Falimentul - Drept comunitar

Uniunea Europeană a stabilit un sistem pentru coordonarea procedurilor de insolvenţă.

La data de 29 mai 2000, Uniunea Europeană a adoptat un regulament privind procedurile de insolvenţă, care a intrat în vigoare la data de 31 mai 2002.

Obiectivul principal al regulamentului este asigurarea faptului că părţile (firma falimentară în calitate de debitor şi creditorii săi) nu au nici un motiv să-şi transfere activele sau procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul, pentru a obţine un tratament mai favorabil.

Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre cu excepţia Danemarcei, astfel încât părţile aflate în litigiu să-şi poată susţine cauza în instanţele naţionale. Nu se aplică companiilor de asigurări sau instituţiilor de credit şi de investiţii.

Pentru a-şi îndeplini obiectivul, regulamentul stabileşte norme comune privind competenţa instanţelor judecătoreşti, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti şi legea aplicabilă, şi coordonarea obligatorie a procedurilor deschise în mai multe state membre.

Regulamentul se aplică la procedurile de insolvenţă care cuprind următoarele elemente:

Procedurile de insolvenţă sunt colective - se ţine seama de drepturile tuturor creditorilor în acelaşi timp şi procedurile individuale se suspendă.
Debitorul este insolvabil - s-a stabilit că nu-şi poate îndeplini obligaţiile financiare.
Debitorul decade din dreptul de a acţiona - drepturile de a-şi administra şi de a dispune de bunurile sale sunt limitate şi controlate de către un judecător sindic.
Sunt stabilite metode pentru numirea unui judecător sindic.

Instanţele competente pentru deschiderea de proceduri de insolvenţă sunt cele ale statului membru în care se află „centrul intereselor principale ale debitorului”. Dacă este vorba de o companie, acesta este în general sediul companiei.

Însă se pot deschide de asemenea mai târziu proceduri secundare pentru lichidarea activelor într-un alt stat membru. Legislaţia statului membru în care sunt deschise astfel de proceduri de insolvenţă stabileşte consecinţele acestora.

Regulamentul prevede ca procedurile deschise în mai multe state membre să fie coordonate, în principal prin cooperarea activă dintre diferiţii judecători sindici.

Toate hotărârile luate de către o instanţă dintr-un stat membru care este competentă cu privire la procedurile principale sunt în principiu recunoscute automat în celălalt stat membru, fără a fi reexaminate ulterior.