comisia europeană > RJE > Legea aplicabilă > Franţa

Ultima actualizare: 26-03-2009
Versiune pentru tipărit Adaugă la preferinţe

Legea aplicabilă - Franţa

EJN logo

Această pagină nu mai este de actualitate. Actualizarea este în curs şi va fi publicată pe portalul european e-justiţie.


 

TABLE OF CONTENTS

I. Sursele normelor în vigoare I.
I.1. Norme naţionale I.1.
I.2. Convenţii internaţionale multilaterale în vigoare I.2.
I.3. Principalele convenţii bilaterale în vigoare I.3.
II. Aplicarea normelor privind conflictul de legi II.
II.1. Există o obligaţie pentru judecători de a aplica normele privind conflictul de legi din proprie iniţiativă? II.1.
II.2. Trimitere II.2.
II.3. Schimbarea factorului de legătură II.3.
II.4. Excepţii de la aplicarea normală a normelor privind conflictul de legi II.4.
II.5. Dovada existenţei dreptului străin II.5.
III. Normele privind conflictul de legi III.
III.1. Obligaţii contractuale şi actele juridice III.1.
III.2. Obligaţii necontractuale III.2.
III.3. Stabilirea filiaţiei, inclusiv adopţia III.3.
III.3.1. Stabilirea filiaţiei III.3.1.
III.3.2. Adopţia III.3.2.
III.4. Căsătoria, cuplurile necăsătorite, parteneriatele, divorţul, separarea judiciară, obligaţiile de întreţinere III.4.
III.4.1. Căsătoria III.4.1.
III.4.2. Cuplurile necăsătorite şi parteneriatul III.4.2.
III.4.3. Divorţul şi separarea judiciară III.4.3.
III.4.4. Obligaţiile de întreţinere III.4.4.
III.5. Regimul proprietăţii matrimoniale III.5.
III.6. Testamente şi succesiuni III.6.
III.7. Proprietatea reală III.7.
III.8. Insolvenţa III.8.

 

I. Sursele normelor în vigoare

I.1. Norme naţionale

Având în vedere că dreptul internaţional privat francez nu a fost codificat încă, normele privind conflictul de legi se regăsesc în diferite coduri (Codul civil, Codul comercial, Codul consumatorului), dar, în esenţă, ele rezultă din jurisprudenţă. Unele apar în instrumentele comunitare din legislaţia secundară.

I.2. Convenţii internaţionale multilaterale în vigoare

Un număr semnificativ de norme privind conflictul de legi provin din convenţiile internaţionale multilaterale semnate de Franţa. Majoritatea acestor convenţii au fost dezvoltate în cadrul Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga.

I.3. Principalele convenţii bilaterale în vigoare

Convenţiile bilaterale utilizate cel mai frecvent de către instanţele franceze se referă la statutul personal. Cele mai importante sunt:

  • Acordul dintre Franţa şi Maroc, încheiat la data de 10 august 1981, privind statutul persoanelor, familia şi cooperarea judiciară.
  • Acordul dintre Franţa şi Polonia, încheiat la data de 5 aprilie 1967, privind legea aplicabilă, competenţa şi exequatur în legislaţia privind persoanele şi familia.

II. Aplicarea normelor privind conflictul de legi

II.1. Există o obligaţie pentru judecători de a aplica normele privind conflictul de legi din proprie iniţiativă?

Conform jurisprudenţei, judecătorul care pronunţă hotărârea într-o anumită cauză trebuie să stabilească dacă există sau nu legea la care se referă cauza; judecătorii trebuie să evalueze acest lucru în funcţie de legislaţia proprie.

SusSus

Judecătorii au obligaţia de a aplica propriile norme privind conflictul de legi numai în cazul în care legea în cauză nu există (în principal, în cauze referitoare la statutul personal: capacitate, valabilitatea materială a unei căsătorii, divorţul etc.). Atunci când legea există, părţile trebuie să invoce aplicarea legii străine care, în mod normal, este aplicabilă.

II.2. Trimitere

În dreptul internaţional privat al Franţei, trimiterea este definită ca un conflict negativ de factori de legătură: normele franceze privind conflictul de legi desemnează drept aplicabilă o lege străină, însă normele privind conflictul de legi din ţara respectivă trimit, la rândul lor, la legea franceză (trimitere de gradul I) sau la legea unui alt stat (trimitere de gradul II).

Acest mecanism, dificil de reconciliat cu libertatea alegerii, a fost întotdeauna rezidual, fiind exclus în special în materie de contracte şi în cauze matrimoniale. Chiar şi în cauze referitoare la statutul personal, acesta este din ce în ce mai puţin folosit.

II.3. Schimbarea factorului de legătură

În cazul în care un factor de legătură variază în timp şi/sau în spaţiu, legea aplicabilă este stabilită în funcţie de factorul de legătură precedent, ori de noul factor de legătură?

În unele cazuri, răspunsul se află în legislaţie. În celelalte situaţii, acesta se găseşte în jurisprudenţă, într-un mod care diferă în funcţie de normele respective privind conflictul de legi, însă cu tendinţa de a se ţine seama de mobilitate, factorul de legătură fiind adesea evaluat în ziua în care se introduce acţiunea.

SusSus

II.4. Excepţii de la aplicarea normală a normelor privind conflictul de legi

Normele privind conflictul de legi care se aplică în mod normal nu sunt luate în considerare în două tipuri de situaţii:

  • Mecanismul excepţiei pe baza politicii publice internaţionale:

    Legislaţia străină desemnată este exclusă de judecător dacă aplicarea acesteia ar conduce la crearea unei situaţii contrare ordinii publice, înţeleasă ca „principiile dreptăţii universale, considerate ca având valoare absolută de către opinia publică .” Judecătorul aplică legislaţia franceză în locul celei pe care a hotărât să o excludă.

    Luarea în considerare a ordinii publice, care capătă întreaga sa importanţă în situaţia în care cauza ar conduce la crearea unui drept pe teritoriul francez, poate fi mai flexibilă dacă este vorba numai de punerea în aplicare în Franţa a drepturilor dobândite în mod legal în străinătate.

  • Teoria normelor obligatorii:

    Normele obligatorii pot fi definite drept „legile care trebuie respectate pentru protejarea ordinii politice, sociale sau economice a ţării”.

    Astfel de legi sunt direct aplicabile, fără să fie nevoie de normelor privind conflictul de legi. În unele cazuri, legea însăşi prevede astfel. În caz contrar, judecătorul trebuie să identifice legea imediat aplicabilă: legea franceză sau cea europeană privind concurenţa este, în special, considerată a fi o astfel de lege, precum şi dispoziţiile normelor franceze privind contractele de muncă în ceea ce priveşte sănătatea şi siguranţa, programul şi metodele de lucru, normele pentru protejarea şi acordarea de asistenţă minorilor care au şederea în Franţa etc.). Judecătorul are obligaţia de a aplica normele obligatorii franceze din proprie iniţiativă. Aplicarea legilor obligatorii străine este opţională, cu excepţia cazului în care există dispoziţii contrare într-o convenţie internaţională [de exemplu, articolul 7 alineatul (1) din Convenţia de la Roma].

    SusSus

II.5. Dovada existenţei dreptului străin

În mod tradiţional, partea care solicita aplicarea unei legi străine avea responsabilitatea de a stabili conţinutul acesteia şi, în special, de a dovedi motivul pentru care aplicarea legii franceze nu ar conduce la un rezultat echivalent.

În urma unui precedent relativ recent (1998), în prezent este un lucru de la sine înţeles că judecătorul trebuie să se documenteze asupra conţinutului legii străine atunci când el însuşi o declară aplicabilă – acest lucru este obligatoriu în cazul în care cauza are în vedere legi care nu există.

Dovada conţinutului unui drept străin poate fi adusă prin modalităţile stabilite în noul Cod de procedură civilă (opinia experţilor, declaraţiile părţilor care apar în instanţă, solicitarea de probe de la un terţ etc.).

De asemenea, prezentarea unui certificat de coutume (certificat de cutumă) este practică standard. Acesta este un document redactat în limba franceză fie de către consulatul sau ambasada unui alt stat în Franţa, fie de către un avocat străin sau francez specializat în domeniul de drept respectiv.

III. Normele privind conflictul de legi

III.1. Obligaţii contractuale şi actele juridice

Contractul poate intra sub incidenţa legislaţiei aleasă de către părţi. În absenţa unei opţiuni explicite a părţilor, judecătorul trebuie să stabilească legislaţia aplicabilă pe baza caracterului general al contractului şi a circumstanţelor cauzei.

SusSus

În plus, normele specifice privind conflictul de legi izvorăsc dintr-o serie de acorduri internaţionale semnate de Franţa:

  • Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, care prevede [articolul 3 alineatul (1)] că un contract intră sub incidenţa legii pentru care au optat părţile. Alegerea trebuie exprimată sau demonstrată cu o certitudine rezonabilă de textul contractului sau de circumstanţele cauzei. Prevederi speciale se aplică în cazul contractelor cu consumatorii (articolul 5) şi contractelor individuale de muncă (articolul 6), cu scopul de a proteja partea considerată mai slabă. Alegerea legislaţiei care va reglementa contractul nu trebuie să priveze partea mai slabă de protecţia acordată prin normele obligatorii din legislaţia cu care aceasta nu este strâns legată. Viitorul Regulament Roma I, care se află în curs de negociere, ar trebui să actualizeze Convenţia şi să o formalizeze într-un context comunitar.
  • Convenţia de la Haga din 15 iunie 1955 privind legea aplicabilă vânzărilor internaţionale de bunuri: în acest instrument, părţile beneficiază, de asemenea, de libertatea de a alege legea aplicabilă (articolul 2). În absenţa unei legi declarate aplicabile de către părţi, vânzările sunt reglementate de către dreptul intern al ţării în care îşi avea reşedinţa de bază vânzătorul în momentul în care a primit dispoziţia (articolul 3).

Legea aplicabilă contractului stabileşte în mod tradiţional:

  • condiţiile materiale de valabilitate a contractului (cu excepţia capacităţii) şi, eventual, condiţiile referitoare la formă;
  • efectele contractului (interpretarea, îndeplinirea obligaţiilor, consecinţele neîndeplinirii parţiale sau integrale, evaluarea prejudiciilor);
  • temeiurile pentru stingerea obligaţiilor părţilor.

III.2. Obligaţii necontractuale

Regulamentul comunitar Roma II va acoperi pe viitor o mare parte din acest domeniu. Dincolo de materia subiectivă şi domeniul geografic de aplicare a regulamentului, sistemul francez respectă regula generală conform căreia legislaţia aplicabilă este cea din locul în care a fost săvârşită fapta, însă cu o serie de norme specifice, în conformitate cu jurisprudenţa sau cu acordurile internaţionale semnate de Franţa, adaptate situaţiilor specifice:

SusSus

  • aplicarea legii din locul în care a fost produs prejudiciul în cazul solicitării de reparaţii pentru prejudiciile provocate de un act de concurenţă neloială;
  • aplicarea legii din locul în care a fost produs prejudiciul în cazul solicitării de reparaţii pentru pagube cauzate mediului;
  • normele Convenţiei de la Haga din 4 mai 1971 pentru legea aplicabilă accidentelor rutiere;
  • normele Convenţiei de la Haga din 2 octombrie 1973 cu privire la răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produsele defecte.

III.3. Stabilirea filiaţiei, inclusiv adopţia

III.3.1. Stabilirea filiaţiei

Filiaţia este stabilită de legea naţională a mamei în ziua naşterii copilului sau de legea naţională a copilului, în cazul în care nu se cunoaşte mama.

Efectele filiaţiei sunt reglementate de legea naţională a copilului sau de legea naţională a părinţilor săi cu privire la efectele căsătoriei.

Cu toate acestea, astfel de norme sunt înlocuite de dreptul internaţional stabilit prin convenţii, în cauzele în care sunt implicate state care au semnat convenţiile al căror domeniu de aplicare acoperă cauzele respective: cauzele referitoare la responsabilitatea părinţilor, atunci când copiii vizaţi au reşedinţa obişnuită în Franţa sau într-un alt stat semnatar al Convenţiei de la Haga din 1961; răpirea copiilor, între statele semnatare ale Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980; cauzele referitoare la obligaţiile de plată a indemnizaţiei de întreţinere, conform Convenţiei de la Haga din 2 octombrie 1973.

SusSus

III.3.2. Adopţia

Condiţiile, precum şi efectele adopţiei sunt reglementate în jurisprudenţă de dreptul naţional al părintelui adoptiv, în timp ce condiţiile consimţământului sau ale reprezentării copilului adoptat sunt reglementate de legea naţională a copilului.

III.4. Căsătoria, cuplurile necăsătorite, parteneriatele, divorţul, separarea judiciară, obligaţiile de întreţinere

III.4.1. Căsătoria

Condiţiile materiale pentru căsătorie (capacitatea, consimţământul etc.) intră sub incidenţa legii naţionale a soţilor (articolul 3 din Codul civil). Resortisanţii francezi care se căsătoresc în străinătate trebuie să îndeplinească condiţiile materiale ale legislaţiei franceze (articolul 170 din Codul civil). Atunci când viitorii soţi au naţionalităţi diferite, cele două legi se aplică individual, aplicându-se legea cea mai strictă în materie de impedimente în calea căsătoriei.

Condiţiile de formă (acţiunile formale care trebuie îndeplinite, căsătoria civilă şi religioasă etc.) sunt supuse, în principiu, legislaţiei locului în care se încheie căsătoria.

Legea individuală a soţilor se aplică cu privire la efectele căsătoriei. În cazul în care soţii sunt de naţionalităţi diferite, legea aplicabilă este cea de la domiciliul comun al acestora. În cazul în care nu există un domiciliu comun, instanţele franceze aplică legislaţia franceză drept legislaţie a instanţei în faţa căreia este prezentată cauza.

SusSus

Legislaţia în materie reglementează în special obligaţiile personale rezultate din căsătorie (fidelitate, asistenţă, coabitare), precum şi contractele încheiate între soţi, cu excepţia donaţiilor bunurilor viitoare între soţi, care intră sub incidenţa dreptului succesoral.

III.4.2. Cuplurile necăsătorite şi parteneriatul

Pentru un cuplu necăsătorit a cărui relaţie nu este oficializată prin lege, dreptul material consideră diferitele raporturi juridice dintre parteneri ca fiind tot atâtea raporturi distincte, fiecare dintre ele făcând obiectul legii corespunzătoare (Instanţa regională din Paris, 21.11.1983).

Părerile specialiştilor sunt împărţite în ceea ce priveşte legea aplicabilă parteneriatelor legale, cum ar fi Pactul de solidaritate civilă, fără existenţa unei jurisprudenţe care să servească drept fundament. Pentru unii, acest tip de parteneriat intră sub incidenţa legii aplicabile actelor juridice. Pentru alţii, acesta face obiectul legii aplicabile statutului personal al părţilor interesate. Alţii preferă crearea unei categorii sui generis de factori de legătură – legea instituţiei. În final, unii susţin că, cel puţin în ceea ce priveşte Pactul de solidaritate civilă, ar trebui aplicată în mod obligatoriu legea franceză.

III.4.3. Divorţul şi separarea judiciară

În conformitate cu dispoziţiile articolului 310 din Codul civil: „Divorţul şi separarea judiciară sunt reglementate de legislaţia franceză:

SusSus

  • dacă ambii soţi sunt cetăţeni francezi;
  • dacă ambii soţi sunt domiciliaţi pe teritoriul francez;
  • dacă nicio legislaţie străină nu revendică jurisdicţia, iar instanţele franceze sunt competente în materie de divorţ şi separare judiciară.”

Curtea de Casaţie susţine că, în momentul intentării acţiunii în instanţă, părţile trebuie să îndeplinească criteriul privind naţionalitatea franceză sau domiciliul în Franţa.

Legea aplicabilă divorţului sau separării judiciare stabileşte motivele (neîndeplinirea obligaţiilor, incompatibilitate, deteriorarea iremediabilă a căsătoriei, consimţământul reciproc etc.) şi efectele financiare ale divorţului sau separării judiciare (acordarea de daune-interese, plăţi compensatorii sau indemnizaţii de întreţinere între soţi).

III.4.4. Obligaţiile de întreţinere

Normele aplicabile în prezent în Franţa privind conflictul de legi se întemeiază pe articolele 4, 5 şi 6 din Convenţia de la Haga din 2 octombrie 1973 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere, care desemnează legea naţională de la reşedinţa obişnuită a creditorului indemnizaţiei de întreţinere. Totuşi, dacă creditorul indemnizaţiei de întreţinere nu poate obţine indemnizaţia în temeiul legii menţionate, se aplică legea cetăţeniei comune a creditorului şi a debitorului indemnizaţiei de întreţinere (articolul 5) şi, dacă este necesar, legea instanţei sesizate.

Legea desemnată se aplică raporturilor financiare dintre soţi (contribuţia la costurile căsătoriei) şi obligaţiilor de întreţinere faţă de copiii cuplului. Cu toate acestea, legislaţia poate intra în concurenţă cu legea aplicabilă divorţului şi separării judiciare, în conformitate cu dispoziţiile articolului 8 din Convenţia de la Haga din 1973 menţionată anterior.

SusSus

III.5. Regimul proprietăţii matrimoniale

Legea aplicabilă este cea aleasă de către soţi, în cazul în care aceştia au încheiat un contract de căsătorie.

Dacă legea nu a fost aleasă în mod explicit, trebuie identificată alegerea tacită. În acest caz, există o prezumţie în favoarea legii de la primul domiciliu comun al soţilor, mai precis locul în care aceştia s-au stabilit pentru prima oară pentru o perioadă de timp semnificativă.

Sistemul se regăseşte şi în Convenţia de la Haga din 14 martie 1978, la care Franţa este parte semnatară. Convenţia adaugă doi factori subsidiari de legătură, în funcţie de alegerea efectuată de părţi sau de primul lor domiciliu comun: cetăţenia comună a soţilor sau legea care este cea mai apropiată de situaţia acestora.

Legea aplicabilă stabileşte caracterul mutabil sau imutabil al regimului, categoriile de bunuri şi drepturile soţilor asupra acestora, precum şi condiţiile de gestionare şi de lichidare a acestui regim.

III.6. Testamente şi succesiuni

Succesiunea pentru bunurile imobile face obiectul legii locului în care se află bunul. Succesiunea pentru bunurile mobile este reglementată de legea de la ultimul domiciliu al părţii decedate.

Dreptul succesoral reglementează toate aspectele referitoare la distribuirea, transferul şi lichidarea succesiunii.

În cazul în care decedatul nu lasă un testament, dreptul succesoral stabileşte moştenitorii de drept. Cu toate acestea, proba raportului cu decedatul, necesară pentru a primi o moştenire, se încadrează în legislaţia privind statutul personal, şi nu în dreptul succesoral.

SusSus

În cazul în care persoana decedată lasă un testament, sunt aplicabile două instrumente internaţionale. Acestea sunt Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 privind conflictele de legi referitoare la forma dispoziţiilor testamentare, şi Convenţia de la Washington din 28 octombrie 1973 privind o lege armonizată cu privire la forma unui testament internaţional.

III.7. Proprietatea reală

Legea aplicabilă este legea locului în care se află bunul, mobil sau imobil. Situaţia poate fi complexă în cazul în care bunurile mobile sunt transferate dintr-un stat în altul. Pentru a rezolva acest conflict, jurisprudenţa stabileşte că trebuie să se ţină seama de legea din locul în care se află bunul mobil în momentul intentării acţiunii.

În cazul în care bunul mobil este un mijloc de transport (ambarcaţiune, aeronavă etc.), legislaţia internaţională privind contractele acordă competenţă statului în care acesta este înregistrat.

Legea aplicabilă stabileşte drepturile de proprietate principale sau accidentale asupra bunului şi precizează prerogativele proprietarului acestuia. Aceasta reglementează, de asemenea, modalităţile de obţinere a drepturilor de proprietate. În acest context, aceasta se poate combina cu legea care reglementează actele de transfer care creează drepturi, în special un act de transfer al proprietăţii.

III.8. Insolvenţa

În general, legea aplicabilă pentru procedurile de insolvenţă este cea a instanţei în care sunt iniţiate acestea. Prin urmare, legea aplicabilă ar trebui stabilită prin trimitere la chestiuni privind conflictul de competenţe. Regulamentul nr. 1346/2000 din 29 mai 2000 stabileşte norme privind conflictul de legi; în acest caz, legea aplicabilă este considerată a fi cea a statului membru în care se află localitatea în care au fost iniţiate procedurile (articolele 4 şi 28).

Este posibil ca legea aplicabilă unei proceduri de insolvenţă să intre în concurenţă cu legea din locul în care se află bunul, în special în ceea ce priveşte bunurile mobiliare contractuale, privilegiile şi ipotecile legale asupra bunurilor aflate în străinătate.

« Legea aplicabilă - Informaţii generale | Franţa - Informaţii generale »

SusSus

Ultima actualizare: 26-03-2009

 
  • Drept comunitar
  • Drept internaţional

  • Belgia
  • Bulgaria
  • Republica Cehă
  • Danemarca
  • Germania
  • Estonia
  • Irlanda
  • Grecia
  • Spania
  • Franţa
  • Italia
  • Cipru
  • Letonia
  • Lituania
  • Luxemburg
  • Ungaria
  • Malta
  • Ţările de Jos
  • Austria
  • Polonia
  • Portugalia
  • România
  • Slovenia
  • Slovacia
  • Finlanda
  • Suedia
  • Regatul Unit