comisia europeană > RJE > Executarea sentinţelor > Italia

Ultima actualizare: 15-11-2007
Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Executarea sentinţelor - Italia

EJN logo

Această pagină nu mai este de actualitate. Versiunea lingvistică originală a fost actualizată şi transferată pe portalul european e-justiţie.


 

TABLE OF CONTENTS

1. Ce înseamnă executare silită în materie civilă şi comercială? 1.
1.1. Lista cu modalităţile de executare silită prin care se solicită debitorului să se conformeze, să se abţină sau să plătească o sumă de bani. 1.1.
2. Care sunt condiţiile în care poate fi emis un titlu executoriu sau o hotărâre executorie? 2.
2.1. Procedura 2.1.
2.1.1. Sunt executorii atât hotărârile judecătoreşti, cât şi cele fără caracter judecătoresc? 2.1.1.
2.1.2. Este necesară solicitarea unei hotărâri care să autorizeze executare silită? 2.1.2.
2.1.3. Care este instanţa competentă să investească o hotărâre cu titlu executoriu? 2.1.3.
2.1.4. Norme privind statutul, rolurile, responsabilităţile şi competenţa executorilor judecătoreşti. 2.1.4.
2.1.5. Asistenţa din partea unui avocat sau a altui reprezentant al unei profesii juridice 2.1.5.
2.1.6. Cuantumul costurilor pentru fiecare tip de executare silită 2.1.6.
2.2. Care sunt circumstanţele care autorizează instanţa să investească cu formulă executorie o hotărâre? Pentru ce fel de datorii şi pentru ce fel de debitori? 2.2.
3. Obiectul şi natura măsurilor de executare silită 3.
3.1. Ce categorii de bunuri pot face obiectul executării silite? 3.1.
3.2. Care sunt efectele măsurilor de executare silită? 3.2.
3.2.1. Care sunt efectele executării silite asupra debitorilor care nu se conformează? Pot aceştia să dispună în continuare de proprietatea lor? Li se pot aplica sancţiuni? 3.2.1.
3.2.2. Care sunt efectele faţă de terţi? Ce obligaţii are banca în ceea ce priveşte furnizarea informaţiilor solicitate şi obligaţiile impuse asupra sumelor depozitate? Care sunt sancţiunile pentru nerespectarea obligaţiilor impuse? 3.2.2.
3.3. Care este valabilitatea măsurilor de acest fel impuse debitorului unei creanţe executorii? Este durata acestora limitată de lege sau de instanţă? 3.3.
4. Există posibilitatea de a ataca hotărârea care stabileşte o măsură de acest fel? 4.
4.1. Cine poate contesta această hotărâre? 4.1.
4.2. Care este instanţa competentă în astfel de cazuri? 4.2.
4.3. Când expiră termenul pentru a ataca hotărârea? 4.3.
4.4. Care este efectul unei astfel de căi de atac? 4.4.

 

1. Ce înseamnă executare silită în materie civilă şi comercială?

Executarea silită permite unui creditor (persoană fizică sau societate comercială) să obţină ceea ce i se datorează de către o altă persoană ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti (sau a unor acte specifice asimilate de lege hotărârilor judecătoreşti).

Prin urmare, executare silită este o procedură reglementată de lege în diferite moduri, în funcţie de natura cererii, şi anume de ceea ce se datorează persoanei care invocă procedura de executare silită împotriva debitorului (diferitele modalităţi de executare sunt evidenţiate în secţiunea 1.1). Procedurile de executare silită implică, prin natura lor, instituţii publice aflate în subordinea unei instanţe căreia părţile în cauză i se adresează pentru a asigura respectarea regulilor de procedură prevăzute de lege.

1.1. Lista cu modalităţile de executare silită prin care se solicită debitorului să se conformeze, să se abţină sau să plătească o sumă de bani.

În funcţie de conţinutul măsurilor (hotărâri ale instanţei sau alte măsuri care au aceeaşi putere ca şi hotărârile în ceea ce priveşte executarea), există diferite modalităţi de executare silită, care trebuie puse în aplicare pentru a executa cererea creditorului. Procedurile de executare silită au următoarele forme:

  1. Modalitatea cea mai comună este procedura prin care se urmăreşte obţinerea de către creditorul dreptului de executare a unei sume de bani sau a unui bun. Această procedură se aplică în cazurile în care, în baza unei hotărâri judecătoreşti sau a unei măsuri echivalente, creditorul are dreptul la o sumă de bani. Procedura are două faze: prima, instituirea sechestrului asupra bunurilor aparţinând debitorului în cauză (sume de bani sau alte bunuri, cu anumite restricţii - a se vedea secţiunea 3.1) şi încredinţarea ulterioară către creditor a banilor (atunci când banii sunt sechestraţi), a bunului sau a banilor obţinuţi în urma vânzării la licitaţie a bunurilor în cadrul procedurii de executare silită (pentru convertirea bunurilor în bani), după caz. Această procedură, cunoscută sub numele de „executare silită”, este guvernată de reguli diferite, în funcţie de natura bunului, dacă acesta este imobil („executare silită a bunurilor imobile”) sau mobil („executare silită a bunurilor mobile”).
  2. Procedura de executare silită menţionată în subsecţiunea (a) include o procedură prin care creditorul poate obţine bunuri materiale care aparţin debitorului şi care la data executării silite se află în posesia altei persoane (un terţ care nu are nicio legătură cu litigiul) sau o cerere a debitorului împotriva unui terţ. Această procedură permite creditorului să obţină ceea ce i se datorează, în primul caz, prin executarea bunului (care este proprietatea debitorului, dar se află în posesia unui terţ), în cel de-al doilea caz, prin intermediul procedurilor care implică terţul şi au ca rezultat substituirea debitorului de către creditor în raporturile cu terţul care trebuie să îşi execute obligaţiile faţă de creditor şi nu faţă de debitor. Acest tip de executare silită poate fi explicat prin faptul că creanţele constituie o sursă de îmbogăţire şi avantaje, şi anume sunt incluse în definiţia (legală) a patrimoniului persoanei. Creanţele terţilor sunt scăzute din patrimoniul debitorului şi transferate în patrimoniul creditorului. Procedura este cunoscută sub numele de „executare prin intermediul terţilor”.
  3. A doua formă este menită să restituie creditorului obiectele pe care debitorul trebuie să le înapoieze (de exemplu, proprietatea închiriată după expirarea contractului de închiriere) sau să transfere bunuri (de exemplu, atunci când debitorul a vândut deja un bun creditorului dar nu l-a predat). Această procedură, care poate fi aplicată bunurilor mobile sau imobile, diferă faţă de procedura descrisă în subsecţiunea (a) prin faptul că proprietatea nu este transferată de la debitor la creditor (executare silită); procedura doar înapoiază creditorului bunurile pe care acesta/aceasta le deţine de drept. Procedura este cunoscută sub numele de „obligaţie de transfer”.
  4. Al treilea tip de executare silită este folosit atunci când deţinătorul dreptului de executare este îndreptăţit la o anumită conduită din partea debitorului şi nu la un bun. În acest caz, debitorul trebuie, fie în baza unor prevederi contractuale, ori prin efectul legii, să facă un anumit lucru (de exemplu, să execute o lucrare pe proprietatea pe care el/ea o deţine) sau să nu facă un anumit lucru (de exemplu, să nu execute pe o proprietate o lucrare prin care ar încălca drepturile proprietarului vecin). În aceste situaţii, procedura de executare silită permite deţinătorului dreptului de executare să obţină executarea acestor acţiuni de către alte persoane pe cheltuiala debitorului care nu şi-a îndeplinit obligaţiile (de a face) sau să obţină distrugerea lucrării realizate ilegal de debitor (atunci când obligaţia este de a nu face). Această procedură este cunoscută sub numele de „executare silită a obligaţiei de a face sau de a nu face”.

2. Care sunt condiţiile în care poate fi emis un titlu executoriu sau o hotărâre executorie?

2.1. Procedura
2.1.1. Sunt executorii atât hotărârile judecătoreşti, cât şi cele fără caracter judecătoresc?

Pe baza unui principiu de la care nu există excepţii, înainte ca hotărârile să devină executorii, trebuie îndeplinite două condiţii, o condiţie de formă şi una de fond. Condiţia de formă constă în existenţa unei hotărâri executorii, şi anume un act sau hotărâre judecătorească care trebuie, conform legii, învestită cu formulă executorie. Condiţia de fond se referă la conţinutul hotărârii care, prin lege, trebuie să aibă legătură cu o cerere care este „certă, lichidă şi exigibilă”. Nevoia de certitudine este evidentă, pentru că executarea silită nu poate avea loc atunci când nu se ştie cu siguranţă dacă datoria există sau în ce constă aceasta. Necesitatea ca datoria să fie lichidă şi exigibilă este o cerinţă prealabilă în vederea executării, deoarece un ordin conţinut într-o hotărâre judecătorească nu poate fi îndeplinit dacă nu există o modalitate practică de executare a acestuia (suma de bani pe care debitorul o datorează creditorului, natura bunului care trebuie predat, conduita cerută etc., a se vedea 1.1 de mai sus) sau dacă datoria determinată nu este scadentă pentru că mai trebuia îndeplinită o condiţie legală. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, dar procedura de executare silită a fost iniţiată, procesul poate fi controlat de instanţă (a se vedea secţiunea 4).

SusSus

Hotărârea (şi anume instrumentul juridic emis în conformitate cu dispoziţiile legale) prin care se încuviinţează executarea silită poate fi sau nu de natură judecătorească.

Hotărârile judecătoreşti cuprind toate hotărârile şi măsurile adoptate de o instanţă în legătură cu procedurile judiciare care trebuie puse în aplicare, în virtutea legii:.

  1. hotărârile definitive (de a face o plată, de a preda un bun sau de a adopta o anumită conduită) care nu pot fi revizuite de o instanţă superioară sau hotărârile cu caracter executoriu temporar (în general, toate hotărârile pronunţate în primă instanţă sunt executorii cu excepţia cazului în care instanţa de apel a suspendat executarea);
  2. ordinele pentru plata unor sume de bani ca urmare a reglării de conturi;
  3. ordinele emise în timpul acţiunilor pentru plata sumelor care nu sunt contestate de părţile în cauză;
  4. ordinele provizorii de executare prin care judecătorul care instrumentează cazul dispune plata sumei de bani sau transferul bunurilor pe baza unor probe specifice;
  5. rapoartele de conciliere care rezolvă litigiile de muncă;
  6. hotărâri interlocutorii pentru plata sumelor de bani sau pentru transferul de bunuri mobile, emise de instanţă pe baza unor documente specifice (care demonstrează, de drept, certitudinea datoriei) care devin executorii sau care sunt declarate executorii temporar;
  7. înştiinţările de a părăsi locul la expirarea unui contract de închiriere sau în cazul în care plata chiriei este întârziată, dacă aceste înştiinţări sunt reţinute de instanţă;
  8. sentinţele arbitrale care devin executorii (şi anume hotărârile pronunţate de arbitri, organisme care nu fac parte din sistemul juridic, având persoane care sunt chemate să soluţioneze un litigiu prin obţinerea unui acord între părţi);
  9. ordinele emise angajatorilor pentru plata unor sume de bani angajaţilor concediaţi ilegal.

Hotărârile fără caracter judecătoresc constau în documente, întocmite în afara instanţei, care acordă un drept persoanelor care îşi probează pretenţiile şi care, conform legii, au o „putere” specială datorită naturii lor şi regulilor care guvernează utilizarea lor în raporturile juridice, în special în ceea ce priveşte viteza schimburilor. Din punct de vedere al procedurilor de punere în executare, acestea sunt considerate acte echivalente sentinţelor instanţei sau altor măsuri de executare adoptate de instanţă. În principal, este vorba despre cambii şi tipuri de credit care au caracter executoriu, în mod expres, conform legii (bilete la ordin, cecuri bancare şi titluri emise de anumite bănci), solicitările de plată a impozitelor cărora autorităţile fiscale le atribuie putere executorie, acte contractuale primite de un notar public şi care exprimă voinţa sau obligaţia părţilor de a plăti o sumă de bani (dar nu şi obligaţii de a face sau a nu face) şi, ca urmare a reformei din 2006, părţi din actele private autentificate privind obligaţiile de plată.

SusSus

2.1.2. Este necesară solicitarea unei hotărâri care să autorizeze executare silită?

Nu este necesară obţinerea acordului instanţei judecătoreşti pentru a iniţia procedurile de executare silită, din moment ce natura cererii a fost stabilită de hotărâre sau de act (a se vedea 2.1.1). Este suficient ca grefa instanţei competente să decidă asupra e executării silite să verifice dacă cererea este corectă din punct de vedere formal şi să aplice „formula executorie”, respectiv o formulă stabilită prin lege, care solicită instituţiilor publice să acţioneze conform domeniului lor de competenţă (autorităţi judiciare şi organisme de executare care, atunci când este necesar, sunt solicitate să acorde asistenţă). În acest scop, formula trebuie să aibă forma cerută de lege şi să poarte ştampila grefei. Aceleaşi reguli se aplică şi altor acte primite de către un notar public (a se vedea mai sus, 2.1.1).

2.1.3. Care este instanţa competentă să investească o hotărâre cu titlu executoriu?

Instanţa competentă în materie este tribunalul de primă instanţă cu competenţă generală. Judecătorilor de pace, cărora li se solicită să soluţioneze cazuri sociale comune care nu au ca obiect o valoare economică importantă, nu li se permite prin lege să învestească hotărârile cu formulă executorie. Odată stabilită competenţa materială, trebuie stabilită competenţa teritorială. Atunci când executarea silită implică bunuri mobile sau imobile [a se vedea 1.1, subsecţiunile (a) şi (c)], competenţa aparţine instanţei în raza căreia sunt situate bunurile; atunci când executarea silită se referă la cereri care implică un terţ [a se vedea 1.1, subsecţiunea (b)], competenţa aparţine instanţei în raza căreia terţul îşi are domiciliul; atunci când executarea silită implică obligaţii de a face sau de a nu face [a se vedea 1.1, subsecţiunea (d)], competenţa aparţine instanţei în raza căreia trebuie îndeplinită obligaţia. Competenţa în materie, aşa cum este reglementată de lege, nu poate fi modificată prin acordul părţilor pentru că se referă la distribuirea cauzelor în cadrul sistemului judiciar şi, prin urmare, hotărârile urmăresc interesul general. Totuşi, regulile privind competenţa teritorială nu au aceeaşi putere, din moment ce au fost stabilite în interesul părţilor implicate în acţiune, care pot, cu anumite excepţii, să ajungă la un acord diferit.

SusSus

2.1.4. Norme privind statutul, rolurile, responsabilităţile şi competenţa executorilor judecătoreşti.

Executarea silită este încredinţată executorilor judecătoreşti, funcţionari publici care sunt membri ai administraţiei judiciare. Executorii judecătoreşti adoptă măsurile necesare pentru punerea în executare a hotărârii, cu sprijinul, atunci când este necesar, altor persoane, cum ar fi experţii, care determină valoarea bunurilor, custozii sau administratorii bunurilor care trebuie păstrate în custodie sau trebuie administrate. Reformele recente din domeniul procedurii de executare silită privind bunurile imobile permit instanţei să încredinţeze notarilor publici operaţiunile legate de vânzarea acestor bunuri. Cu toate acestea, orice acţiune încredinţată executorilor judecătoreşti poate fi controlată şi coordonată de instanţă. Aşadar, ori de câte ori apar probleme sau conflicte, executorii judecătoreşti, notarii publici sau părţile informează instanţa care coordonează executarea, care apoi convoacă părţile şi emite instrucţiunile corespunzătoare.

2.1.5. Asistenţa din partea unui avocat sau a altui reprezentant al unei profesii juridice

Procedura de executare silită are aceeaşi structură ca şi procedura de judecată deoarece acestea sunt decise de o instanţă. Acestea se desfăşoară pe baza actelor emise sau autorizate de instanţa care a audiat părţile în cadrul procedurilor contradictorii şi pot da naştere la adevărate procese (a se vedea secţiunea 4). Prin urmare, având în vedere această trăsătură, apărarea este întotdeauna solicitată în cadrul procedurilor de executare.

SusSus

2.1.6. Cuantumul costurilor pentru fiecare tip de executare silită

Nu sunt prevăzute sume fixe pentru diferitele tipuri de executare. Costurile aferente procedurii pot varia în funcţie de complexitatea acţiunii întreprinse (poate fi necesară evaluarea bunurilor, numirea unor administratori sau custozi, care au dreptul să primească o remuneraţie, publicarea licitaţiilor în ziare sau pe internet şi aşa mai departe). Ca regulă generală, creditorul care solicită executarea silită plăteşte în avans aceste costuri, care ulterior sunt suportate de persoana împotriva căreia s-a învestit cu formulă executorie hotărârea. În ceea ce priveşte taxele legale, onorariile profesionale (care, prin lege, trebuie plătite) se bazează pe reguli extrem de precise şi prevăd sumele minime şi maxime care trebuie plătite apărării, în funcţie de tipul şi valoarea cazului.

2.2. Care sunt circumstanţele care autorizează instanţa să investească cu formulă executorie o hotărâre? Pentru ce fel de datorii şi pentru ce fel de debitori?

Condiţiile de formă şi fond care guvernează executarea şi clasificarea ordinelor de executare sunt evidenţiate mai sus (a se vedea întrebarea 2.1.1). Conform legislaţiei italiene, trebuie îndeplinită o condiţie suplimentară care nu se referă practic la procedura de executare, dar o precede. Înainte de a iniţia procedura, creditorul trebuie să trimită debitorului un document, cunoscut sub numele de „precetto” (citaţie), prin care el/ea îi cere debitorului să îşi îndeplinească de bună voie obligaţia care îi revine în baza deciziei (hotărâre etc.), stabileşte o dată şi face cunoscut debitorului că neconformarea va avea ca rezultat executarea silită a deciziei. Scopul este acela de a acorda debitorului un termen limită până la care să se conformeze de bună voie, evitând astfel executare silită a hotărârii, stabilind în acelaşi timp pentru creditor un termen (nouăzeci de zile) până la care trebuie iniţiată executarea silită.

SusSus

3. Obiectul şi natura măsurilor de executare silită

3.1. Ce categorii de bunuri pot face obiectul executării silite?

În principiu, pot face obiectul executării silite toate bunurile mobile şi imobile şi toate titlurile executorii ale creditorilor, deoarece acestea includ garanţia reală a creditorului. Totuşi, legislaţia prevede în mod expres un număr mare de excepţii care ţin cont de natura sau destinaţia bunurilor. Conform jurisprudenţei tradiţionale, anumite categorii de bunuri foarte personale nu pot fi supuse executării silite. Acestea includ obiectele de cult, obiectele de care debitorul are nevoie în viaţa sa zilnică (îmbrăcăminte, aparatură electrică, mobila etc.), cu excepţia cazului în care acestea sunt de o valoare considerabilă, precum şi documentele personale (scrisori, manuscrise etc.), cu excepţia cazului în care acestea fac parte dintr-o colecţie. Restricţiile sunt impuse şi din considerente sociale. Cererile de plată ale angajaţilor faţă de angajatorii din sectorul public sau privat pot face obiectul procedurii de executare silită doar în anumite limite, în funcţie de situaţia în cauză (în general o cincime, dar există reguli speciale care guvernează diferite categorii de angajaţi), pentru a permite angajatului/debitorului să îşi acopere costurile de bază ale traiului zilnic. În mod asemănător, ustensilele, obiectele şi cărţile care sunt esenţiale pentru ca debitorul să îşi poată exercita profesia, pot face obiectul executării silite decât în anumite limite strict determinate. Anumite cereri nu pot face obiectul procedurii de executare silită, ca de exemplu sumele de bani plătite persoanelor nevoiaşe sau invalide, pensiile de întreţinere, şi anume sumele plătite de un membru al familiei către un alt membru al familiei (de către părinţi copiilor, de către un soţ celuilalt soţ etc.), în cazul în care persoana este într-o situaţie precară şi îi lipsesc mijloacele financiare. Există limitări suplimentare, stabilite în baza unor reguli specifice, pentru a se asigura acoperirea anumitor nevoi, considerate a avea întâietate faţă de interesul creditorului. Cele mai relevante sunt situaţiile care implică executare silită atunci când debitorul este un organ al administraţiei publice: în astfel de situaţii regulile speciale impun ca 1) în anumite cazuri executarea nu poate fi iniţiată înainte de trecerea unei anumite perioade de timp care să permită administraţiei să îşi încheie procedurile contabile cerute de lege instituţiilor publice, 2) anumite fonduri publice destinate a acoperi nevoi sociale prioritare (de exemplu, fonduri pentru măsuri anti-drog) nu pot face, în niciun caz, obiectul procedurii de executare silită. În final, există reguli care împiedică executarea silită a anumitor titluri speciale, precum acţiuni sau cote deţinute în cadrul unor societăţi cooperative, pentru a se lua măsuri de siguranţă prin care persoanele străine să nu poată intra în societate prin intermediul executării silite (regulile „aprobării”).

SusSus

3.2. Care sunt efectele măsurilor de executare silită?
3.2.1. Care sunt efectele executării silite asupra debitorilor care nu se conformează? Pot aceştia să dispună în continuare de proprietatea lor? Li se pot aplica sancţiuni?

Procedurile de executare silită au la bază condiţii impuse asupra bunurilor debitorului. Executorii judecătoreşti, aflaţi în posesia unui ordin de punere în executare, urmăresc bunul sau suma de bani la locuinţa debitorului, asupra persoanei acestuia/acesteia sau la terţe persoane. Ei pot avea acces în locuinţă, iar în cazul în care întâmpină rezistenţă din partea debitorului, pot înfrânge această rezistenţă cu sprijinul forţelor de ordine, dacă este necesar. Odată bunul identificat, acesta este sechestrat. Acesta este prima etapă a procedurii de executare silită. Sechestrul este un ordin emis debitorului pentru ca acesta să se abţină, din acel moment, de la orice acţiune asupra bunului care ar putea avea ca rezultat scoaterea bunului de sub urmărire. În cazul bunurilor imobile, sechestrul este înscris în registrul cadastral, ceea ce face ca acesta să fie opozabil terţilor. Ulterior, executorii judecătoreşti predau grefierului instanţei banii, scrisorile de credit şi obiectele preţioase pe care le-au găsit. Orice alte bunuri, în special bunurile imobile, sunt încredinţate unui custode (sau, în anumite condiţii, debitorului, de exemplu, dacă acesta locuieşte pe proprietatea respectivă). În orice caz, instanţa competentă în ceea ce priveşte executarea silită va da instrucţiuni corespunzătoare custodelui sau administratorului bunurilor până când acestea vor fi vândute sau încredinţate creditorului. Aceste instrucţiuni trebuie respectate, iar custodele sau administratorul sunt ţinuţi răspunzători atât în dreptul civil (pentru orice daune), cât şi în dreptul penal, în baza diferitelor prevederi din Codul de procedură penală, dacă bunurile sunt sustrase, distruse sau dacă este se permisă deteriorarea acestora, ca urmare a actelor comise de bunăvoie sau a actelor de neglijenţă.

SusSus

Sechestrul nu este ireversibil. La cererea debitorului, instanţa poate înlocui sechestrul asupra unei sume de bani pusă la dispoziţie de către creditor cu sechestrul asupra bunurilor (sau asupra creanţelor împotriva terţilor). Suma poate fi transferată în rate. În plus, dacă valoarea bunurilor depăşeşte valoarea cererii care urmează a fi executată silit, împreună cu costurile aferente procedurii, instanţa va dispune reducerea sechestrului, excluzând anumite bunuri sau părţi din acestea.

3.2.2. Care sunt efectele faţă de terţi? Ce obligaţii are banca în ceea ce priveşte furnizarea informaţiilor solicitate şi obligaţiile impuse asupra sumelor depozitate? Care sunt sancţiunile pentru nerespectarea obligaţiilor impuse?

Bunurile sunt sechestrate până la îndeplinirea procedurii de executare silită, cu consecinţa că orice acte ulterioare privind bunurile, chiar dacă sunt valabile prin ele însele din punct de vedere formal, nu au efect asupra procedurii de executare silită, care continuă şi se încheie independent de acestea. Aceeaşi răspundere pe care o au custozii şi administratorii (a se vedea mai sus, 3.2.1) revine şi personalului bancar, care nu are voie să furnizeze informaţii despre obligaţiile impuse asupra depozitelor, conturilor curente sau titlurilor de valoare, fără autorizarea prealabilă din partea instanţei executorii.

3.3. Care este valabilitatea măsurilor de acest fel impuse debitorului unei creanţe executorii? Este durata acestora limitată de lege sau de instanţă?

Aşa cum s-a menţionat în răspunsul la întrebarea 3.2.1, procedura de executare împiedică debitorul de a dispune de bunuri (sau restricţionează capacitatea de a dispune de aceste bunuri în limitele impuse de instanţă). Această obligaţie este menită să asigure faptul că cererea creditorului este onorată şi, prin urmare, se aplică până în momentul în care bunurile sunt vândute sau încredinţate creditorului. Odată ce bunurile au fost sechestrate, deţinătorul dreptului de executare silită trebuie să solicite realizarea formalităţilor necesare pentru satisfacerea cererii în cadrul unor termene stabilite. Dacă termenul limită expiră fără nicio solicitare de vânzare sau încredinţare a bunurilor, sechestrul îşi pierde valabilitatea şi procedura este încheiată (se poate iniţia o nouă procedură de executare).

SusSus

4. Există posibilitatea de a ataca hotărârea care stabileşte o măsură de acest fel?

4.1. Cine poate contesta această hotărâre?

Procedurile de executare sunt supuse controlului judecătoresc. O persoană împotriva căreia se cere executarea silită poate ataca în instanţă exercitarea unui astfel de control prin a se opune executării silite. Opunerea poate fi făcută de debitor sau de orice persoană prejudiciată ca urmare a acţiunilor creditorului (de exemplu, atunci când părţile pretind că bunurile supuse executării le aparţin de fapt lor). Opoziţia la executarea silită poate fi exprimată înainte sau în timpul procedurii de executare. Reacţia debitorului şi a terţilor este numită contestaţie la executare, în cazul în care aceştia neagă dreptul de punere în executare a cererii sau de a continua executarea, din motive subiective şi obiective. Căile de atac sunt de asemenea admise, atunci când actele individuale ale procedurii de executare conţin nereguli de formă. În acest caz, instrumentul este cunoscut ca şi contestaţie la actele de executare.

4.2. Care este instanţa competentă în astfel de cazuri?

În primul caz (contestaţia la executare), instanţa competentă în cazurile care au ca obiect sumele în discuţie audiază contestaţia în cadrul unor proceduri ordinare şi independente, iar ulterior deliberează. Contestaţia la actele de executare este depusă la instanţa de executare, care examinează cererile şi pronunţă hotărârea. În ambele cazuri, singura cale de atac permisă împotriva hotărârii este la Curtea de Casaţie (ca urmare a reformei din 2006).

4.3. Când expiră termenul pentru a ataca hotărârea?

Contestaţia la executare poate fi făcută anterior sau în timpul procedurii. Prin urmare, nu există un termen specific. Totuşi, există un termen limită natural, şi anume încheierea procedurii de executare. Pe de altă parte, contestaţiile la actele de executare trebuie să aibă loc în termen de cinci zile de la îndeplinirea actului contestat.

4.4. Care este efectul unei astfel de căi de atac?

Atunci când există motive serioase pentru a proceda astfel, instanţa suspendă executarea silită şi dispune măsurile necesare pentru a preveni prejudiciile nedatorate. Dacă procedura de executare a atins stadiul în care fondurile sunt distribuite, atunci suspendarea este obligatorie.

« Executarea sentinţelor - Informaţii generale | Italia - Informaţii generale »

SusSus

Ultima actualizare: 15-11-2007

 
  • Drept comunitar
  • Drept internaţional

  • Belgia
  • Bulgaria
  • Republica Cehă
  • Danemarca
  • Germania
  • Estonia
  • Irlanda
  • Grecia
  • Spania
  • Franţa
  • Italia
  • Cipru
  • Letonia
  • Lituania
  • Luxemburg
  • Ungaria
  • Malta
  • Ţările de Jos
  • Austria
  • Polonia
  • Portugalia
  • România
  • Slovenia
  • Slovacia
  • Finlanda
  • Suedia
  • Regatul Unit