunerea mărturiei (secţiunea 321 din Codul de procedură penală), martorul are dreptul să refuze să răspundă la o întrebare sau la întrebări personale. Nu există un drept deplin de a refuza depunerea mărturiei. Astfel de motive sunt izbucnirea unui scandal sau riscul urmăririi penale a martorului sau a unui apropiat al acestuia, un dezavantaj financiar direct pentru aceleaşi persoane, dreptul recunoscut de stat de a nu spune nimic, posibila dezvăluire de secrete artistice sau profesionale şi utilizarea unui drept de vot care a fost declarat secret prin lege. Instanţa trebuie să informeze martorul cu privire la aceste motive înainte de audierea acestuia. Dacă martorul doreşte să se folosească de posibilitatea de a refuza să depună mărturie, acesta trebuie să precizeze motivele pentru care doreşte să facă acest lucru.

SusSus

c) Se poate ca o persoană care refuză să depună mărturie să fie sancţionată sau forţată să facă acest lucru?

Instanţa decide dacă refuzul unui martor de a depune mărturie este sau nu legal. Dacă martorul refuză să depună mărturie fără să precizeze motivele sau din motive considerate nejustificate de către instanţă, acesta poate fi obligat să depună mărturie (secţiunea 345 din Codul de executare). Acest lucru poate fi realizat prin intermediul aplicării de amenzi sau, într-o măsură limitată, prin detenţie. Martorul este, de asemenea, răspunzător faţă de părţile implicate pentru orice prejudiciu cauzat ca urmare a unui refuz nejustificat de a depune mărturie.

d) Există persoane care nu pot depune mărturie?

Nu pot fi obţinute mărturii de la persoane care nu au fost sau care nu sunt martore la faptele care trebuie probate sau care sunt incapabile să comunice faptele la care au fost martore, şi anume persoanele care prezintă o incapacitate fizică „absolută” care le împiedică să depună mărturie (secţiunea 320 Z 1 din Codul de procedură civilă). În cazul persoanelor cu handicap mintal, al minorilor etc. se decide de la caz la caz dacă acestea sunt sau nu incapabile să depună mărturie. Există, de asemenea, trei cazuri de incapacitate „relativă” de a depune mărturie (secţiunea 320 Z 2 - 4 pf din Codul de procedură civilă): membrii clerului în ceea ce priveşte informaţiile încredinţate acestora în timpul spovedaniei sau în alte contexte acoperite de secretul profesional, demnitarii în contextul păstrării secretului profesional cu condiţia ca aceştia să nu fi fost eliberaţi de această obligaţie şi mediatorii în ceea ce priveşte informaţiile încredinţate acestora sau la care s-ar constitui, în caz contrar, parte în anumite proceduri.

SusSus

7. Care este rolul judecătorului şi al părţilor în audierea unui martor? În ce condiţii poate fi un martor audiat folosind tehnologia de ultimă oră, precum televiziunea sau videoconferinţa?

Instanţa trebuie să le adreseze martorilor întrebările adecvate privind faptele care trebuie probate prin intermediul mărturiilor acestora şi privind circumstanţele pe care se bazează informaţiile acestora. Părţile pot participa la audierea martorilor şi, cu consimţământul instanţei, le pot adresa întrebări în vederea clarificării şi completării mărturiilor acestora. Judecătorul poate respinge întrebările neadecvate. Mărturia martorului trebuie să fie înregistrată în ceea ce priveşte conţinutul esenţial sau, dacă este necesar, cuvânt cu cuvânt (a se vedea punctul 5 litera (b)). Aparatele de înregistrare video şi audio şi datele înregistrate pe acestea sunt considerate ca, de obicei, obiecte de investigaţie. Proba prin investigaţie reprezintă rezultatul percepţiei senzoriale directe a caracteristicilor sau condiţiilor lucrurilor de către instanţă. Având în vedere principiul observării directe materiale în procesul strângerii de probe, o astfel de probă este admisibilă numai în cazul în care o probă directă, de exemplu un martor, nu este disponibilă. Audierea martorilor prin intermediul tehnologiei video este posibilă, în principiu, dar nu există norme speciale în această privinţă. Se analizează, în prezent, crearea unui cadru pentru audierile prin intermediul tehnologiei video.

III. Evaluarea probelor

8. Când probele nu au fost obţinute legal de câtre una dintre părţi, există restricţii pentru instanţă în a lua în considerare aceste probe în formularea hotărârii?

Dacă una dintre părţi încalcă o obligaţie contractuală, o dispoziţie de drept privat sau principiile morale general acceptate pentru a obţine o probă, instanţa poate accepta şi evalua proba, dar partea în cauză va rămâne, cu toate acestea, pasibilă să plătească despăgubiri. Dacă, pentru a obţine o probă, o parte încalcă o dispoziţie de drept penal care protejează drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute în constituţie (de exemplu vătămare corporală, răpire, constrângerea unui martor să depună mărturie), proba astfel obţinută este inadmisibilă şi nu este acceptată de instanţă. Dacă există dubii referitoare la comiterea sau nu a unei fapte de natură penală, instanţa poate întrerupe procedurile civile până la pronunţarea unei hotărâri finale în procedurile penale. Dacă fapta penală comisă pentru a obţine proba nu încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute în constituţie, partea în cauză este considerată răspunzătoare penal dar proba este admisibilă. Doar probele obţinute ilegal care au încălcat obligaţia instanţei de a stabili adevărul şi care subminează astfel garantarea adevărului şi a acurateţei hotărârii sunt inadmisibile.

9. În calitate de parte într-o cauză, propria mea declaraţie va conta ca probă?

Examinarea părţilor constituie, de asemenea, probe. Ca şi martorii, părţile, de asemenea, au obligaţia de a se prezenta, de a depune mărturie şi de a depune un jurământ. Cu toate acestea, ele nu pot fi obligate să se prezinte înaintea instanţei sau să depună mărturie. Orice neprezentare nejustificată a unei părţi la proceduri sau pentru a depune mărturie trebuie judecată de către instanţă prin evaluarea atentă a tuturor circumstanţelor. Doar în procedurile de dreptul familiei este posibilă folosirea forţei pentru a asigura prezenţa părţilor înaintea instanţei. Nerespectarea obligaţiei de a spune adevărul de către una dintre părţi – spre deosebire de martori – nu reprezintă o infracţiune penală în afară de cazul în care se dau declaraţii false sub jurământ. Examinarea părţilor poate fi ordonată de către judecător din iniţiativă proprie.

Informaţii suplimentare

Legislaţia austriacă poate fi consultată în sistemul de informaţii juridice al Republicii Austria (http://www.ris.bka.gv.at/ Deutsch - English). Informaţii suplimentare privind legislaţia austriacă pot fi găsite pe site-ul Ministerului Justiţiei din Austria (http://www.bmj.gv.at/ Deutsch - English - français).

« Strângerea probelor şi mijloace de probă - Informaţii generale | Austria - Informaţii generale »

SusSus

Ultima actualizare: 30-11-2007

 
  • Drept comunitar
  • Drept internaţional

  • Belgia
  • Bulgaria
  • Republica Cehă
  • Danemarca
  • Germania
  • Estonia
  • Irlanda
  • Grecia
  • Spania
  • Franţa
  • Italia
  • Cipru
  • Letonia
  • Lituania
  • Luxemburg
  • Ungaria
  • Malta
  • Ţările de Jos
  • Austria
  • Polonia
  • Portugalia
  • România
  • Slovenia
  • Slovacia
  • Finlanda
  • Suedia
  • Regatul Unit