comisia europeană > RJE > Legea aplicabilă > Ţările de Jos

Ultima actualizare: 23-04-2009
Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Legea aplicabilă - Ţările de Jos

EJN logo

Această pagină nu mai este de actualitate. Actualizarea este în curs şi va fi publicată pe portalul european e-justiţie.


 

TABLE OF CONTENTS

I. Sursele normelor în vigoare I.
I.1. Norme naţionale I.1.
I.2. Convenţii internaţionale multilaterale în vigoare I.2.
I.3. Principalele convenţii bilaterale în vigoare I.3.
II. Aplicarea normelor privind conflictul de legi II.
II.1. Aplicarea oficială a normelor privind conflictul de legi II.1.
II.2. Trimitere (retrimitere, trimitere către o instanţă superioară) II.2.
II.3. Schimbarea factorului de legătură II.3.
II.4. Excepţii de la aplicarea normală a regulilor conflictului de legi II.4.
II.5. Stabilirea conţinutului legii străine II.5.
III. Normele privind conflictul de legi III.
III.1. Obligaţiile contractuale şi actele juridice III.1.
III.2. Obligaţiile necontractuale III.2.
III.3. Starea civilă (nume, domiciliu, capacitate juridică) III.3.
III.4. Filiaţia şi adopţia III.4.
III.5. Căsătoria, parteneriatul înregistrat, cuplurile necăsătorite, divorţul, separarea judiciară, obligaţii de întreţinere III.5.
III.6. Legile privind proprietatea matrimonială III.6.
III.7. Legile privind succesiunea III.7.
III.8. Dreptul de proprietate III.8.
III.9. Insolvenţa III.9.

 

I. Sursele normelor în vigoare

I.1. Norme naţionale

Câteva norme de drept internaţional privat sunt incluse în Legea privind normele generale (legislaţia regatului) [Wet houdende algemene bepalingen der wetgeving van het Koninkrijk] (numită în continuare: AB).

Există, de asemenea, mai multe legi care poartă numele de „Legea privind [domeniul juridic] (conflict de legi)”. Aceste domenii juridice sunt: divorţul [Legea privind divorţul (conflict de legi), Wet conflictenrecht echtscheiding, WCE]; numele de familie şi numele de botez [Legea privind numele de familie şi numele de botez (conflict de legi), Wet conflictenrecht namen, WCN]; căsătoriile [Legea privind căsătoriile (conflict de legi), Wet conflictenrecht huwelijk, WCH]; regimul proprietăţii matrimoniale [Legea privind regimul proprietăţii matrimoniale (conflict de legi), Wet conflictenrecht huwelijksvermogensregime, WCHv]; asigurările de viaţă; asigurările generale; relaţiile matrimoniale [Legea privind relaţiile matrimoniale (conflict de legi), Wet conflictenrecht huwelijksbetrekkingen, WCHb]; dreptul maritim şi legislaţia privind navigaţia pe căile navigabile interioare [Legea privind normele de drept internaţional privat referitoare la dreptul maritim şi legislaţia privind navigaţia pe căile navigabile interioare, Wet bepalingen van internationaal privaatrecht met betrekking tot zeerecht en binnenvaartrecht, WIPRZ]; trusturile [Legea privind trusturile (conflict de legi), Wet conflictenrecht trusts, WCT]; succesiunea [Legea privind succesiunile (conflict de legi), Wet conflictenrecht eropvolging, WCErf]; corporaţii, acţiuni ilicite [Legea privind acţiunile ilicite (conflict de legi), Wet conflictenrecht onrechtmatige daad, WCOD]; filiaţia [Legea privind filiaţia (conflict de legi), Wet conflictenrecht afstamming, WCA]; adopţia [Legea privind adopţia (conflict de legi), Wet conflictenrecht adoptie, WCAd]; parteneriatele înregistrate [Legea privind parteneriatele înregistrate (conflict de legi), Wet conflictenrecht geregistreerd partnerschap, WCGP]. Alte subiecte nu fac obiectul unor legi, ci al unor convenţii sau al unor norme derivate din jurisprudenţă.

SusSus

I.2. Convenţii internaţionale multilaterale în vigoare
  • Convenţia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor privind obligaţiile de întreţinere faţă de copii, Haga, 24 octombrie 1956
  • Convenţia privind competenţele autorităţilor şi legislaţia aplicabilă cu privire la protecţia minorilor, Haga, 5 octombrie 1961 (numită în continuare: Convenţia de la Haga din 1961 privind minorii)
  • Convenţia privind conflictul de legi cu privire la forma dispoziţiilor testamentare, Haga, 5 octombrie 1961 (numită în continuare: Convenţia de la Haga privind forma dispoziţiilor testamentare)
  • Convenţia privind legitimarea prin căsătorie, Roma, 10 septembrie 1970
  • Convenţia privind legislaţia aplicabilă accidentelor de circulaţie, Haga, 4 mai 1971 (numită în cele ce urmează: Convenţia de la Haga privind accidentele rutiere)
  • Convenţia privind legislaţia aplicabilă obligaţiilor de întreţinere, Haga, 2 octombrie 1973 (numită în continuare: Convenţia de la Haga privind întreţinerea din 1973)
  • Convenţia privind legea aplicabilă răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de produsele defecte, Haga, 2 octombrie 1973 (numită în continuare: Convenţia de la Haga privind răspunderea civilă pentru produsele defecte)
  • Convenţia privind legea aplicabilă reprezentării, Haga, 14 martie 1978 (numită în continuare: Convenţia de la Haga privind reprezentarea)
  • Convenţia privind celebrarea şi recunoaşterea valabilităţii căsătoriilor, Haga, 14 martie 1978
  • Convenţia privind legislaţia aplicabilă regimului proprietăţii matrimoniale, Haga, 14 martie 1978 (numită în continuare: Convenţia de la Haga privind proprietatea matrimonială)
  • Convenţia privind legislaţia aplicabilă obligaţiilor contractuale, Roma, 19 iunie 1980 (numită în continuare: Convenţia de la Roma)
  • Convenţia privind legislaţia aplicabilă numelor de familie şi numelor de botez, München, 5 septembrie 1980 (numită în continuare: Convenţia privind numele)
  • Convenţia privind legislaţia aplicabilă trustului şi recunoaşterii acestuia, Haga, 1 iulie 1985 (numită în continuare: Convenţia de la Haga privind trustul)
  • Convenţia privind legislaţia succesorală, Haga, 1 august 1989 (numită în continuare; Convenţia de la Haga privind dreptul succesoral; convenţia nu este în vigoare; aceasta este totuşi aplicată în Ţările de Jos în conformitate cu WCErf)
  • Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedura de insolvenţă.
I.3. Principalele convenţii bilaterale în vigoare

Niciuna.

SusSus

II. Aplicarea normelor privind conflictul de legi

II.1. Aplicarea oficială a normelor privind conflictul de legi

În conformitate cu articolul 25 din Codul de procedură civilă [Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering], instanţele trebuie să aplice normele privind conflictul de legi din proprie iniţiativă (deci şi în cazul în care părţile nu le invocă).

II.2. Trimitere (retrimitere, trimitere către o instanţă superioară)

Dacă se face trimitere la legislaţia statului A, se aplică normele statului respectiv. În cazul în care legea A precizează că legislaţia olandeză sau legislaţia statului B este aplicabilă, nu trebuie să se ţină seama, în principiu, de această precizare. În unele cazuri se pot face excepţii.

II.3. Schimbarea factorului de legătură

Nu există norme generale care să reglementeze problemele care se ivesc ca rezultat al modificării factorului de legătură. În capitolul 3 se analizează soluţii pentru o serie de domenii juridice separate în care acest aspect este important.

II.4. Excepţii de la aplicarea normală a regulilor conflictului de legi

Ordinea publică

Nu trebuie să se ţină seama de legislaţia străină dacă legislaţia în cauză sau aplicarea acesteia contravine ordinii publice internaţionale în conformitate cu dreptul privat. Aceasta survine în cazul în care legislaţia străină (sau aplicarea acesteia) încalcă principiile fundamentale ale sistemului juridic olandez. Normele trebuie aplicate în mod restrictiv. Simplul fapt că legislaţia străină diferă de cea olandeză nu este un motiv suficient pentru a invoca ordinea publică, chiar dacă legea olandeză în cauză are caracter obligatoriu. În cazul în care nu norma în sine ci, mai degrabă, aplicarea acesteia poate încălca ordinea publică, evaluarea situaţiei poate depinde în parte de măsura în care cauza se află sub competenţă olandeză. Se poate invoca ordinea publică chiar dacă regulamentul în cauză nu conţine o prevedere în acest sens.

SusSus

Norme privind întâietatea

Instanţele olandeze pot aplica norme juridice speciale obligatorii (norme privind întâietatea) indiferent de legea care reglementează raportul juridic dintre părţi. Aceasta nu se referă la prevederi obligatorii „obişnuite” ci, mai degrabă, la dispoziţii care au adesea o funcţie în dreptul public. Se pot aplica atât normele olandeze privind întâietatea, cât şi cele străine. În mod contrar, prevederile impuse prin legea care a fost desemnată ca aplicabilă pot să nu fie aplicabile dacă interesul din dreptul public pe care sunt menite să-l protejeze nu este relevant în cazul respectiv.

II.5. Stabilirea conţinutului legii străine

Instanţa trebuie să stabilească oficial conţinutul legii străine. Părţile sunt adesea invitate să-şi exprime opinia privind legea străină şi, de obicei, se supun acestei solicitări. Aceasta nu schimbă faptul că instanţa însăşi continuă să fie răspunzătoare pentru ceea ce acceptă ca fiind legislaţie străină.

Instanţa este liberă să aleagă modul în care obţine informaţii. Aceasta poate urma calea prezentată de Convenţia europeană privind informaţiile despre dreptul străin (Londra, 7 iunie 1986), poate întreprinde propriile cercetări pe baza literaturii de specialitate, poate delega efectuarea cercetărilor unui expert din ţara în cauză sau unui institut de cercetare cum ar fi T.M.C. Asser Instituut sau Institutul Juridic Internaţional [Internationaal Juridisch Instituut].

În cazul în care conţinutul legii străine nu poate fi stabilit într-o măsură considerată suficientă, pot fi folosite o varietate de soluţii precum aplicarea unui sistem înrudit cu legislaţia aplicabilă în fapt, aplicarea principiilor internaţionale acceptate sau a dreptului olandez.

SusSus

III. Normele privind conflictul de legi

III.1. Obligaţiile contractuale şi actele juridice

Acordurile

Pentru majoritatea acordurilor, legislaţia aplicabilă este stabilită prin Convenţia de la Roma. Consultaţi totuşi secţiunea următoare pentru acordurile privind reprezentarea.

În cazul unor acorduri excluse de la aplicarea efectelor Convenţiei de la Roma în conformitate cu articolul 1 alineatul (2), se aplică legi separate (a se vedea mai jos). Pentru alte acorduri, normele privind conflictul de legi nu au fost stabilite prin lege.

Acordurile care au fost încheiate înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei de Roma sunt reglementate de normele privind conflictul de legi aplicabile în acel moment. Acestea corespund în linii mari normelor privind conflictul de legi din Convenţia de la Roma.

Reprezentarea

În cazul acordurilor privind reprezentarea, dispoziţiile Convenţiei de la Haga privind reprezentarea au prioritate în Ţările de Jos faţă de cele ale Convenţiei de la Roma. În ceea ce priveşte raportul între mandatar şi mandant, se permite alegerea legislaţiei aplicabile; atunci când aceasta nu poate fi aleasă, cu excepţia situaţiilor speciale, se aplică legislaţia din ţara în care se află reşedinţa obişnuită a reprezentantului sau a mandantului, dacă procedurile se vor desfăşura în principal în ţara respectivă (articolul 6 şi următoarele din Convenţia de la Haga privind reprezentarea). În relaţiile dintre mandant şi cealaltă parte a acţiunii, aspectele referitoare la reprezentare (cum ar fi autoritatea mandatarului şi consecinţele acţiunilor sale) sunt, cu excepţia situaţiilor speciale, reglementate de legislaţia din ţara în care se află reşedinţa obişnuită al mandatarului [articolul 11 alineatul (1) din Convenţia de la Haga privind reprezentarea].

SusSus

Asigurările de viaţă şi asigurări generale

În cazul asigurărilor de viaţă şi al asigurărilor generale, se aplică normele privind conflictul de legi incluse în Legea privind asigurarea de viaţă (conflict de legi) [Wet conflictenrecht levensverzekering] şi Legea privind asigurările generale (conflict de legi) [Wet conflictenrecht schadeverzekering].

Achiziţiile

Convenţia de la Viena privind vânzarea bunurilor (Viena, 11 aprilie 1980) stabileşte dispoziţii pentru o legislaţie armonizată în ceea ce priveşte vânzarea bunurilor. Articolul 1 alineatul (1) litera (b) prevede că, în cazul în care se aplică legislaţia unui stat contractant, în conformitate cu normele de drept internaţional privat nu se aplică normele de drept internaţional ale statului în cauză ci dispoziţiile convenţiei.

Acţiunile juridice

„Acţiunile juridice” nu reprezintă o categorie de referinţă separată. Acţiunile juridice care se desfăşoară în contextul unui acord sunt reglementate în general de legislaţia căreia i se supune acordul; obligaţiile care izvorăsc din alte acţiuni juridice sunt considerate obligaţii necontractuale (de exemplu în cazul administrării afacerii unei alte persoane) sau sunt clasificate într-o altă categorie de referinţă (de exemplu redactarea unui testament, recunoaşterea unui copil). O normă benefică privind conflictul de legi se aplică în general formei acţiunilor juridice: conform formei, o acţiune juridică este valabilă dacă aceasta respectă fie cerinţele locului în care a fost efectuată, fie legislaţia care reglementează acţiunea juridic în ceea ce priveşte conţinutul (articolul 10 din AB).

SusSus

III.2. Obligaţiile necontractuale

Acţiunile ilicite

Legea privind acţiunile ilicite (conflict de legi) [Wet conflictenrecht onrechtmatige daad] stipulează că acţiunea ilicită este reglementată de legislaţia statului în care a fost comisă aceasta [articolul 3 alineatul (1) din WCOD]. Cu toate acestea, există mai multe excepţii de la regula în cauză, în special în cazul în care consecinţele faptei apar într-un alt stat decât cel în care a fost comisă fapta, în cazul în care făptaşul şi victima au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat sau în caz de concurenţă neloială. Dacă o acţiune ilicită este strâns legată de un alt raport juridic dintre părţi, instanţa poate, în pofida celor menţionate anterior, să aplice de asemenea legislaţia care reglementează celălalt raport juridic faţă de acţiunea ilicită (articolul 5 din WCOD).

Contrar celor menţionate anterior, părţile pot, de asemenea, să aleagă ele însele legislaţia aplicabilă (articolul 6 din WCOD).

Accidentele rutiere

În principiu, se aplică dreptul ţării în care a avut loc accidentul (articolul 3 din Convenţia de la Haga privind accidentele rutiere). Cu toate acestea, dacă în accident sunt implicate exclusiv vehicule înmatriculate într-un alt stat, sub rezerva unor condiţii suplimentare, se aplică legislaţia statului în care sunt înmatriculate vehiculele în cauză (articolele 4, 5 şi 6 din Convenţia de la Haga privind accidentele rutiere).

Indiferent de dreptul aplicabil, se aplică normele rutiere şi de siguranţă aflate în vigoare în ţara în care s-a produs accidentul (articolul 7 din Convenţia de la Haga privind accidentele rutiere).

SusSus

Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produsele defecte

În cauze privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produsele defecte, astfel cum este aceasta definită la articolele 1, 2 şi 3 din Convenţia de la Haga privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produsele defecte, se aplică legislaţia din ţara în care a avut loc acţiunea care a provocat prejudiciul, dacă este îndeplinită una dintre condiţiile menţionate la articolul 4 din HPAV. În alte cazuri, se aplică în principiu legislaţia din ţara în care are reşedinţa obişnuită persoana care a suferit prejudiciul sau cea din ţara în care este domiciliată partea care răspunde civil (articolele 5 şi 6 din HPAV).

Gestiunea de afaceri

Nu există norme juridice cu privire la gestiunea de afaceri. Cu excepţia cazului în care părţile aleg legislaţia aplicabilă, se aplică legislaţia ţării în care este gestionată afacerea persoanei respective. Dacă nu se poate stabili care este această legislaţie deoarece, de exemplu, afacerea a fost gestionată în mai multe ţări, se aplică legislaţia ţării de care este legată cel mai strâns gestionarea afacerii acelei persoane (Curtea Supremă, 23 februarie 1996, Jurisprudenţa Ţărilor de Jos, 1997, 276).

Plăţile necuvenite: îmbogăţirea fără justă cauză

Normele privind conflictul de legi în ceea ce priveşte plăţile necuvenite şi îmbogăţirea fără justă cauză nu sunt stabilite prin lege. De asemenea, nu există o jurisprudenţă clară cu privire la aceste aspecte.

III.3. Starea civilă (nume, domiciliu, capacitate juridică)

Informaţii generale

Starea civilă a unei persoane este reglementată, în principiu, de dreptul naţional al acesteia. Pentru cetăţenii olandezi, acest lucru este stipulat la articolul 6 din AB; pentru persoanele de altă cetăţenie, statutul acestora trebuie, de asemenea, dedus în mod similar din prevederile articolului. Există numeroase excepţii de la prevederile articolului 6 din AB în legislaţii separate.

SusSus

Nume

Dispoziţiile Convenţiei privind numele au fost incluse în Legea privind numele de familie şi numele de botez (conflict de legi). Legea stipulează de asemenea completări specifice dreptului internaţional privat olandez. În conformitate cu articolul 1 din WCN, numele unei persoane este reglementat de dreptul naţional al acesteia, inclusiv normele de drept internaţional privat ale statului respectiv.

Dacă o persoană are în acelaşi timp cetăţenie olandeză şi o altă cetăţenie, se aplică legislaţia olandeză (articolul 2 din WCN). Dacă persoana are mai mult de o cetăţenie, însă nu şi cetăţenie olandeză, se aplică legislaţia ţării de cetăţenie cu care persoana în cauză are legăturile cele mai strânse, ţinând seama de toate circumstanţele [articolul 1 alineatul (2) din WCN]. Prevederile articolului 5 litera (b) din WCN reglementează alegerea numelui în cauzele internaţionale.

Domiciliul

Nu există norme care să reglementeze domiciliul în dreptul internaţional privat olandez. În practică, se aplică dispoziţiile prezentate în cele ce urmează. Dacă o convenţie sau o lege se referă la domiciliul unei persoane, în majoritatea cazurilor ceea ce este important pentru instanţa olandeză este dacă domiciliul este situat sau nu în Ţările de Jos (de exemplu: articolele 1 - 14 inclusiv din Codul de procedură civilă, care stabilesc numai dacă instanţa olandeză este competentă şi nu dacă instanţa străină este competentă). În acest domeniu se aplică articolele 1:10 – 1:15 inclusiv din Codul civil al Ţărilor de Jos. Alte convenţii şi acte se referă adesea la reşedinţa obişnuită a unei persoane. În acest caz, poate fi important dacă reşedinţa obişnuită este situată în Ţările de Jos sau în străinătate (de exemplu în Convenţia de la Roma, în baza căreia trebuie să se stabilească dacă se aplică legislaţia olandeză sau cea străină). Prin urmare, conceptul de „reşedinţă obişnuită” nu este definit în mod aprofundat în baza normelor din dreptul olandez ci, mai degrabă, în baza normelor care corespund reglementării în cauză (interpretarea independentă a convenţiei sau, în cazul regulamentelor europene, interpretarea independentă a regulamentului).

SusSus

Minoritatea şi capacitatea juridică

Minoritatea şi capacitatea juridică sunt stabilite, în principiu, în conformitate cu prevederile articolului 6 din AB, de dreptul ţării de cetăţenie a persoanei în cauză. Mai multe regulamente conţin o dispoziţie individuală pentru stabilirea vârstei până la care se aplică regulamentul.

Protecţia minorilor şi a adulţilor

Trebuie să se facă o distincţie între stabilirea calităţii de minor şi/sau de persoană cu capacitate juridică şi măsurile care pot fi aplicate pentru a proteja interesele unui minor sau ale unui adult. În ceea ce priveşte minorii, măsurile fac obiectul Convenţiei de la Haga privind minorii din 1961, care stipulează la articolul 2 că se aplică legislaţia din ţara în care se află reşedinţa obişnuită a minorului. În cazul adulţilor, acest aspect este încă sub incidenţa legislaţiei naţionale însă, prin analogie cu articolul 2 din Convenţia de la Haga privind minorii din 1961, se poate aplica de asemenea legislaţia din ţara în care se află reşedinţa obişnuită a persoanei în cauză.

III.4. Filiaţia şi adopţia

Filiaţia

Părinţii unui copil sunt stabiliţi prin legislaţia indicată în Legea privind filiaţia (conflict de legi). Legea stabileşte normele privind conflictul de legi cu privire la următoarele situaţii:

Filiaţia instituită în urma căsătoriei: se aplică legislaţia ţării de cetăţenie comună a soţului şi soţiei în momentul naşterii copilului; în cazul în care soţul şi soţia au cetăţenii diferite, se aplică legislaţia din ţara în care se află reşedinţa obişnuită a soţului şi soţiei sau, dacă aceştia nu locuiesc în aceeaşi ţară, legislaţia din ţara în care se află reşedinţa obişnuită a copilului (articolul 1 din WCA).

SusSus

Filiaţia în cazul femeilor necăsătorite: se aplică legislaţia naţională a mamei, oricum ar fi stabilită filiaţia, dacă reşedinţa obişnuită a acesteia se află în Ţările de Jos (articolul 3 din WCA).

Filiaţia în urma recunoaşterii unui copil: recunoaşterea este posibilă dacă este acceptată de legislaţia naţională a tatălui sau de cea a copilului sau în conformitate cu legislaţia ţării în care copilul sau bărbatul au domiciliul stabil. Norme speciale se aplică în cazul recunoaşterii copilului de către un cetăţean olandez căsătorit şi în cazul consimţământului mamei de a da naştere unui copil (articolul 4 din WCA).

Stabilirea legală a paternităţii: se aplică legislaţia ţării de cetăţenie comună a părinţilor; în cazul în care părinţii au cetăţenii diferite, se aplică legislaţia reşedinţei lor obişnuite comune sau, dacă nu există o astfel de reşedinţă, legislaţia din ţara în care copilul are reşedinţa obişnuită (articolul 6 din WCA).

Filiaţia ca urmare a legitimării: în principiu, Convenţia privind legitimarea prin căsătorie (Roma, 10 decembrie 1970).

Adopţia

Legislaţia olandeză se aplică adopţiei încheiate în Ţările de Jos sau revocării adopţiei (articolul 3 din WCAd). Consimţământul părinţilor sau al altor persoane este reglementat în principiu de legislaţia din ţara de cetăţenie a copilului; în cazul în care copilul are mai multe cetăţenii, factorul determinant este reprezentat de cetăţenia ţării cu care copilul are legăturile cele mai strânse, după analizarea tuturor circumstanţelor.

III.5. Căsătoria, parteneriatul înregistrat, cuplurile necăsătorite, divorţul, separarea judiciară, obligaţii de întreţinere

Căsătoria

O căsătorie poate fi celebrată în Ţările de Jos dacă ambele părţi îndeplinesc condiţiile stabilite de dreptul lor naţional cu privire la intrarea într-o căsătorie. Dacă una dintre părţi are cetăţenie olandeză, căsătoria poate fi de asemenea celebrată dacă ambele părţi îndeplinesc condiţiile stabilite de legislaţia olandeză (articolul 2 din WCH). Căsătoria nu poate fi celebrată dacă intervine una dintre situaţiile menţionate la articolul 3 din WCH, caz în care căsătoria ar reprezenta o încălcarea a ordinii publice. În Ţările de Jos, căsătoriile pot fi celebrate numai de către ofiţerul de stare civilă, care înregistrează naşterile, decesele şi căsătoriile sau, sub rezerva anumitor condiţii, de un reprezentant diplomatic sau consular străin (articolul 4 din WCH).

SusSus

Regimul proprietăţii matrimoniale

Normele privind conflictul de legi desemnate de legislaţia sub incidenţa căreia intră regimul proprietăţii matrimoniale depinde de data la care a avut loc căsătoria.

În cazul în care căsătoria a fost celebrată înainte de 23 august 1977, în unele cazuri excepţionale se aplică Convenţia de la Haga privind căsătoria din 17 iulie 1905, care trimite la legislaţia naţională a soţului în momentul încheierii căsătoriei.

În cazul căsătoriilor care nu intră sub incidenţa convenţiei şi care au fost celebrate înainte de 1 septembrie 1992, hotărârea pronunţată de Curtea Supremă la data de 10 decembrie 1976 (Jurisprudenţa Ţărilor de Jos, 1977, 275, Chelouche/van Leer) stabileşte normele privind conflictul de legi.

Normele în cauză stipulează că viitorii soţi pot alege ei înşişi legislaţia aplicabilă. Dacă soţii nu fac acest lucru, se aplică legislaţia ţării ai cărei cetăţeni erau aceştia în momentul încheierii căsătoriei sau la puţin timp după aceea. Dacă nu a existat cetăţenie comună, se aplică legislaţia ţării în care a fost situat primul domiciliu conjugal al soţilor. În caz contrar, se aplică legislaţia ţării cu care părţile au legăturile cele mai strânse, după luarea în considerare a tuturor circumstanţelor.

Legislaţia aplicabilă în conformitate cu aceste norme continuă să se aplice, cu excepţia cazului în care părţile aleg legislaţia de la o dată ulterioară.

Căsătoriile celebrate începând cu data de 1 septembrie 1992 intră sub incidenţa Convenţiei de la Haga privind proprietatea matrimonială. Convenţia permite de asemenea alegerea legislaţiei, în anumite limite. Dacă nu s-a ales legislaţia aplicabilă, în funcţie de circumstanţe, se aplică dreptul ţării în care părţile îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită după căsătorie sau dreptul ţării de cetăţenie comună.

SusSus

Modificarea circumstanţelor (cetăţenie, reşedinţă obişnuită) poate să conducă deci la schimbarea legii aplicabile.

Efectele personale ale căsătoriei

Efectele căsătoriei care nu se încadrează în regimul proprietăţii matrimoniale sunt reglementate de legislaţia desemnată de către WCHb. Se aplică legislaţia ţării a cărei cetăţenie comună este deţinută de soţi, legislaţia ţării în care ambii soţi au reşedinţa obişnuită sau, respectiv, legislaţia ţării cu care aceştia au legăturile cele mai strânse [articolul 1 alineatele (1) şi (2) din WCHb; cu toate acestea, a se vedea excepţiile la articolele 2 şi 3 din WCHb].

Divorţul, separarea judiciară

În conformitate cu normele privind conflictul de legi, prevăzute la articolul 1 din Legea privind divorţul (conflict de legi), legislaţia olandeză se aplică întotdeauna, în practică, procedurilor de divorţ. Numai dacă soţii au o cetăţenie comună străină se aplică legislaţia corespunzătoare cetăţeniei respective, deşi există numeroase excepţii de la această prevedere.

Parteneriatul înregistrat

Legislaţia olandeză se aplică în cazul persoanelor care fac parte dintr-un parteneriat în Ţările de Jos (articolul 1 din Legea privind parteneriatul înregistrat (conflict de legi). Aceasta se aplică de asemenea la încetarea unui parteneriat înregistrat, cu excepţia cazurilor excepţionale [articolele 22, 23 alineatul (1) din WCGP].

Regimul proprietăţii în parteneriat

Partenerii pot, în anumite limite, să indice legislaţia care va reglementa regimul bunurilor acestora (articolele 6 şi 8 din WCGP). Dacă aceştia nu procedează astfel, se aplică legislaţia ţării în care s-a încheiat parteneriatul, inclusiv normele de drept internaţional privat aflate în vigoare în ţara respectivă (articolul 7 din WCGP).

SusSus

Relaţiile personale dintre parteneri

Relaţiile personale dintre parteneri sunt reglementate de legislaţia ţării în care s-a încheiat parteneriatul, inclusiv dreptul internaţional privat aflat în vigoare în ţara respectivă [articolul 5 alineatele (1) şi (2) din WCGP, a se consulta însă, de asemenea, excepţiile de la alineatele (3) şi (4)].

Încetarea unui parteneriat înregistrat

Legislaţia olandeză se aplică încetării unui parteneriat înregistrat sau, în cazuri excepţionale, se aplică legislaţia ţării în care a fost încheiat parteneriatul respectiv (articolele 22 şi 23 din WCGP).

Coabitarea cuplurilor necăsătorite

Nu există norme privind conflictul de legi în cazurile în care persoanele locuiesc împreună, dar nu au încheiat o căsătorie sau un parteneriat înregistrat.

Întreţinerea

Obligaţiile de întreţinere sunt reglementate de legislaţia indicată în Convenţia de la Haga privind întreţinerea din 1973. Normele privind conflictul de legi, în conformitate cu prevederile convenţiei, sunt următoarele: obligaţiile de întreţinere sunt reglementate în general de legislaţia din ţara în care se află reşedinţa obişnuită a persoanei care primeşte indemnizaţia de întreţinere (articolul 4 din HAV, 1973). Excepţia cea mai importantă de la această prevedere este faptul că, în cazul soţilor divorţaţi, legislaţia care a fost aplicată în procedurile de divorţ se aplică de asemenea cu privire la întreţinere (articolul 8 din HAV, 1973).

III.6. Legile privind proprietatea matrimonială

A se vedea observaţiile anterioare de la punctul 3.5.

SusSus

III.7. Legile privind succesiunea

Conform prevederilor articolului 1 din Legea privind succesiunea (conflict de legi), se aplică Convenţia de la Haga privind dreptul succesoral: testatorul poate alege legislaţia care să fie aplicată bunurilor sale. Dacă acesta nu procedează astfel, se aplică legislaţia din ţara în care acesta a avut ultima reşedinţă obişnuită sau din ţara de cetăţenie, dacă a locuit acolo mai mult de cinci ani, sau, dacă nu este cazul, se aplică legislaţia ţării sale de cetăţenie (articolul 3 din Convenţia de la Haga privind succesiunea).

Valabilitatea unui testament, din punctul de vedere al formei (de exemplu dacă este necesar un act notarial), poate fi analizată în conformitate cu unul din sistemele juridice prezentate la articolul 1 din Convenţia de la Haga privind forma dispoziţiilor testamentare. Aceasta include, printre altele, legislaţia ţării în care a fost elaborat testamentul şi legislaţia ţării de cetăţenie sau a celei de domiciliu a testatorului fie în momentul elaborării testamentului, fie în momentul decesului testatorului.

III.8. Dreptul de proprietate

Drepturi reale

Proprietatea reală este reglementată de legislaţia ţării în care se află bunurile (mobile şi imobile). Pentru bunurile imobile, acest lucru este menţionat la articolul 7 din AB. În cazul bunurilor mobile, normele cu privire la acest subiect pot fi derivate din jurisprudenţă.

Bunurile mobile pot fi adesea mutate într-o altă ţară. În acest caz, stabilirea drepturilor reale şi a domeniul de aplicare al acestora se realizează în conformitate cu legislaţia ţării în care se află bunurile în momentul producerii evenimentului în cauză; drepturile astfel create rămân valabile chiar dacă bunul este mutat. Drepturile obţinute în urma schimbării locaţiei bunurilor sunt reglementate de legislaţia ţării în care au fost duse bunurile şi au întâietate faţă de drepturile stabilite anterior.

Trusturile

Trustul face obiectul legislaţiei desemnate de Convenţia de la Haga privind trustul. Partea care înfiinţează trustul poate alegea ea însăşi legislaţia aplicabilă (articolul 6 din HTV). Dacă aceasta nu procedează astfel, se aplică legislaţia ţării cu care trustul are legăturile cele mai strânse. În WCT sunt prevăzute de asemenea norme separate privind conflictul de legi cu referire la subiecte specifice.

III.9. Insolvenţa

Procedurile de insolvenţă iniţiate în Ţările de Jos sunt reglementate de legislaţia indicată de Regulamentul privind insolvenţa.

Informaţii suplimentare

În prezent, se află în construcţie un site internet la adresa www.internationaalprivaatrecht.nl English - Nederlands, unde vor fi publicate textele legislaţiei aplicabile în Ţările de Jos în domeniul dreptului internaţional privat, inclusiv versiunile în limba olandeză a regulamentelor europene în domeniu, precum şi textul tradus în limba olandeză al convenţiilor menţionate.

Versiunile lingvistice autentice, în limbile franceză şi engleză, ale convenţiilor de la Haga şi datele privind statutul referitoare la aceste convenţii pot fi consultate la adresa: www.hcch.net.

Puteţi obţine asistenţă juridică şi informaţii cu privire la dreptul internaţional privat şi la dreptul străin de la T.M.C. Asser Instituut,www.asser.nl English, şi de la Institutul Juridic Internaţional,www.iji.nl English - Nederlands.

« Legea aplicabilă - Informaţii generale | Ţările de Jos - Informaţii generale »

SusSus

Ultima actualizare: 23-04-2009

 
  • Drept comunitar
  • Drept internaţional

  • Belgia
  • Bulgaria
  • Republica Cehă
  • Danemarca
  • Germania
  • Estonia
  • Irlanda
  • Grecia
  • Spania
  • Franţa
  • Italia
  • Cipru
  • Letonia
  • Lituania
  • Luxemburg
  • Ungaria
  • Malta
  • Ţările de Jos
  • Austria
  • Polonia
  • Portugalia
  • România
  • Slovenia
  • Slovacia
  • Finlanda
  • Suedia
  • Regatul Unit