comisia europeană > RJE > Legea aplicabilă > România

Ultima actualizare: 16-05-2007
Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Legea aplicabilă - România

EJN logo

Această pagină nu mai este de actualitate. Actualizarea este în curs şi va fi publicată pe portalul european e-justiţie.


 

TABLE OF CONTENTS

I. SURSELE NORMELOR ÎN VIGOARE I.
I.1. Norme naţionale I.1.
I.2. Convenţii internaţionale multilaterale în vigoare I.2.
I.3. Principalele convenţii bilaterale în vigoare I.3.
II. PUNEREA ÎN APLICARE A NORMELOR PRIVIND CONFLICTUL DE LEGI II.
II.1. Există a obligaţie pentru judecători de a aplica normele privind CONFLICTUL DE LEGI din proprie iniţiativă? II.1.
II.2. Trimitere II.2.
II.3. Schimbarea factorului de legătură II.3.
II.4. Excepţii de la aplicarea normală e regulilor conflictului de legi II.4.
II.5. Probă de drept străin II.5.
III. NORMELE PRIVIND CONFLICTULUI DE LEGI III.
III.1. Obligaţii contractuale şi acte juridice III.1.
III.2. Obligaţii necontractuale (răspundere civilă delictuală, îmbogăţirea fără justă cauză, negotiorum gestio etc.) III.2.
III.3. Statutul personal, aspectele referitoare la starea civilă (nume, domiciliu, capacitate) III.3.
III.4. Stabilirea relaţiei părinte-copil, inclusiv adopţia III.4.
III.5. Căsătoria, cuplurile necăsătorite, parteneriatele, divorţul, separarea judiciară, obligaţii de întreţinere III.5.
III.6. Regimul proprietăţii matrimoniale III.6.
III.7. Testamente şi succesiuni III.7.
III.8. Proprietatea reală III.8.
III.9. Insolvenţă III.9.

 

I. SURSELE NORMELOR ÎN VIGOARE

I.1. Norme naţionale

Scurtă prezentare a surselor normelor privind conflictul de legi: drept statutar, jurisprudenţă sau sistem mixt?

Izvoarele interne ale dreptului internaţional privat al României sunt (exemplificativ) Constituţia României; Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat; Legea nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare; Codul de procedură civilă (cap. X privind arbitrajul internaţional, capitolul XI privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine); Codul de procedură penală (art. 522 Executarea dispoziţiilor civile din hotărârile penale străine); diferite acte normative speciale care interesează dreptul internaţional privat (Legea nr. 399/2005 privind Codul aerian cu modificările şi completările ulterioare; Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României; Legea nr. 357/2003 privind regimul străinilor; Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 241/1998 regimul stimularea investiţiilor directe; Legea nr. 44/1998 privind privatizarea societăţilor comerciale, Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, cu modificările şi completările ulterioare; Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulterioare.

SusSus

Practica judiciară nu este izvor de drept.

I.2. Convenţii internaţionale multilaterale în vigoare

Lista completă a convenţiilor internaţionale multilaterale în vigoare

CONFERINŢA DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT DE LA HAGA

Convenţia privind tutela minorilor (DL 873/1904)

Convenţia privind procedura civilă (Decretul nr. 81/1971)

Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine (Legea nr. 52/2000)

Convenţia privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială (Legea nr. 124/2003)

Convenţia privind obţinerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială (Legea nr. 175/2003)

Convenţia privind facilitarea accesului internaţional la justiţie (Legea nr. 215/2003)

Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii (Legea nr. 100/1992)

Convenţiei asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale (Lege nr. 84/1994)

CONSILIUL EUROPEI-LISTA SELECTIVĂ

Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Decretul nr. 281/1963)

Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor în materie de încredinţare a copiilor şi de restabilire a încredinţării copiilor (Legea nr. 216/2003)

Convenţia europeană în domeniul informaţiei asupra dreptului străin şi Protocolul adiţional (H.G. nr. 153/1991)

Convenţia europeană în materia adopţiei de copii (Legea nr. 15/1993)

SusSus

Convenţia europeană cu privire la statutul juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei (Legea nr. 101/1992)

Convenţia europeană privind cetăţenia (Legea nr. 396/2002)

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE-LISTA SELECTIVĂ

Drepturile femeii şi copilului

Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate (Legea nr. 26/1991)

Convenţia cu privire la drepturile copilului (Legea nr. 19/1990)

Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite (D nr. 339/1960)

Convenţia cu privire la consimţământul dat la încheierea căsătoriei, vârsta minimă la încheierea căsătoriei şi la înregistrarea căsătoriilor (Legea nr. 116/1992)

Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (Decretul nr. 186/1961)

Imunitatea (bunurilor) statului

Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice (Decretul nr. 566/1968)

Convenţia cu privire la relaţiile consulare (Decretul nr. 481/1971)

Convenţia cu privire la privilegii şi imunităţile instituţiilor specializate ale ONU (Decretul nr. 343/1970)

Acordul asupra privilegiilor şi imunităţilor Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (Decretul nr. 334/1970)

Convenţia privind Aviaţia Civilă Internaţională (Decretul nr. 294/1965)

Convenţia privind colaborarea în navigaţia maritimă comercială (Decretul nr. 87/1973)

Proprietatea intelectuală

Convenţia de la Berna din 1886 privind proprietatea literară şi artistică cu modificările ulterioare

Convenţia de la Paris din 1883 privind proprietatea industrială cu modificările ulterioare

SusSus

Convenţia privitoare la interdicţie şi la măsurile de protecţie analoge (DL 1007/1912)

Răspunderea delictuală

Convenţia asupra circulaţiei rutiere şi Protocolul privind semnalizarea rutieră

Convenţia privind contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (C.M.R.) (Decretul nr. 451/1972)

Protocolul la Convenţia privind contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (C.M.R.) (Decretul nr. 66/1981)

Convenţia T.I.R. (Decretul nr. 429/1963)

Convenţia pentru unificarea unor reguli privind transportul aerian internaţional

Protocolul din 28.09.1955 la Convenţia pentru unificarea unor reguli privind transportul aerian internaţional (Decretul nr. 353/1958)

Convenţia asupra intervenţiei în marea liberă în caz de accident maritim antrenând sau putând antrena o poluare prin hidrocarburi

Convenţia asupra răspunderii civile pentru daunele produse de poluare

Convenţia ONU pentru transportul maritim al mărfurilor din 1978 (Regulile de la Hamburg) (Decretul nr. 343/1981)

Convenţia pentru unificarea unor reguli în materie de abordaj (Decretul nr. 2291/1913)

Convenţia privind unificarea unor reguli în materie de abordaj în navigaţia interioară (Decretul nr. 456/1969)

Convenţia pentru prevenirea abordajelor (Decretul nr. 239/1974)

Convenţia referitoare la infracţiuni şi la anumite acte săvârşite la bordul aeronavelor

Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor

Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile

Transport

Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri şi Protocolul care modifică convenţia (Legea nr. 24/1992)

SusSus

Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la contractele de vânzare internaţională de mărfuri (Legea nr. 24/1991)

Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele, şi Protocolul la Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR) (Decretul nr. 451/1972)

Convenţia cu privire la unificarea anumitor reguli în materie de abordaj în navigaţia interioară (Decretul nr. 456/1969)

Convenţia privind măsurarea tonajului navelor de navigaţie interioară (Decretul nr.456/1969)

I.3. Principalele convenţii bilaterale în vigoare

Lista ne-exhaustivă a convenţiilor bilaterale cel mai frecvent aplicate de către instanţe

  • Albania - Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Albania privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, (Decretul nr. 463/1960)
  • Algeria - Convenţie de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi penală între Republica Socialistă România şi Republica Algeriană Democratică şi Populară (Decretul nr. 418/1979)
  • Austria - Convenţia între România şi Republica Austria cu privire la asistenţa juridică în materia dreptului civil şi de familie şi la valabilitatea şi transmiterea actelor şi Protocolul anexă la convenţie (Decretul nr. 1179/1968)
  • Austria - Protocolul adiţional la Convenţia între România şi Republica Austria cu privire la asistenţa juridică în materia dreptului civil şi de familie şi la valabilitatea şi transmiterea actelor (Decretul nr. 322/1972)
  • Belgia - Convenţie între Republica Socialistă România şi Regatul Belgiei privind asistenţa juridică în materie civilă şi comercială (Decretul nr. 368/1976)
  • Belgia - Protocol adiţional la Convenţia între Republica Socialistă România şi Regatul Belgiei privind asistenţa juridică în materie civilă şi comercială (Decretul nr. 316/1980)
  • Belgia - Convenţie între Republica Socialistă România şi Regatul Belgiei privind recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti în materia obligaţiilor de întreţinere (Decretul nr. 316/1980)
  • Belgia - Convenţie între Republica Socialistă România şi Regatul Belgiei cu privire la recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti referitoare la divorţ (Decretul nr. 53/1982)
  • Marea Britanie - Convenţie între Republica Socialistă România şi Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord privind asistenţa juridică în materie civilă şi comercială (Decretul nr. 432/1978)
  • Bulgaria - Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Bulgaria privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale (Decretul nr. 109/1959)
  • Cehia - Tratatul dintre România şi Republica Cehă privind asistenţa judiciară în materie civilă (Legea nr. 44/1995)
  • China - Tratatul de asistenţă juridică în materie civilă şi penală dintre România şi Republica Populară Chineză (Legea nr. 12/1992)
  • Coreea de Nord - Acord între Republica Socialistă România şi Republica Populară Democrată Coreeană cu privire la asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale (Decretul nr. 305/1972)
  • Cuba - Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Cuba privind asistenţa juridică în materie civilă, familială şi penală (Decretul nr. 67/1981)
  • Egipt - Convenţie privind asistenţă judiciară în materie civilă, comercială şi de statut personal între Republica Socialistă România şi Republica Arabă Egipt (Decretul nr. 82/1977)
  • Franţa - Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Franceză privind asistenţa juridică în materie civilă şi comercială (Decretul nr. 77/1975)
  • Grecia - Convenţie de asistenţă juridică în materie civilă şi penală între Republica Socialistă România şi Regatul Greciei şi Protocol adiţional (Decretul nr. 290/1973)
  • Italia - Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Italiană privind asistenţa judiciară în materie civilă şi penală (Decretul nr. 288/1973)
  • Macedonia - Convenţia dintre România şi Republica Macedonia privind asistenţa juridică în materie civilă, semnată la Bucureşti la 12 noiembrie 2003 ( Legea nr. 356/2004) DOC File (DOC File 94 KB)
  • Maroc - Convenţie între Republica Socialistă România şi Regatul Maroc privind asistenţa juridică în materie civilă şi penale (Decretul nr. 291/1973)
  • Moldova - Tratat între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală (Legea nr. 177/1997)
  • Mongolia - Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Mongolă cu privire la asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale (Decretul nr. 415/1973)
  • Polonia - Tratat dintre România şi Republica Polonă privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile (OG nr. 65/1999, aprobată prin Legea nr. 33/2000)
  • Rusia - (prin declaraţie de succesiune) Tratat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind acordarea asistenţei juridice în cauzele civile, familiale şi penale (Decretul nr. 334/1958)
  • Serbia şi Muntenegru (prin declaraţie de succesiune) - Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistenţa juridică (Decretul nr. 24/1961)
  • Siria - Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Arabă Siriană privind asistenţa juridică în materie civilă şi penale (Decretul nr. 70/1979)
  • Slovacia - (prin declaraţie de succesiune) Tratat între Republica Populară Română şi Republica Cehoslovacă privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale (Decretul nr. 506/1958)
  • Slovenia - (prin declaraţie de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistenţa juridică (Decretul nr. 24/1961)
  • Spania - Convenţia dintre România şi Spania - complementară la Convenţia privind procedura civilă- (Legea nr. 235/1998)
  • Spania - Convenţia dintre România şi Spania privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (Legea nr. 3/1999)
  • Tunisia -  Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Tunisiană privind asistenţa juridică în materie civilă şi penale (Decretul nr. 483/1971)
  • Turcia - Convenţie de asistenţă juridică în materie civilă şi penală între Republica Socialistă România şi Republica Turcia (Decretul nr. 347/19700)
  • Ucraina - Tratatului dintre România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile ( Legea nr. 3/2005) DOC File (DOC File 111 KB).
  • Ungaria - Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Ungară privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale (Decretul nr. 505/1958)

II. PUNEREA ÎN APLICARE A NORMELOR PRIVIND CONFLICTUL DE LEGI

II.1. Există a obligaţie pentru judecători de a aplica normele privind CONFLICTUL DE LEGI din proprie iniţiativă?

În ce măsură şi în ce împrejurări trebuie judecătorul să aplice alegerea normelor de drept chiar şi atunci când acest lucru nu a fost invocat de către părţi?

SusSus

Vezi răspunsul de la 2.5.

II.2. Trimitere

Când normele privind conflictul de legi ale instanţei sesizate indică o legislaţie străină, s-ar putea întâmpla ca aceasta din urmă să desemneze ea însăşi, prin aplicarea propriilor norme în materie de conflict de legi, o altă legislaţie aplicabilă.

De exemplu: regula franceză a conflictului de legi desemnează legislaţia engleză ca fiind cea care stabileşte capacitatea unei persoane de naţionalitate engleză care are reşedinţa în Franţa. Totuşi, regula engleză a conflictului de legi trimite la legislaţia ţării de reşedinţă, şi anume legislaţia franceză.

Vă rugăm să indicaţi dacă regulile dumneavoastră privind conflictul de legi cunosc conceptul de trimitere şi în ce măsură acceptă ca legislaţia străină să trimită la legislaţia dumneavoastră sau desemnează legile unei ţări terţe ca legislaţie aplicabilă.

În dreptul internaţional privat român se admite retrimiterea de gradul I. Astfel, conform art. 4 din Legea nr. 105/1992, dacă legea străină retrimite la dreptul român, se aplică legea română, afară de cazul în care se prevede în mod expres altfel. Retrimiterea făcută de legea străină la dreptul altui stat este fără efect.

II.3. Schimbarea factorului de legătură

Ce se întâmplă dacă factorul de legătură se schimbă, de exemplu în cazul transferului de bunuri mobile?

Cazuri în care se aplică întotdeauna legea veche chiar dacă punctul de legătură se schimbă:

SusSus

  1. art. 16 din Legea nr. 105/1992 privind condiţiile, efectele şi anularea unei hotărâri prin care se constată moartea prezumată, absenţa sau dispariţia, precum şi prezumţiile de supravieţuire sau de moarte sunt cârmuite de ultima lege naţională a persoanei dispărute, respectiv legea nouă, legea ultimei cetăţenii, care înlătură de la aplicare legile eventualelor cetăţenii anterioare ale acelei persoane.
  2. art. 20 (şi articolele care se raportează la art. 20: 21 alin.2, 22, 23, 25, 27, 30 alin.2, 31, 34 lit. a),b),c), 36) privind domeniul relaţiilor personale şi patrimoniale dintre soţi din Legea nr. 105/1992. Legea naţională comună sau legea domiciliului comun al soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, cetăţenia sau domiciliul. Aceeaşi soluţie se aplică regimului şi efectelor convenţiei matrimoniale, divorţului, condiţiilor separaţiei de corp, filiaţiei copilului din căsătorie (efectele căsătoriei părinţilor săi), condiţiile cerute pentru legitimarea prin căsătorie subsecventă a copilului născut anterior, condiţiile de fond cerute soţilor care adoptă împreună, efectele adopţiei, relaţiilor dintre adoptator şi adoptat şi desfacerea adopţiei, obligaţiei de întreţinere, ocrotirii minorului născut din căsătorie sau adoptat, exercitată de părinţi.
  3. art. 25 – Filiaţia copilului din căsătorie se stabileşte potrivit legii care la data când s-a născut, cârmuieşte, potrivit, art. 20, efectele căsătoriei părinţilor săi, respectiv legea veche de la data naşterii copilului, chiar dacă se intentează o acţiune pentru tăgăduirea paternităţii, după ce părinţii şi-au schimbat cetăţenia comună sau domiciliul comun.
  4. art. 28 alin. 1 – Filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la data naşterii sale.

Cazuri în care primează legea veche faţă de legea nouă chiar dacă punctul de legătură se schimbă:

SusSus

  1. art. 53 – Bunul în curs de transport este supus legii statului de unde a fost expediat, cu anumite excepţii.
  2. art. 77 alin. 2 – se consideră că un contract prezintă legăturile cele mai strânse cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are la data încheierii contractului domiciliul/reşedinţa/fondul de comerţ/sediul statutar.

Cazuri în care se poate aplica fie legea nouă, fie legea veche dacă punctul de legătură se schimbă:

  1. art. 52 – constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care şi-a schimbat aşezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul când s-a produs faptul juridic care a generat sau stins dreptul respectiv. În acest caz, se aplică fie legea veche, fie cea nouă, în funcţie de locul situării bunului mobil.
  2. art. 64 – formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri, sunt supuse legii aplicabile la data şi locul unde se îndeplinesc. Se aplică fie legea veche, fie legea nouă în funcţie de momentul efectuării măsurii de publicitate, indiferent dacă bunul mobil a fost deplasat anterior sau va fi deplasat ulterior pe teritoriul unei alte ţări.
  3. art. 68 alin. 3 – întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data întocmirii, modificării sau revocării, fie la data decesului testatorului conform legii cetăţeniei, domiciliului sau locului unde actul a fost întocmit/modificat/revocat.
  4. art. 145 şi 146 – în materie de uzucapiune se aplică legea statului unde bunul se află la începerea termenului de posesie prevăzut în acest scop (legea veche). Cu toate acestea, în mod condiţionat, se aplică legea nouă la opţiunea posesorului. Dacă la data deplasării bunului condiţiile prevăzute de legea nouă pentru începerea termenului de uzucapiune nu sunt întrunite, atunci se aplică legea veche.

Cazul în care se aplică legea nouă dacă punctul de legătură se schimbă:

SusSus

art. 66 – Moştenirea este supusă în ceea ce priveşte bunurile mobile, oriunde s-ar afla acestea, legii naţionale a defunctului pe care o avea la data morţii.

Cazuri în care se aplică legea mai favorabilă dacă punctul de legătură se schimbă:

  1. art. 15 apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă.
  2. art. 28, care prevedea că filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la data naşterii sale, dar, dacă copilul străin are şi o altă cetăţenie i se aplică legea care îi este mai favorabilă.

II.4. Excepţii de la aplicarea normală e regulilor conflictului de legi

Pot instanţele refuza să aplice legislaţia aplicabilă în caz de inconsistenţă cu politica publică internaţională? Şi există statute sau alte norme care se aplică pe teritoriul statului dumneavoastră fără să facă referire la regulile conflictului de legi (regulă obligatorie în sensul “lois de police”)?

Aplicarea legii străine se înlătură:

  1. dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român;
  2. dacă a devenit competentă prin fraudă.

În cazul înlăturării legii străine, se aplică legea română.

Legea română stabileşte numai conţinutul ordinii publice de drept internaţional privat roman în următoarele materii:

  • libertatea căsătoriei (art. 18 alin. 2 din Legea nr. 105/1992)
  • determinarea întinderii obligaţiei de întreţinere (art. 35 alin. 2 din Legea nr. 105/1992)
  • limitarea prejudiciului (art. 116 şi 119 din Legea nr. 105/1992)
  • proba cu martori şi cu prezumţii ale instanţei, chiar dacă acestea nu sunt admise de legea străină (mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic, puterea doveditoare a înscrisului constatator al unui act juridic, proba faptelor - art. 161 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 105/1992)
  • competenţa exclusivă a jurisdicţiei române constituie un temei de refuz al recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti străine în România (art. 168 alin. 1 pct. 2 şi art. 151 din Legea nr. 105/1992)
  • aplicare unei alte legi decât cea română în materia stării civile şi capacităţii cetăţenilor români cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti străine a cărei soluţii diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii străine constituie un temei de refuz al recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti străine în România (art. 168 din Legea nr. 105/1992)

Legea română ocroteşte ordinea publică de drept internaţional privat a oricărui sistem de drept:

SusSus

  • testatorul poate supune transmiterea pentru moştenire a bunurilor sale altei legi decât cea naţională (succesiune mobiliară) sau legea locului situării bunului (succesiune imobiliară) fără a înlătura dispoziţiile ei imperative (art. 68 din Legea nr. 105/1992)
  • dacă legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic impune sub sancţiunea nulităţii o anumită formă solemnă, nicio lege nu o poate înlătura (art. 71 şi 72 din Legea nr. 105/1992)
  • legea convenită de părţi pentru a cârmui contractul de muncă (lex voluntatis) este aplicabilă numai dacă nu aduce restrângere ocrotirii pe care o asigură salariatului (art. 101)

Domeniile ordinii publice de drept internaţional privat reprezintă starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanelor fizice (drept materiale) şi cel al încălcării competenţei exclusive a jurisdicţiei române (art. 168 alin. 1 pct. 2 şi art. 151 din Legea nr. 105/1992).

Domeniile în care poate apărea frauda la lege sunt starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice, statutul organic la persoanei juridice, regimul juridic al bunului mobil, forma exterioară a actelor juridice, conţinutul contractelor.

II.5. Probă de drept străin

Care este rolul judecătorului şi, respectiv, al părţilor?

Ce mijloace de probă sunt acceptate?

Ce se întâmplă dacă legislaţia străină nu poate fi dovedită?

Care este rolul părţilor şi al judecătorului?

Aplicarea dreptului străin într-un raport juridic cu element de extraneitate poate fi invocată, atât din oficiu de către instanţa de judecată, cât şi de partea interesată.

SusSus

  1. Astfel, pe de o parte, instanţa de judecată, în temeiul rolului activ (art. 129 şi art. 130C.proc.civ.) poate invoca din oficiu şi pune în discuţia părţilor aplicarea unei legi străine, în cazul în care norma conflictuală română trimite la ea. În cazul în care norma conflictuală română este imperativă, instanţa este chiar obligată să invoce dreptul străin, atunci când norma conflictuală trimite la el.
  2. Pe de altă parte, orice parte interesată poate invoca în faţa instanţei un drept străin, în temeiul principiului disponibilităţii. În aplicarea acestuia principiu, părţile, prin acordul lor (sau partea care are interesul), pot (poate) renunţa la aplicarea dreptului străin, atunci când norma conflictuală română care trimite la el nu este imperativă. Astfel, de exemplu, dacă părţile au inserat în contractul lor „o clauză de alegere a legii aplicabile” (pactum de lege utenda), în favoarea dreptului străin, ele pot renunţa la beneficiul acesteia, rămânând în sfera dreptului român.

În concluzie, rezultă că dreptul român îmbină, sub aspectul invocării legii străine, principiul rolului activ al judecătorului, cu cel al disponibilităţii părţilor.

Sarcina probei legii străine se împarte între judecător şi părţi.

Astfel, instanţa de judecată, datorită caracterului obligatoriu al aplicării dreptului străin (în cazul în care norma conflictuală română prevede astfel), precum şi în temeiul principiului rolului activ al judecătorului (art. 129 şi 130 C.proc.civ.), va trebui să depună toate diligenţele pentru aflarea conţinutului şi înţelesului, corecte şi complete, ale legii străine, în cazul în care norma conflictuală română trimite la ea. În acest scop, instanţa poate dispune, chiar şi din oficiu, toate mijloacele de probă pe care le consideră pertinente.

SusSus

Sub acest aspect, există o deosebire importantă între dreptul străin şi cel naţional, constând în aceea că, pentru cel dintâi, nu se aplică prezumţia că „judecătorul cunoaşte legea” (jura novit curia). Ca urmare, sarcina probei legii străine nu incumbă exclusiv judecătorului, ci această sarcină este împărţit între acesta şi părţi.

Această idee este exprimată în art. 7 alin. 2 din Legea nr. 105/1992 conform căruia „Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei.” Din formularea textului rezultă că apelarea de către judecător la sprijinul părţilor pentru determinarea conţinutului dreptului străin aplicabil nu este o obligaţie, ci o facultate pentru acesta, de care va uza, practic, mai ales în cazul în care dreptul străin este mai dificil de probat.

Prin ce mijloace poate fi dovedită legea străină?

În dreptul român funcţionează principiul libertăţii instanţei străine şi a părţilor în alegerea mijloacelor de dovadă a legii străine, la care norma conflictuală trimite. Acest principiu este consacrat în art. 7 alin. 1 din legea nr. 105/1992, conform căruia „Conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au editat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat.”

Este de dorit, pentru veridicitatea documentării, ca legile străine să fie probate prin surse scrise directe, precum culegeri de legi, de jurisprudenţă etc.

În practica judiciară română au mai fost utilizate şi alte mijloace de probă, unele indirecte procurate fie de la autorităţi competente din statul străin, fie de la diferite organisme reprezentative ale acestuia din România.

SusSus

Astfel, de exemplu, ca mijloace de probă provenite de la autorităţile statului străin, s-au utilizat certificate eliberate de ministrul justiţiei al statului străin, certificat de cutumă (cu valoare de raport de expertiză, eliberat de un specialist recunoscut din ţara respectivă, avocat pledant la instanţa supremă) sau alte atestări provenind de la notarii publici, de la Camera de Comerţ etc. Partea adversă îl poate combate prin atestări contrare.

Dintre sursele de documentare privind legea străină, procurate pe plan intern, menţionăm certificatele eliberate de ambasadele sau consulatele statelor respective la Bucureşti, informaţii de la organizaţiile de cult corespondente din România etc.

Legea nr. 105/1992, în art. 7 alin. 1 precitat, menţionează expres posibilitatea dovedirii legi străine prin apelarea la expertiză. În cazul în care se apelează la avizul unui expert, proba va fi dispusă şi administrată conform legii române, ca orice probă în faţa instanţelor naţionale (art. 161 alin. 5 din Legea nr. 105/1992).

În ceea ce priveşte forţa probantă a mijloacelor de dovadă provenind din străinătate, în principiu, ea trebuie asimilată celei prevăzute de legea română. Astfel, dacă proba utilizată are caracter oficial, ea face dovadă irefragabilă, dar dacă îi lipseşte acest caracter ea va fi crezută juris tantum, putând fi combătută prin dovada contrară.

Instanţele judecătoreşti române nu sunt abilitate, în principiu, să ia legătura directă cu instanţele statului străin, şi nici cu ambasadele sau alte organisme de reprezentare ale acestor state, din România, ci trebuie să ceară sprijinul, în acest scop, al Ministerului Justiţiei român, prin direcţia de specialitate, care va contacta direct aceste instituţii sau organisme prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe.

SusSus

Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială cuprinde Capitolul IV denumit „Informaţii asupra dreptului străin”.

Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală care transmite ministerelor de justiţie din alte state, la cererea acestora, informaţii privind dreptul intern în materie civilă şi comercială, precum şi în domeniul procedurii civile şi comerciale şi al organizării judiciare, pentru cazuri judiciare determinate.

Totodată Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală care solicită ministerelor de justiţie din alte state informaţii, la cererea instanţelor judecătoreşti române. Când cererea de informaţii asupra dreptului român se primeşte din străinătate, Ministerul Justiţiei formulează răspunsul sau o transmite unui alt organ competent să ofere răspunsurile adecvate.

Care sunt consecinţele în cazul în care legea străină nu poate fi dovedită?

În cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul legii străine, se aplică legea română, conform art. 7 alin. 3 din Legea nr. 105/1992. Acest principiu este reluat, pentru o situaţie concretă, în art. 16 teza II din lege, conform căruia, în cazurile privind moartea prezumată, absenţa sau dispariţia unei persoane fizice, dacă ultima lege naţională a persoanei dispărute nu poate fi identificată, se aplică legea română.

Pentru a se aplica dreptul român, ca lex fori, este necesar să existe realmente o situaţie de imposibilitate de dovadă a legii străine, în ciuda diligenţelor făcute de instanţă, cu sprijinul părţilor, în acest sens. Aceste diligenţe trebuie să rezulte din probatoriile dispuse şi din demersurile efectuate de instanţă în dosarul cauzei. O simplă dificultate de probare a legii străine, generată de depărtarea geografică a statului străin faţă de România, de necunoaşterea (chiar totală) a dreptului său în România, de lipsa izvoarelor scrise în respectivul sistem de drept etc., nu justifică aplicarea imediată şi necondiţionată a legii române.

SusSus

Aşadar, aplicarea legii forului apare ca un subsidiar (succedaneu), justificată numai de imposibilitatea evidentă de probare a legii străine.

În sprijinul aplicării, ca succedaneu, a legii forului (române), se pot aduce cel puţin următoarele argumente:

  1. litigiul nu poate rămâne nejudecat, prin respingerea acţiunii reclamantului sub motivul că legea străină nu este cunoscută (pe baza principiului că „este acelaşi lucru a nu fi cu a nu proba” – idem est non esse et non probari), deoarece, în acest caz, judecătorul ar fi culpabil de denegare de dreptate (art. 3 c.civ.).
  2. în cazul în care legea străină nu poate fi dovedită se aplică prezumţia (simplă) exprimată prin adagiul „cine alege instanţa alege şi dreptul” (qui eligit judice, eligit jus).

III. NORMELE PRIVIND CONFLICTULUI DE LEGI

O prezentare cuprinzătoare, şi totuşi concisă, a regulilor conflictului de legi în vigoare. Statele membre sunt invitate să indice atât regula generală care se aplică unei chestiuni juridice date şi să descrie într-o manieră cuprinzătoare regulile specifice aflate în vigoare (de exemplu pentru obligaţii necontractuale, începeţi prin a descrie regula lex loci delicti şi semnificaţia ei înainte de a introduce regulile specifice privind accidentele de maşină, concurenţa neloială etc.). Indicaţi, de asemenea, dacă o regulă este supusă incertitudinilor (în principal în absenţa jurisprudenţei clar stabilite). Pentru fiecare regulă privind alegerea legislaţiei, este potrivit să:

  1. indicaţi sursele sale (drept statutar, jurisprudenţă, convenţie internaţională);
  2. definiţi sfera sa (caracterizare, cunoscută şi drept clasificare);
  3. indicaţi factorul de legătură; ar fi util să indicaţi ce se întâmplă dacă se schimbă factorul de legătură;
  4. indicaţi excepţiile (listă de reguli obligatorii (în sensul de "lois de police"); cazuri de neaplicare a legislaţiei străìne din cauza nepotrivirii cu politica publică internaţională ("ordre public") a forului].

Izvoarele normei conflictuale sunt:

SusSus

  1. dreptul intern român (Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat)
  2. convenţiile internaţional la care Români este parte (norme conflictuale unificate).

Structura normei conflictuale

  1. conţinutul normei (materia)
  2. legătura normei (sistemul de drept aplicabil, punctul de legătură)

Enumerarea principalelor puncte de legătură admise de legea română

  1. cetăţenia (lex patriae sau lex personalis) este punctul de legătură pentru următoarele categorii de raporturi juridice: starea civilă, capacitatea şi relaţii de familie – art. 11-39 din Legea nr. 105/1992; moştenirea mobiliară, în cazul universalităţii bunurilor mobile – art. 66 lit. a din Legea nr. 105/1992; jurisdicţia competentă – art. 150 pct. 1 şi 2 din legea nr. 105/1992;
  2. domiciliul sau reşedinţa (lex domicilii sau lex personalis) este punctul de legătură pentru următoarele categorii de raporturi juridice:
    • starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice (statutul persoanei fizice) în subsidiar faţă de cetăţenie – art. 12 alin. 4, art. 17 alin. 1, art. 20 şi alte articole care trimit la art. 20 din Legea nr. 105/1992
    • condiţiile de fond ale actelor juridice, în general, în cazul localizării obiective, atunci când debitorul prestaţiei caracteristice este o persoană fizică – art. 69 alin. 2 şi art. 77 din legea nr. 105/1992
    • condiţiile de fond ale contractului de vânzare mobiliară, în lipsa unei legi convenite de părţi – art. 88 din legea nr. 105/1992
    • jurisdicţia competentă, în unele cazuri – art. 149 pct. 1 şi 3 şi 151 pct. 1-6 din Legea nr. 105/1992
  3. sediul social (lex societatis sau lex personalis) este punctul de legătură pentru:

    SusSus

    • statutul organic al persoanei juridice – art. 40 şi 41 din Legea nr. 105/1992
    • condiţiile de fond ale actului juridic, în general, în cazul localizării obiective, atunci când debitorul prestaţiei caracteristice este o persoană juridică – art. 69 alin. 2 şi art. 77 alin. 2 din Legea nr. 105/1992
    • contractul de intermediere – art. 93 alin. 2 din Legea nr. 105/1992
    • contractul de muncă – art. 102 din Legea nr. 105/1992
    • alte contracte speciale – art. 103 din Legea nr. 105/1992
    • jurisdicţia competentă, în unele cazuri – art. 149 pct. 2 din Legea nr. 105/1992
  4. fondul de comerţ constituie punct de legătură pentru condiţiile de fond ale actului juridic, în general, în cazul localizării obiective, atunci când debitorul prestaţiei caracteristice este un comerciant – art. 69 alin. 2 şi art. 77 alin. 2 din Legea nr. 105/1992; şi jurisdicţia competentă, în anumite cazuri – art. 149 litera a din Legea nr. 105/1992.
  5. locul situării bunului reprezintă punctul de legătură pentru regimul juridic al bunurilor imobile şi mobile privite ut singuli (lex rei sitae sau lex situs) – art. 49 din Legea nr. 105/1992; moştenirile imobiliare (lex succesionis) – art. 66 litera b din Legea nr. 105/1992; jurisdicţie, în anumite cazuri – art. 149 pct. 7,8 şi 9 şi art. 151 pct. 7 din Legea nr. 105/1992.
  6. pavilionul navei (aeronavei) constituie punct de legătură pentru mijloacele de transport respective, în anumite cazuri (art. 5 lit. a)
  7. voinţa părţilor (lex voluntatis sau lex actus/lex contractus) este punct de legătură pentru condiţiile de fond ale actelor juridice în general -art. 69 lit. 1 şi art. 73 din Legea nr. 105/1992, precum şi ale unor contracte speciale - art. 88, 93, 101, 103, 120, 121 din Legea nr. 105/1992.
  8. locul încheierii contractului (lex loci contractus sau lex actus/lex contractus) constituie punct de legătură pentru condiţiile de fond ale contractelor (în subsidiar, faţă de legea cu care contractul prezintă legăturile cele mai strânse, conform art. 79 din Legea nr. 105/1992); jurisdicţie, în anumite cazuri (art. 149 pct. 4 şi art. 151 pct. 1).
  9. locul executării contractului (lex loci executionis sau lex loci solutionis-dacă se face o plată sau lex actus/lex contractus) constituie punct de legătură pentru modul de executare a contractului (art. 80 alin. 2)
  10. locul întocmirii actului (locus regit actum) constituie punct de legătură pentru condiţiile de formă ale actului juridic (în subsidiar, faţă de punctul de legătură aplicabil fondului actului), conform art. 71 lit. a din legea nr. 105/1992.
  11. autoritatea care examinează validitatea actului juridic (auctor regit actum) este punctul de legătură pentru condiţiile de formă ale actului juridic, în anumite cazuri (art. 71 lit. c din Legea nr. 105/1992)
  12. locul unde are loc faptul juridic (ilicit) (lex loci delicti commissi) constituie punct de legătură pentru regimul juridic al delictului, în general, conform art. 107 din Legea nr. 105/1992.
  13. locul producerii prejudiciului (lex loci laesionis) este punct de legătură în cazul în care prejudiciul se produce în alt stat decât cel al săvârşirii delictului (art. 108 din Legea nr. 105/1992)
  14. instanţa sesizată (lex fori) este punct de legătură pentru aspectele de procedură propriu-zise ca, de exemplu, administrarea probelor (art. 159 şi art. 161 alin. 5 din Legea nr. 105/1992

Clasificarea punctelor de legătură În funcţie de natura lor, punctele de legătură se clasifică în două categorii:

SusSus

  1. punctele de legătură fixe, care nu pot fi deplasate de sub incidenţa unui sistem de drept sub incidenţa altui sistem de drept (de exemplu: locul situării bunului imobil, locul săvârşirii delictului şi al producerii prejudiciului)
  2. puncte de legătură mobile, în această categorie intrând toate celelalte puncte de legătură , care se pot deplasa dintr-un sistem de drept în altul.

Exemple de norme conflictuale, cu analiza structurii lor:

  1. Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei juridice (structura) sunt cârmuite de legea sa naţională (legătura normei şi punctul de legătură) – art. 11 din legea nr. 105/1992
  2. Statutul organic al persoanei juridice (conţinutul normei) este cârmuit de legea sa naţională (legătura normei). – art. 41 din legea nr. 105/1992. Punctul de legătură în acest caz îl reprezintă sediul social, deoarece conform art. 40, persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.
  3. Posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor (structura normei) sunt cârmuite de legea locului unde acesta se află sau sunt situate (punctul de legătură). – art. 49 din legea nr. 105/1992

III.1. Obligaţii contractuale şi acte juridice

O simplă referire la Convenţia de la Roma din 1980 nu este suficientă. Regulile privind chestiunile care nu sunt acoperite de Convenţia de la Roma merită atenţie sporită.

Forma actelor juridice

SusSus

Condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul.

Actul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una dintre legile următoare:

  1. legea locului unde a fost întocmit;
  2. legea naţională sau legea domiciliului persoanei care l-a consimţit;
  3. legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea actului juridic.
În cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, nici o altă lege dintre cele menţionate nu poate să înlăture această cerinţă, chiar dacă actul a fost întocmit în străinătate.

Totodată, contractul se consideră valabil din punct de vedere al formei dacă:

  1. părţile care se găsesc, la data când l-au încheiat, în state diferite, au îndeplinit condiţiile de formă prevăzute de legea unuia dintre aceste state;
  2. reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului unde s-a aflat în momentul încheierii contractului.
Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare a înscrisului care îl constată sunt cele prevăzute de legea locului închirierii actului juridic sau de legea aleasă de părţi, dacă ele aveau dreptul să o aleagă. Proba faptelor se face potrivit legii locului unde ele s-au produs. Cu toate acestea, va fi aplicabilă legea română, dacă aceasta admite şi alte mijloace de probă decât cele prevăzute mai sus. Legea română este aplicabilă şi în cazul în care ea îngăduie proba cu martori şi cu prezumţii ale instanţei, chiar dacă aceste mijloace de probă nu sunt admisibile potrivit legii străine. Dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sunt reglementate de legea locului unde s-a întocmit înscrisul invocat. Administrarea probelor se face potrivit legii române.

SusSus

Formele de publicitate necesare spre a conferi validitate sau opozabilitate contractului prin care se constituie, se modifică, se transmit ori se sting drepturi asupra bunurilor corporale, sunt supuse legii locului unde acestea se află sau sunt situate.

Condiţiile de fond ale actului juridic

Contractul este supus legii alese prin consens de părţi. Înţelegerea privind alegerea legii aplicabile poate fi modificată prin acordul părţilor. În lipsa unei legi alese, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse. Se consideră că există atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa, ori fondul de comerţ sau sediul statutar. Contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosinţă temporară asupra unui imobil are legăturile cele mai strânse cu legea statului unde acesta se află situat.

Alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe. Părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei anumite părţi a contractului. Modificarea acordului asupra legii aplicabile, convenită ulterior datei încheierii contractului, are efect retroactiv, fără să poată totuşi:

  1. să infirme validitatea formei acestuia; sau
  2. să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de terţi.

SusSus

Legea aplicabilă fondului contractului se aplică îndeosebi:

  1. interpretării naturii sale juridice şi a cauzelor pe care le cuprinde;
  2. executării obligaţiilor izvorâte din contract;
  3. consecinţelor neexecutării totale sau parţiale a acestor obligaţii, precum şi evaluării prejudiciului pe care l-a cauzat;
  4. modului de stingere a obligaţiilor izvorâte din contract;
  5. cauzelor de nulitate a contractului şi consecinţelor acesteia.

Modul de executare a obligaţiilor izvorâte din contract trebuie să se conformeze legii locului de executare. Creditorul este obligat să respecte această lege în luarea măsurilor destinate, potrivit contractului, să preîntâmpine sau să remedieze neexecutarea ori să-i restrângă efectele prejudiciabile.

Existenţa şi validitatea de fond a consimţământului părţilor referitor la legea aplicabilă contractului sunt determinate de însăşi legea pe care au ales-o. Dacă legea menţionată declară nevalabilă alegerea astfel convenită, contractul este cârmuit de legea statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse (în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa, ori fondul de comerţ sau sediul statutar).

Existenţa şi validitatea de fond a contractului contestat de către una dintre părţi se determină în conformitate cu legea care i s-ar fi aplicat dacă era socotit ca valabil.

Efectele juridice ale tăcerii părţii care contestă că şi-a dat consimţământul la un contract sunt supuse legii naţionale a persoanei fizice sau legii statutului organic al persoanei juridice în cauză.

SusSus

Contractul dintre părţi care îşi au domiciliul sau sediul în state diferite se consideră încheiat la data când acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Contractul, care prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune a executare imediată a prestaţiei caracteristice, se consideră încheiat în momentul când debitorul acesteia a început executarea, afară numai dacă ofertantul a cerut ca, în prealabil, să i se comunice acceptarea. În acest ultim caz se aplică prevederile alineatului precedent.

Legea străină aplicabilă contractului, în temeiul prezentului capitol, cuprinde dispoziţiile sale de drept material, în afară de normele ei conflictuale.

Condiţiile de fond şi efectele contractelor şi unor contracte

Contractul de vânzare – cumpărare

În lipsa unei legi convenite de părţi spre a se aplica vânzări mobiliare, aceasta este supusă legii statului în care vânzătorul are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul social. Prin excepţie, contractul de vânzare-cumpărare comercială este supus legii statului în care cumpărătorul are fondul de comerţ sau sediul social, dacă:

  1. negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat de către părţi prezente în acel stat; sau
  2. contractul prevede în mod expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia de livrare a mărfii în acel stat.

Vânzarea prin licitaţie, prin burse sau târguri este supusă legii statului unde are loc încheierea pe această cale a contractului, afară numai dacă legea statului respectiv admite că părţile să aleagă prin acord legea, aplicabilă şi ele au procedat explicit la o asemenea alegere.

SusSus

Legea aplicabilă vânzării cârmuieşte îndeosebi:

  1. interpretarea contractului;
  2. drepturile şi obligaţiile părţilor;
  3. executarea obligaţiilor ce izvorăsc din contract;
  4. momentul de când cumpărătorul are dreptul la produsele şi fructele bunului sau mărfii transmise;
  5. momentul de când cumpărătorul suportă riscurile referitoare la bunul sau marfa transmisă;
  6. validitatea şi efectele între părţi ale clauzelor de rezervă a proprietăţii;
  7. consecinţele neexecutării contractului, inclusiv obţinerea reparaţiei pentru prejudicii, cu excepţia chestiunilor care sunt supuse legii procedurale a forului;
  8. modul de stingere a obligaţiilor izvorâte din contract, precum şi decăderea întemeiată pe expirarea unui termen;
  9. consecinţele nulităţii contractului.

Legea statului unde se efectuează recepţia mărfii stabileşte, dacă nu s-a convenit expres altfel, termenele şi procedura de verificare cantitativă şi calitativă, precum şi măsurile ce pot fi luate referitor la aceste bunuri în cazul în care sunt refuzate.

Contractul de intermediere

În raporturile dintre reprezentant şi mandatar sau comisionar se aplică, dacă nu s-a convenit altfel, legea statului în care intermediarul exercită împuternicirea. În cazul în care acesta exercită, cu titlu profesional, funcţia de intermediar sau agent, se aplică legea sediului său profesional. Legea arătată se aplică îndeosebi:

  1. existenţei, întinderii, modificării şi încetării puterilor intermediarului;
  2. consecinţelor depăşirii acestor puteri sau folosirii lor abuzive;
  3. facultăţii intermediarului de a delega, în totul sau în parte, puterile şi de a desemna un intermediar adiţional sau substituit;
  4. posibilităţii ca intermediarul să încheie un contract pentru reprezentat, când există riscul unui conflict de interese între el însuşi şi reprezentat;
  5. clauzei de neconcurenţă;
  6. cazurilor de prejudicii care urmează să fie reparate.

SusSus

Raporturile dintre persoana reprezentată şi terţ sunt supuse, dacă nu au convenit explicit altfel, legii unde se află sediul profesional al intermediarului. Legea arătată stabileşte îndeosebi efectele actelor pe care intermediarul le-a încheiat în exerciţiul real sau pretins al împuternicirii. În lipsa unui asemenea sediu, se aplică legea statului unde a acţionat intermediarul, dacă pe teritoriul respectiv se află:

  1. sediul, domiciliul sau reşedinţa persoanei reprezentate; sau
  2. sediul, domiciliul sau reşedinţa terţului; sau
  3. sediul bursei, târgului sau locului unde s-a organizat o licitaţie la care a participat intermediarul spre a îndeplini împuternicirea.
Modul de executare a împuternicirii trebuie să se conformeze condiţiilor stabilite de legea statului unde are loc executarea.

Intermediarul care a comunicat cu terţul dintr-un stat în altul, prin scrisori, telegrame, telex, telefon sau prin alte mijloace de telecomunicaţie, este socotit că a acţionat de la sediul său profesional ori, în lipsă, de la domiciliul sau reşedinţa sa.

Dacă reprezentatul, intermediarul sau terţul are mai multe sedii profesionale în state diferite, se ţine seama de cel care prezintă legătura cea mai stinsă cu actul îndeplinit de intermediar.

Reprezentarea care are ca obiect acte de administrare sau de dispoziţie referitoare la un imobil este supusă legii situaţiei bunului.

Contractul de muncă

Legea convenită de părţi care cârmuieşte contractul de muncă este aplicabilă numai în măsura în care nu aduce restrângeri ocrotirii pe care o asigură salariatului dispoziţiile imperative ale legii aplicabile în lipsa unei atare alegeri.

SusSus

Contractul de muncă este supus, dacă părţile nu au convenit altfel, legii statului pe al cărui teritoriu:

  1. salariatul îşi îndeplineşte în mod obişnuit munca, în temeiul contractului, chiar dacă este temporar detaşat într-un alt stat;
  2. se află sediul întreprinderii care a angajat salariatul, dacă acesta îşi îndeplineşte munca, prin natura funcţiei sale, în mai multe state; în cazul în care totuşi există legături mai puternice ale contractului de muncă cu un alt stat, devine aplicabilă legea acestuia.

Contractul de executare de lucrări, contractul de transport, de expediţie, contractul bancar, contractul de asigurare, contractul de depozit, contractul de donaţie

În lipsă de lege convenită de părţi se aplică:

  1. în contractele de executare de lucrări, legea sediului antreprenorului;
  2. în contractele de transport, de expediţii şi altele similare, legea sediului transportatorului sau expeditorului;
  3. în contractele bancare, inclusiv cele de garanţie bancară autonomă, legea sediului întreprinderii de credit; în raporturile dintre cele două bănci se aplică legea celei care prestează serviciul în favoarea celeilalte;
  4. în contractele de asigurare împotriva riscurilor, legea sediului asigurătorului; această lege se aplică, de asemenea, cesiunii sau gajării poliţei de asigurare;
  5. în contractele de depozit, legea sediului depozitarului;
  6. donaţiei, legea naţională a donatorului.

III.2. Obligaţii necontractuale (răspundere civilă delictuală, îmbogăţirea fără justă cauză, negotiorum gestio etc.)

Legea statului unde are loc un fapt juridic stabileşte dacă acesta constituie un act ilicit şi îl cârmuieşte îndeosebi în ce priveşte capacitatea delictuală; condiţiile şi întinderea răspunderii; cauzele de limitare sau de exonerare de răspundere şi de împărţire a răspunderii între autor şi victimă; răspunderea comitentului pentru fapta prepusului; natura daunelor care pot să dea loc la reparaţie; modalităţile şi întinderea reparaţiei; transmisibilitatea dreptului de reparaţie; persoanele îndreptăţite să obţină reparaţia pentru prejudiciul suferit.

SusSus

În cazul în care toate sau o parte din consecinţele păgubitoare ale actului ilicit se produc într-un alt stat decât în cel unde a avut loc, se aplică reparaţiei corelative legea acestui stat, în conformitate cu condiţiile şi întinderea răspunderii; cauzele de limitare sau de exonerare de răspundere şi de împărţire a răspunderii între autor şi victimă; răspunderea comitentului pentru fapta prepusului; natura daunelor care pot să dea loc la reparaţie; modalităţile şi întinderea reparaţiei; transmisibilitatea dreptului de reparaţie; persoanele îndreptăţite să obţină reparaţia pentru prejudiciul suferit

Persoana prejudiciată poate introduce acţiunea de despăgubiri direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă dacă legea contractului de asigurare o admite. Regulile de securitate şi de comportament din statul unde a avut loc actul ilicit trebuie să fie respectate în toate cazurile.

Îmbogăţirea fără cauză a unei persoane fizice sau juridice este supusă legii statului unde s-a produs. În cazul în care îmbogăţirea fără cauză decurge dintr-o prestaţie întemeiată pe un raport juridic anulat sau ale cărui efecte încetaseră în orice alt mod, legea acestuia este aplicabilă şi îmbogăţirii.

Gestiunea de afaceri este supusă legii locului unde persoana care îndeplineşte actele curente de gestiune exercită această activitate.

III.3. Statutul personal, aspectele referitoare la starea civilă (nume, domiciliu, capacitate)

Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede astfel.

SusSus

Numele persoanei este cârmuit de legea sa naţională. Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite în România, este asigurată potrivit legii române.

III.4. Stabilirea relaţiei părinte-copil, inclusiv adopţia

Filiaţia copilului din căsătorie (inclusiv tăgăduirea paternităţii copilului născut din căsătorie, dobândirea numelui de către copil, raporturile dintre părinţi şi copil, inclusiv obligaţiei părinţilor de a întreţine copilul, de a-l educa şi de a-i administra bunurile) se stabileşte potrivit legii care, la data când s-a născut, cârmuieşte efectele căsătoriei părinţilor săi. Dacă, înainte de naşterea copilului, căsătoria părinţilor a încetat sau a fost desfăcută, se aplică legea care, la data încetării sau desfacerii, îi cârmuia efectele.

În cazul în care părinţii sunt în drept să procedeze la legitimarea prin căsătorie subsecventă a copilului născut anterior, condiţiile cerute în acest scop sunt cele prevăzute de legea care se aplică efectelor căsătoriei.

Filiaţia copilului din afara căsătoriei (inclusiv recunoaşterea filiaţiei şi efectele ei; contestarea recunoaşterii filiaţiei; raporturile dintre părinţi şi copil; obligaţia părinţilor de a întreţine copilul, de a-l educa şi de a-i administra bunurile) se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la data naşterii. În cazul în care copilul, cetăţean străin, are şi o altă cetăţenie străină, se aplică legea care îi este mai favorabilă.

Condiţiile de fond cerute pentru încheierea adopţiei şi nulitatea adopţiei este supusă, pentru condiţiile de fond, sunt stabilite de legea naţională a adoptatorului şi a celui ce urmează să fie adoptat. Aceştia trebuie să îndeplinească şi condiţiile care sunt obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naţionale arătate. Condiţiile de fond cerute soţilor care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea care cârmuieşte efectele căsătoriei lor. Aceeaşi lege se aplică şi dacă unul dintre soţi adoptă copilul celuilalt.

SusSus

Efectele adopţiei, precum şi relaţiile dintre adoptator şi adoptat, desfacerea adopţiei sunt cârmuite de legea naţională a adoptatorului. În cazul adopţiei consimţite de soţi este aplicabilă legea care cârmuieşte efectele căsătoriei lor.

Forma adopţiei şi nulitatea adopţiei (pentru condiţiile de formă) este supusă legii statului pe teritoriul căruia ea se încheie.

III.5. Căsătoria, cuplurile necăsătorite, parteneriatele, divorţul, separarea judiciară, obligaţii de întreţinere

Condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi. Dacă una dintre legile străine astfel determinată prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României.

Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează. Căsătoria unui cetăţean român aflat în străinătate poate fi încheiată în faţa autorităţii locale de stat competente ori în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular fie al României, fie al statului celuilalt viitor soţ. Căsătoria care se încheie în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular al României este supusă condiţiilor de formă ale legii române.

Relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului lor comun. Legea naţională comună sau legea domiciliului comun al soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, cetăţenia sau domiciliul. În lipsă de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, relaţiile personale sau patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături.

SusSus

Divorţul este cârmuit de legea aplicabilă relaţiilor personale şi patrimoniale dintre soţi. Dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean român.

În cazul în care soţii sunt în drept să ceară separaţia de corp, condiţiile acesteia sunt supuse legii aplicabile relaţiilor personale şi patrimoniale dintre soţi.

Legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică nulităţii căsătoriei şi efectelor acestei nulităţi. Nulitatea unei căsătorii încheiată în străinătate cu încălcarea condiţiilor de formă poate fi admisă în România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută şi în legea română.

Dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afara căsătoriei să răspundă pentru cheltuielile din timpul sarcinii şi pentru cele prilejuite de naşterea copilului este supus legii naţionale a mamei.

Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere este:

  1. în raporturile dintre părinţi şi copii, legea care cârmuieşte efectele filiaţiei;
  2. în raporturile dintre soţi, legea care cârmuieşte efectele căsătoriei;
  3. în raporturile dintre foştii soţi, legea care cârmuieşte divorţul;
  4. în raporturile dintre alte persoane, legea naţională a creditorului. În caz de schimbare a cetăţeniei, noua lege naţională se aplică numai prestaţiilor ulterioare schimbării.

Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere determină îndeosebi:

SusSus

  1. persoana creditorului şi debitorului, precum şi ordinea de prioritate între mai mulţi debitori;
  2. întinderea obligaţiei de întreţinere;
  3. modul de executare a obligaţiei şi termenele pentru satisfacerea acesteia.

Pentru a se determina întinderea obligaţiei de întreţinere trebuie să se ţină seama, chiar dacă legea străină aplicabilă dispune altfel, de posibilităţile materiale ale debitorului şi de nevoile efective ale creditorului.

III.6. Regimul proprietăţii matrimoniale

Relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului lor comun. Legea naţională comună sau legea domiciliului comun al soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, cetăţenia sau domiciliul. În lipsă de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, relaţiile personale sau patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături.

Condiţiile de fond cerute pentru încheierea convenţiei matrimoniale sunt cele stabilite de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi. Regimul şi efectele convenţiei matrimoniale (inclusiv posibilitatea modificării sau înlocuirii convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei) sunt cârmuite de legea aleasă prin acord de către viitorii soţi, iar în lipsă, de legea care cârmuieşte relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi. Modificarea sau noua convenţie matrimonială nu poate aduce prejudicii terţilor.

SusSus

Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere este, în raporturile dintre soţi, legea care cârmuieşte efectele căsătoriei.

III.7. Testamente şi succesiuni

Moştenirea este supusă, în ce priveşte bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana decedată o avea la data morţii; în ce priveşte bunurile imobile şi fondul de comerţ, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat. Testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a bunurilor sale altei legi, fără a avea dreptul să înlăture dispoziţiile ei imperative.

Legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi:

  1. momentul deschiderii moştenirii;
  2. persoanele cu vocaţie de a moşteni;
  3. calităţii cerute pentru a moşteni;
  4. exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;
  5. condiţiile şi efectele opţiunii succesorale;
  6. întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul;
  7. drepturile statului asupra succesiunii vacante.

Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legi următoare:

  1. legea naţională a testatorului;
  2. legea domiciliului acestuia;
  3. legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
  4. legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;
  5. legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite.

III.8. Proprietatea reală

Bunuri imobile, bunuri mobile (nu pare a fi util în acest context să se insiste asupra regulilor detaliate privind bunurile materiale).

SusSus

Posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea se află sau sunt situate, afară numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel.

Natura mobiliară sau imobiliară, conţinutul drepturilor reale asupra bunurilor se determină în conformitate cu legea locului unde se află sau sunt situate.

Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care şi-a schimbat aşezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul când s-a produs faptul juridic care a generat, modificat sau stins dreptul respectiv.

Uzucapiunea este cârmuită de legea statului unde bunul se afla la începerea termenului de posesie, prevăzut în acest scop. În cazul în care bunul a fost adus într-un alt stat, unde se împlineşte durata termenului de uzucapiune, posesorul poate cere să se aplice legea acestui din urmă stat, dacă sunt reunite, cu începere de la data deplasării bunului, toate condiţiile cerute de menţionata lege.

Emiterea de acţiuni nominative, la ordin sau la purtător, precum şi de obligaţiuni este supusă legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente. Condiţiile şi efectele transmiterii unui titlu de valoare sunt supuse:

  1. legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente, cât priveşte titlul nominativ;
  2. legii locului de plată a titlului la ordin;
  3. legii locului unde se află titlul la purtător în momentul transmiterii, în raporturile dintre posesorii succesivi, precum şi dintre aceştia şi terţele persoane.

Legea arătată expres în cuprinsul unui titlu de valoare stabileşte dacă acesta întruneşte condiţiile spre a fi un titlu reprezentativ al mărfii pe care o specifică. În lipsa unei asemenea precizări, natura titlului se determină potrivit legii statului în care îşi are sediul întreprinderea emitentă. Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se aplică, în calitatea sa de bun mobil cârmuieşte drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifică.

SusSus

Efectele obligaţiilor acceptantului unei cambii şi semnatarului unui bilet la ordin sunt supuse legii locului unde aceste titluri sunt plătibile. Efectele pe care le produc semnăturile celorlalţi obligaţi prin cambie sau prin bilet la ordin sunt determinate de legea statului pe teritoriul căruia au fost date semnăturile.

Legea locului unde titlul a fost constituit stabileşte dacă posesorul cambiei dobândeşte creanţa care a dat loc emisiunii titlului.

Legea statului unde este plătibilă cambia stabileşte dacă acceptarea poate fi restrânsă la o parte din sumă, precum şi dacă posesorul titlului este sau nu obligat să primească o plată parţială.

Legea statului unde cambia sau biletul la ordin sunt plătibile determină măsurile ce pot fi luate în caz de pierdere sau furt al titlului.

Legea statului unde cecul este plătibil determină persoanele asupra cărora poate fi tras un asemenea titlu. Dacă cecul este nul din cauză că a fost tras asupra unei persoane neîndreptăţite, obligaţiile ce decurg din semnăturile puse pe titlu în alte state, ale căror legi nu cuprind o asemenea restricţie, sunt valabile.

Legea statului pe al cărui teritoriu au fost subscrise obligaţiile ce decurg din cec determină efectele acestor obligaţii.

Legea statului unde cecul este plătibil determină îndeosebi:

  1. dacă titlul trebuie tras la vedere sau dacă poate fi tras la un anumit termen de la vedere, precum şi efectele postdatării;
  2. termenul de prezentare;
  3. dacă cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat şi care sunt efectele produse de aceste menţiuni;
  4. dacă posesorul poate cere şi dacă este obligat să primească o plată parţială;
  5. dacă cecul poate fi barat sau poate să cuprindă clauza 'plătibil în cont' ori o expresie echivalentă şi care sunt efectele acestei barări, clauze sau expresii echivalente;
  6. dacă posesorul are drepturi speciale asupra provizionului şi care este natura lor;
  7. dacă trăgătorul poate să revoce cecul sau să facă opoziţie la plata acestuia;
  8. măsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului;
  9. dacă un protest sau o constatare echivalentă este necesară pentru conservarea dreptului de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi celorlalţi obligaţi.

Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri, sunt supuse legii aplicabile la data şi locul unde se îndeplinesc. Aceste forme de publicitate, precum şi cele cu efect constitutiv de drepturi referitoare la un bun imobil sunt supuse legii statului unde acesta se găseşte situat, chiar dacă temeiul juridic al naşterii, transmiterii, restrângerii sau stingerii dreptului real ori garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea altei legi.

III.9. Insolvenţă

Instanţele române sunt, de asemenea, competente să judece falimentul sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediul în România.

Informaţii suplimentare

www.just.ro

« Legea aplicabilă - Informaţii generale | România - Informaţii generale »

SusSus

Ultima actualizare: 16-05-2007

 
  • Drept comunitar
  • Drept internaţional

  • Belgia
  • Bulgaria
  • Republica Cehă
  • Danemarca
  • Germania
  • Estonia
  • Irlanda
  • Grecia
  • Spania
  • Franţa
  • Italia
  • Cipru
  • Letonia
  • Lituania
  • Luxemburg
  • Ungaria
  • Malta
  • Ţările de Jos
  • Austria
  • Polonia
  • Portugalia
  • România
  • Slovenia
  • Slovacia
  • Finlanda
  • Suedia
  • Regatul Unit