comisia europeană > RJE > Divorţul > Italia

Ultima actualizare: 15-11-2007
Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Divorţul - Italia

EJN logo

Această pagină nu mai este de actualitate. Versiunea lingvistică originală a fost actualizată şi transferată pe portalul european e-justiţie.


 

TABLE OF CONTENTS

1. Care sunt condiţiile pentru obţinerea unui divorţ? 1.
2. Care sunt motivele de divorţ? 2.
3. Care sunt consecinţele divorţului cu privire la: 3.
a) relaţiile personale dintre soţi? a)
b) împărţirea proprietăţii soţilor? b)
c) copiii minori ai soţilor? c)
d) obligaţia de a plăti drepturi de întreţinere celuilalt soţ? d)
4. Ce înseamnă, în practică, termenul juridic „separare legală”? 4.
5. Care sunt condiţiile pentru separarea legală? 5.
6. Care sunt efectele juridice ale separării legale? 6.
7. Ce înseamnă, în practică, termenul „anularea căsătoriei”? 7.
8. Care sunt condiţiile pentru anularea căsătoriei? 8.
9. Care sunt efectele juridice ale anulării căsătoriei? 9.
10. Există mijloace alternative extrajudiciare pentru soluţionarea chestiunilor legate de divorţ, fără recurgerea la instanţă? 10.
11. Cui ar trebui să adresez cererea (acţiunea) mea de divorţ/separare legală/anulare a căsătoriei? Ce formalităţi trebuie respectate şi ce acte ar trebui să ataşez la cererea mea? 11.
12. Pot obţine asistenţă judiciară pentru a acoperi costurile procedurii? 12.
13. Este posibil să atac o hotărâre de divorţ/separare legală/anulare a căsătoriei? 13.
14. Ce ar trebui să fac pentru ca o hotărâre privind divorţul/separarea legală/anularea căsătoriei emisă de o instanţă în alt stat membru să fie recunoscută în Italia? 14.
15. Cărei instanţe ar trebui să mă adresez pentru a ataca recunoaşterea unei hotărâri privind divorţul/separarea legală/anularea căsătoriei emisă de către o instanţă în alt stat membru? Ce procedură se aplică în aceste cazuri? 15.
16. Care este legislaţia aplicabilă într-o acţiune de divorţ între soţi care nu locuiesc în Italia sau care sunt de naţionalităţi diferite? 16.

 

1. Care sunt condiţiile pentru obţinerea unui divorţ?

Legea prevede motivele temeinice de divorţ (a se vedea întrebarea 2), care constituie condiţii necesare dar nu şi suficiente pentru acordarea unui divorţ. În virtutea competenţei sale de apreciere, care poate varia ca întindere, în funcţie de motivele specifice ale divorţului, instanţa trebuie să decidă faptul că mariajul s-a destrămat iremediabil, fapt ce constituie baza comună a tuturor motivelor de divorţ.

Aceste verificări sunt necesare chiar şi în cazurile în care părţile formulează o acţiune comună de divorţ. Acordul soţilor nu constituie în sine un motiv de divorţ (şi, prin urmare, în Italia nu există propriu-zis ceea ce se numeşte divorţ prin acordul ambilor soţi); înainte de a acorda divorţul, instanţa trebuie întotdeauna să stabilească faptele care stau la baza unei cereri de divorţ.

Instanţa va desface căsătoriile încheiate în baza Codului civil sau va exonera cuplul de efectele civile ale căsătoriei, dacă cuplul s-a căsătorit la biserică şi căsătoria a fost înregistrată, conform formalităţilor cerute de lege, în registrul de stare civilă. Prezenţa procurorului este obligatorie.

Sursă: Actul nr. 898 din 1 decembrie 1970, astfel cum a fost modificat de Actul nr. 436 din 1 august 1978 şi Actul nr. 74 din 6 martie 1987.

2. Care sunt motivele de divorţ?

Oricare dintre soţi are dreptul să introducă o acţiune de divorţ:

SusSus

  1. în cazurile în care, după încheierea căsătoriei, celălalt soţ a fost condamnat de o instanţă judecătorească pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave, care ar fi putut fi comisă sau nu înainte de încheierea căsătoriei, (de exemplu,
    1. pentru orice infracţiune pentru care este prevăzută pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii mai mari de15 ani, posibil şi ca urmare a condamnărilor succesive, pentru infracţiuni premeditate, cu excepţia infracţiunilor politice şi a infracţiunilor săvârşite din motive morale sau sociale particulare;
    2. pentru orice infracţiune pentru care este prevăzută pedeapsa privativă de libertate - incest (articolul 564 din Codul penal) sau agresiune sexuală, în temeiul articolelor 609 a (violenţa sexuală), 609 c, 609 d, 609 g (introduse prin Actul nr. 66/1996);
    3. pentru orice infracţiune pentru care este prevăzută pedeapsa privativă de libertate - uciderea copilului (copiilor) soţului sau tentativa de omor săvârşită asupra soţului sau copilului (copiilor) lor;
    4. pentru orice infracţiune pentru care este prevăzută pedeapsa privativă de libertate, atunci când persoana a fost găsită vinovată de două sau mai multe ori de vătămare corporală gravă, neîndeplinirea obligaţiei de acordare a sprijinului familial, abuz asupra familiei, asupra minorilor sau abuz asupra unui incapabil, în dauna soţului sau a copilului (copiilor) lor, cu excepţia cazului în care reclamantul din acţiunea de divorţ a fost condamnat pentru conspiraţie sau când s-a dovedit că soţii locuiesc din nou împreună);
  2. în cazurile în care:
    1. celălalt soţ a fost achitat de pedeapsa pentru infracţiunile de incest sau violenţă sexuală menţionate la punctele 1literele (b) şi (c), atunci când instanţa stabileşte că pârâtul nu este capabil să menţină sau să reconstruiască viaţa în comunitate sau cea de familie;
    2. cuplul s-a separat în mod legal sau de comun acord de cel puţin trei ani de la data înfăţişării în instanţă în cadrul procedurii de separare;
    3. procesul penal privind infracţiunile enumerate la punctele 1literele (b) şi (c) a fost încheiat cu ocazia prescrierii răspunderii penale, dar instanţa pe al cărei rol se află divorţul stabileşte că infracţiunile în sine pot fi încă pedepsite;
    4. procesul penal privind infracţiunea de incest s-a încheiat cu hotărârea că fapta nu este pasibilă de pedeapsă deoarece fapta nu a creat un scandal public;
    5. celălalt soţ, cetăţean străin, a obţinut o anulare sau o desfacere a căsătoriei sau a încheiat o nouă căsătorie în străinătate;
    6. căsătoria nu s-a consumat;
    7. unul dintre soţi şi-a schimbat sexul în mod oficial, caz în care acţiunea de divorţ poate fi introdusă de persoana care şi-a schimbat sexul sau de celălalt soţ.

    În esenţă, cu excepţia cazurilor în materie penală (care, pe lângă condamnările pentru infracţiuni grave, includ şi cazurile în care persoana este achitată pe motiv de discernământ diminuat, prescripţie a răspunderii penale sau a lipsei condiţiei obiective de aplicare a pedepsei în cazul incestului), motivele de divorţ sunt separarea legală, anularea, desfacerea căsătoriei sau încheierea unei noi căsătorii de celălalt soţ în străinătate, neconsumarea căsătoriei sau schimbarea de sex.

    SusSus

3. Care sunt consecinţele divorţului cu privire la:

a) relaţiile personale dintre soţi?

Relaţiile dintre soţi: Acordarea divorţului presupune:

  • în primul rând, încetarea legăturilor conjugale, în urma căreia soţii devin iar celibatari, având dreptul să se recăsătorească. Cu toate acestea, femeia nu are dreptul să se recăsătorească o anumită perioadă de timp, cu excepţia cazurilor prevăzute la articolul 89 din Codul civil;
  • femeia pierde numele de familie pe care îl adăugase numelui ei de familie; cu toate acestea, la cerere, instanţa poate acorda femeii dreptul de a păstra numele de familie al soţului, pe lângă numele ei, atunci când există un interes din partea reclamantului sau a copiilor aflaţi în custodia părinţilor lor.

Nu încetează legăturile de afinitate şi, în particular, nu încetează legăturile de afinitate directă [articolul 87 alineatul (4) din Codul civil]; soţii de naţionalitate străină nu pierd cetăţenia dobândită în urma căsătoriei.

b) împărţirea proprietăţii soţilor?

Împărţirea proprietăţii soţilor: Divorţul duce la încetarea comunităţii legale de bunuri (care include toate bunurile dobândite de soţi împreună sau separat în timpul căsătoriei, cu excepţia bunurilor personale enumerate la articolul 179 din Codul civil) şi a fondului patrimonial. Cu toate acestea, în cazul în care copiii nu au ajuns la vârsta majoratului, comunitatea de bunuri se menţine. Divorţul nu produce efecte asupra dreptului de coproprietate obişnuit (de exemplu, asupra bunurilor dobândite pro quota înaintea căsătoriei sau în timpul căsătoriei, dacă proprietăţile fiecărui soţ sunt separate), coproprietate care poate înceta la cererea unuia dintre soţi.

SusSus

c) copiii minori ai soţilor?

Răspunderea părintească: Instanţa care pronunţă divorţul se pronunţă şi asupra încredinţării copiilor unuia dintre părinţi sau - dacă se consideră că este în interesul copilului - ambilor părinţi împreună sau alternativ; de asemenea, stabileşte reguli privind dreptul de vizită al părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul. Instanţa dispune instrucţiuni cu privire la administrarea bunurilor copilului şi stabileşte contribuţia la întreţinere care va fi plătită de părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul.

În acordarea dreptului de a locui în locuinţa comună a foştilor soţi, este preferat soţul căruia i s-a încredinţat copilul. (pentru detalii suplimentare, a se vedea „Răspunderea părintească - Italia”)

d) obligaţia de a plăti drepturi de întreţinere celuilalt soţ?

Obligaţia de a plăti drepturi de întreţinere: La pronunţarea divorţului, instanţa, ca răspuns la cererea părţii, dispune efectuarea unei plăţi regulate cu titlu de întreţinere către soţul care nu dispune de mijloace de trai suficiente sau care nu le poate procura din motive obiective. Obligaţia de a plăti întreţinere încetează dacă soţul beneficiar se recăsătoreşte. În cazurile în care există acordul ambelor părţi, înţelegerea în ceea ce priveşte divorţul poate consta într-o singură tranzacţie prin care se transferă dreptul de proprietate asupra unui imobil către soţul beneficiar al obligaţiei de întreţinere. (Pentru detalii suplimentare, a se vedea „Stabilirea drepturilor de întreţinere - Italia”)

SusSus

Alte efecte: Soţul care a divorţat şi nu s-a recăsătorit şi care are dreptul la întreţinere are de asemenea dreptul la o parte din orice venituri încasate de celălalt soţ cu titlu de indemnizaţie de concediere. În cazul decesului fostului soţ, soţul supravieţuitor are dreptul să primească orice fel de pensie de urmaş sau să împartă pensia cu orice alt soţ supravieţuitor, precum şi dreptul la moştenire, dacă persoana în cauză nu are posibilitatea de a se întreţine singură. Legea prevede, de asemenea, pentru soţul care beneficiază de întreţinere, posibilitatea de a institui un drept de ipotecă sau de a solicita sechestrul asupra bunurilor soţului obligat la plata drepturilor de întreţinere.

Neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere a soţului sau a copiilor: În temeiul articolului 570 din Codul penal, constituie infracţiune neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere a soţului sau a copilului (copiilor).

4. Ce înseamnă, în practică, termenul juridic „separare legală”?

Separarea legală înseamnă că nu mai există obligaţia legală a soţilor de a trăi împreună. Separarea de facto este lipsită de efecte (cu excepţia situaţiilor intervenite înainte de Actul de reformă nr. 151/1975).

Separarea nu are niciun efect asupra raporturilor dintre soţi, cu excepţia faptului că determină o deteriorare a legăturii dintre aceştia.

Separarea legală poate interveni ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti sau prin acordul ambilor soţi.

Surse: Normele de fond sunt prevăzute de Codul civil (articolul 150 şi urm.; pentru chestiuni privind succesiunea, a se vedea articolele 548 şi 585 din Codul civil).

SusSus

5. Care sunt condiţiile pentru separarea legală?

Separarea legală presupune stabilirea faptelor care fac intolerabilă continuarea vieţii conjugale sau care au un impact grav şi dăunător asupra creşterii copiilor. Cererea de separare poate fi introdusă şi de soţul care este răspunzător de această situaţie.

După introducerea cererii de către una dintre părţi, în cazul în care circumstanţele o cer, instanţa va decide cine se face vinovat de separare (în acest sens, actul de reformă din 1975 a înlocuit prezumţia de vinovăţie, renunţând la principiul de „pedeapsă” bazat pe vinovăţie şi introducând principiul de „remediu” pentru situaţia în care coabitarea a devenit intolerabilă sau ar putea dăuna copiilor minori).

Răspunderea (care poate fi cerută doar prin hotărârea de separare) are importanţă în momentul stabilirii obligaţiilor de întreţinere şi în cazul chestiunilor legate de moştenire. Prezenţa procurorului este obligatorie.

Separarea prin acordul ambilor soţi se bazează pe înţelegerea dintre soţi, dar produce efecte doar după ce a fost recunoscută de instanţa de judecată, care are obligaţia de a verifica dacă acordurile dintre soţi respectă interesele superioare ale familiei. În special, atunci când acordul privind încredinţarea şi întreţinerea copiilor nu este în interesul copiilor, instanţa cheamă din nou părţile şi stabileşte modificările care trebuie făcute. În cazurile în care soluţia nu este adecvată, instanţa poate refuza să acorde recunoaşterea separării. Jurisprudenţa a stabilit că prezenţa procurorului nu este necesară, dacă în cauză nu sunt implicaţi minori.

SusSus

6. Care sunt efectele juridice ale separării legale?

Raporturile personale: separarea legală sau separarea prin acord comun înlătură obligaţia privind orice forme de sprijin care sunt cerute în cazul în care cuplul trăieşte împreună; de asemenea, nu mai există nici prezumţia de paternitate. Femeia nu pierde dreptul de a purta numele de familie al soţului, care a fost adăugat la numele său de familie, dar la cererea acesteia, instanţa poate interzice purtarea acestui nume, dacă acest lucru ar cauza prejudicii grave şi mai poate da dreptul soţiei de a nu purta acest nume, dacă acest lucru ar fi în detrimentul său.

Împărţirea proprietăţii comune a soţilor: Separarea pune capăt proprietăţii comune a soţilor.

Răspunderea părintească: instanţa care se pronunţă în privinţa separării, hotărăşte şi în privinţa încredinţării copiilor şi stabileşte cuantumul obligaţiei de întreţinere care trebuie plătită pentru copil de părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul. În acordarea dreptului de a locui în locuinţa comună, este preferat soţul căruia i s-a încredinţat copilul. (pentru detalii suplimentare a se vedea „Răspunderea părintească - Italia”).

Obligaţia de a plăti drepturi de întreţinere: La cerere, instanţa acordă soţului care nu este vinovat de separare dreptul de a primi întreţinere din partea celuilalt soţ, dacă el/ea nu dispune de mijloace suficiente pentru a se întreţine singur. Soţul aflat în dificultate are în continuare dreptul la plata întreţinerii, şi anume primirea în mod regulat a unei sume necesare subzistenţei, chiar dacă el/ea este vinovat de producerea separării (pentru detalii suplimentare, a se vedea „Stabilirea drepturilor de întreţinere - Italia”).

SusSus

Jurisprudenţa a reţinut faptul că această întreţinere primită în urma separării ar trebui ajustată automat, în acelaşi mod prevăzut expres în cazul întreţinerii în urma divorţului.

Măsurile privind încredinţarea copiilor şi calculul pensiei de întreţinere (pentru soţ şi copii) pot fi modificate. Neîndeplinirea obligaţiei de plată a întreţinerii constituie infracţiune, conform articolului 570 din Codul penal.

Separarea cu sau fără vinovăţie: Soţii separaţi care nu sunt ţinuţi răspunzători pentru producerea separării continuă să beneficieze de aceleaşi drepturi la moştenire ca şi soţii care nu sunt separaţi.

Soţii ţinuţi răspunzători pentru producerea separării au dreptul la întreţinere doar dacă sunt îndreptăţiţi a primi pensie de urmaş de pe urma soţului decedat, la deschiderea procedurii succesorale (articolele 548 şi 585 din Codul civil).

Alte efecte: Hotărârea prin care se pronunţă separarea dă dreptul la înscrierea unui drept de ipotecă. În cazul neconformării şi ca răspuns la solicitarea persoanei îndreptăţite, instanţa poate dispune instituirea sechestrului asupra bunurilor persoanei ţinute răspunzătoare şi poate ordona terţilor obligaţi la plata unor sume periodice către persoana răspunzătoare să transfere o parte din aceste sume beneficiarului.

7. Ce înseamnă, în practică, termenul „anularea căsătoriei”?

În temeiul articolului 17 şi urm., Codul civil defineşte diferite cazuri de nulitate care pot avea ca efect nulitatea absolută sau relativă a căsătoriei. De regulă, se preferă utilizarea categoriei nulităţii absolute şi examinarea aspectelor sale specifice şi a normelor juridice aplicabile.

SusSus

O căsătorie este nulă dacă este viciată într-unul din modurile prevăzute de lege şi trebuie invocată prin utilizarea procedurii corespunzătoare.

O acţiune în anulare a căsătoriei nu se notifică moştenitorilor, decât în cazurile în care acţiunea este în curs de soluţionare. Prezenţa procurorului este obligatorie.

Sursă: Normele de fond se regăsesc la articolele 117-129 a din Codul civil.

8. Care sunt condiţiile pentru anularea căsătoriei?

O căsătorie poate fi declarată nulă pentru oricare din motivele de mai jos (articolul 117 şi urm. din Codul civil):

  1. Unul dintre soţi este deja căsătorit (persoana respectivă nu este celibatară). Nulitatea este absolută şi imprescriptibilă; cererile pot fi formulate de soţi, ascendenţii direcţi, procuror sau orice altă persoană interesată;
  2. Impedimentum criminis: în cazul căsătoriei dintre două persoane, când una dintre ele a fost condamnată pentru omor sau tentativă de omor săvârşită împotriva celuilalt soţ. Nulitatea este absolută şi nu poate fi acoperită, putând fi invocată de către soţi, procuror sau orice altă persoană interesată;
  3. În cazul în care căsătoria nu se poate consuma din cauza unor afecţiuni psihice ale unuia dintre soţi. Căsătoria poate fi interzisă ulterior, cu condiţia să se dovedească existenţa incapacităţii în momentul căsătoriei; căsătoria poate fi contestată de către tutore, procuror sau orice altă persoană interesată;
  4. Incapacitatea psihică a unuia dintre soţi (incapacitate naturală). Căsătoria poate fi contestată de către soţul care, deşi nu era incapabil să încheie o căsătorie, a aflat că, în momentul încheierii căsătoriei el/ea se afla în stare de incapacitate psihică. Cererea nu poate fi formulată în cazul în care cuplul a locuit împreună mai mult de un an după ce soţul în cauză şi-a recăpătat facultăţile mintale;
  5. Vârsta. Cererile pot fi formulate de către soţi, procuror sau părinţi; minorul nu poate acţiona decât după un an de la împlinirea vârstei majoratului;
  6. Legăturile de rudenie, afinitatea, adopţia şi filiaţia. Nulitatea absolută poate fi invocată de soţi, procuror sau de orice persoană interesată, cu excepţia cazului în care a trecut un an de la căsătorie sau ar fi fost posibilă obţinerea unei autorizaţii;
  7. Violenţa, teama şi eroarea (consimţământ obţinut prin utilizarea violenţei sau ca urmare a unor temeri serioase provenind din factori obiectivi, dincolo de puterea de control a soţului; eroare privind identitatea sau eroare privind persoana celuilalt soţ, conform prevederilor articolului 122 din Codul civil). Cererile de anulare pot fi formulate de către soţul al cărui consimţământ a fost obţinut într-unul din modurile descrise mai sus, cu excepţia cazului în care cuplul a trăit împreună timp de un an de la încetarea cauzei de violenţă sau de temere sau de la data la care a fost descoperită eroarea;
  8. Simularea. Căsătoria poate fi contestată de către oricare dintre soţii care s-au căsătorit ca urmare a unei convenţii de a nu îşi îndeplini obligaţiile sau de a nu îşi exercita drepturile care derivă din aceasta. Cererile trebuie introduse în termen de un an de la căsătorie sau, în cazul în care cuplul a trăit împreună ca şi soţ şi soţie, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp, imediat după căsătorie.

9. Care sunt efectele juridice ale anulării căsătoriei?

În cazul în care soţii au acţionat cu bună credinţă (de exemplu, nu au cunoscut impedimentul la data căsătoriei), căsătoria se consideră valabilă până la declararea nulităţii, iar anularea produce efecte ex nunc (căsătorie putativă). Copii născuţi sau concepuţi în timpul căsătoriei sunt consideraţi copii legitimi, prin urmare li se aplică normele care reglementează separarea cuplurilor cu copii.

SusSus

Instanţa poate de asemenea dispune ca unul dintre soţi să plătească periodic o sumă celuilalt soţ pentru o perioadă nu mai mare de trei ani, atunci când celălalt soţ nu dispune de mijloace adecvate de trai şi nu s-a recăsătorit.

În cazul în care doar unul dintre soţi a acţionat cu bună-credinţă, efectele căsătoriei putative se aplică soţului de bună credinţă şi copiilor. Soţul care a acţionat cu rea-credinţă trebuie să plătească o compensaţie echivalentă cu valoarea întreţinerii pe trei ani şi să plătească întreţinere, dacă nu sunt răspunzătoare alte persoane.

În cazul în care ambii soţi au acţionat cu rea-credinţă, căsătoria va produce efecte asupra copiilor născuţi sau concepuţi în timpul acestei căsătorii, cu excepţia cazului în care căsătoria a fost anulată pe motiv de bigamie sau incest; copiii născuţi dintr-o căsătorie anulată pe motive de bigamie pot dobândi statutul de copii naturali cu paternitatea stabilită.

Buna-credinţă se prezumă şi trebuie să existe doar în momentul încheierii căsătoriei.

10. Există mijloace alternative extrajudiciare pentru soluţionarea chestiunilor legate de divorţ, fără recurgerea la instanţă?

Nu există prevederi pentru metode alternative de rezolvare a chestiunilor legate de divorţ (sau separare); în particular, nu există nicio prevedere pentru medierea în dreptul familiei. În prezent, Parlamentul are în studiu un proiect de lege care prevede medierea în dreptul familiei, în scopul de a permite soţilor să ajungă la un acord în ceea ce priveşte încredinţarea copiilor.

SusSus

11. Cui ar trebui să adresez cererea (acţiunea) mea de divorţ/separare legală/anulare a căsătoriei? Ce formalităţi trebuie respectate şi ce acte ar trebui să ataşez la cererea mea?

Normele referitoare la procedura divorţului se aplică şi procedurii separării legale, dacă nu sunt incompatibile, caz în care se aplică articolele 706 şi urm. din Codul de procedură civilă.

Actele procedurale îmbracă forma unei proceduri speciale de investigaţie care este guvernată de reguli diferite de cele ale procedurii comune, mai ales în ceea ce priveşte faza preliminară.

Competenţa: Instanţa, în compunere „colegială”, în a cărei circumscripţie îşi are reşedinţa sau domiciliul pârâtul, iar în cazul în care reşedinţa sau domiciliul pârâtului nu sunt cunoscute sau acesta locuieşte în străinătate, instanţa în a cărei circumscripţie îşi are reşedinţa sau domiciliul reclamantul. În cazul în care ambele părţi locuiesc în străinătate, cazul poate fi soluţionat de orice instanţă din ţară. În cazul divorţului prin acordul ambilor soţi, soţii pot alege instanţa reşedinţei sau domiciliului oricăruia dintre ei.

Procedură: Acţiunea de divorţ are forma unei cereri care se depune la registratura instanţei competente. Documentele însoţitoare ar trebui anexate la cerere, dar pot fi prezentate şi în instanţă. Reclamantul este obligat să se asigure că celălalt soţ este înştiinţat cu privire la depunerea acţiunii şi la ordinul preşedintelui instanţei privind data audierii soţilor. Dacă încercarea de reconciliere din timpul audierii soţilor în faţa preşedintelui instanţei nu are succes, preşedintele instanţei va da dispoziţii provizorii în interesul soţilor şi a copiilor şi va fixa o dată pentru înfăţişare în faţa instanţei de fond, care va examina cazul în conformitate cu normele care guvernează procedura în faza de cercetare judecătorească.

SusSus

Divorţul prin acordul ambilor soţi: Formularea unei cereri comune presupune faptul că ambii soţi sunt de acord cu divorţul şi cu condiţiile accesorii privind copiii şi raporturile financiare. Procedura este simplificată.

Surse: Actul nr. 898/1970 şi modificările ulterioare; pentru separarea legală se aplică articolele 706-711 din Codul de procedură civilă.

12. Pot obţine asistenţă judiciară pentru a acoperi costurile procedurii?

Puteţi obţine asistenţă judiciară şi, astfel, să beneficiaţi de reprezentare legală fără a fi nevoie să achitaţi costurile aferente apărării şi celelalte cheltuieli de judecată. Asistenţa judiciară poate fi acordată şi cetăţenilor străini care locuiesc în mod legal în Italia. Condiţiile de eligibilitate pot fi găsite în Actul 217/1990 şi în broşura informativă privind asistenţa judiciară. Deoarece cererile trebuie depuse la barou, ele pot fi descărcate de pe pagina de internet a baroului respectiv (adresa Baroului din Roma este http://www.ordineavvocati.roma.it/ italiano) şi de pe pagina de internet a Ministerului de Justiţie www.giustizia.it/servizi_cittadino/patrocinio_stato.htm English - français - italiano.

SusSus

Sursă: Actul nr. 217/1990, astfel cum a fost modificat de Actul nr. 134/2001.

13. Este posibil să atac o hotărâre de divorţ/separare legală/anulare a căsătoriei?

Hotărârea de separare legală, divorţ sau anulare a căsătoriei poate fi atacată. Hotărârile nedefinitive din cadrul procedurii de divorţ (de exemplu, atunci când acţiunea continuă pentru a se stabili cuantumul întreţinerii) sau de separare legală (de exemplu, atunci când acţiunea continuă pentru a se stabili persoana răspunzătoare sau valoarea întreţinerii) nu pot fi atacate separat (ci împreună cu hotărârea definitivă); ele trebuie atacate în conformitate cu reglementările legale.

14. Ce ar trebui să fac pentru ca o hotărâre privind divorţul/separarea legală/anularea căsătoriei emisă de o instanţă în alt stat membru să fie recunoscută în Italia?

Se aplică Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003. Acesta prevede procedura standard valabilă în toate statele membre.

Recunoaşterea este automată. Prin urmare, nu este nevoie de îndeplinirea unei proceduri pentru actualizarea registrului de stare civilă dintr-un stat membru, ulterior pronunţării unei hotărâri definitive privind divorţul, separarea legală sau anularea.

Cu toate acestea, orice parte interesată poate obţine o declaraţie eliberată în scopul de a certifica faptul că hotărârea trebuie recunoscută sau că nu poate fi recunoscută. Regulamentul stabileşte motivele speciale de nerecunoaştere a unei hotărâri. Cererea (sub forma unui recurs) trebuie depusă la curtea de apel cu competenţă teritorială (cu trimitere la locul executării hotărârii şi în conformitate cu regulile interne). Curtea se pronunţă fără întârziere (sau procedura contradictorie) iar hotărârea este comunicată reclamantului.

SusSus

15. Cărei instanţe ar trebui să mă adresez pentru a ataca recunoaşterea unei hotărâri privind divorţul/separarea legală/anularea căsătoriei emisă de către o instanţă în alt stat membru? Ce procedură se aplică în aceste cazuri?

Oricare dintre părţi poate ataca decizia privind recunoaşterea la curtea de apel care a pronunţat hotărârea în termen de o lună de la comunicarea sa (două luni dacă cealaltă parte este rezidentă într-un alt stat). În această a doua fază, se aplică principiul contradictorialităţii şi procedura normală de judecată.

Hotărârea instanţei de apel poate fi atacată la Curtea de Casaţie (cf. anexelor la Regulament).

16. Care este legislaţia aplicabilă într-o acţiune de divorţ între soţi care nu locuiesc în Italia sau care sunt de naţionalităţi diferite?

Separarea legală şi divorţul sunt cârmuite de legislaţia naţională comună ambilor soţi din momentul formulării acţiunii de separare sau divorţ. În cazul soţilor de naţionalităţi diferite, instanţa are dreptul absolut de a decide care este legislaţia aplicabilă, pe baza criteriului statului în care cuplul petrece cel mai mult timp.

În cazul în care legea străină aplicabilă nu conţine prevederi referitoare la separarea legală sau divorţ, se aplică legislaţia italiană în materie (articolul 31 din Actul nr. 218/1995), în astfel de cazuri prevalează regula lex fori. Trebuie remarcat faptul că legislaţia italiană se aplică indiferent dacă reclamantul este resortisant italian sau nu şi poate fi invocată şi de un neresortisant dintr-o căsătorie mixtă sau dintr-o căsătorie între doi neresortisanţi.

În legătură cu acest aspect, soţii italieni care au depus cererea de separare legală sau de divorţ în Italia se supun legislaţiei italiene, chiar dacă nu locuiesc în Italia. Soţii de naţionalităţi diferite se supun legislaţiei statului în care petrec cel mai mult timp ca şi cuplu căsătorit. Cu toate acestea, acolo unde legea ţării respective nu conţine prevederi referitoare la separarea legală sau la divorţ, instanţa (italiană) va aplica legislaţia italiană în materie.

« Divorţul - Informaţii generale | Italia - Informaţii generale »

SusSus

Ultima actualizare: 15-11-2007

 
  • Drept comunitar
  • Drept internaţional

  • Belgia
  • Bulgaria
  • Republica Cehă
  • Danemarca
  • Germania
  • Estonia
  • Irlanda
  • Grecia
  • Spania
  • Franţa
  • Italia
  • Cipru
  • Letonia
  • Lituania
  • Luxemburg
  • Ungaria
  • Malta
  • Ţările de Jos
  • Austria
  • Polonia
  • Portugalia
  • România
  • Slovenia
  • Slovacia
  • Finlanda
  • Suedia
  • Regatul Unit